Egeea, spitalul meu de psihiatrie

 

 

 

Cel mai frumos trup îl port în septembrie,

înviat de apele Cretei, poleit de soare,

mă despart de el târziu, spre iarnă.

 

Șerpi galbeni, război la capătul Egeei,

corurile de cicade cer socoteală,

nelămurite, ne sunt solidare.

 

Când nu mai intrăm unul în balamalele celuilalt,

luna întinde covor de lumină pe suprafața mării.

Dimineața, e rândul Egeei să ne spele măștile ieftine

până dă de chipul profund, de iubire.

 

Egeea, spitalul meu de psihiatrie,

singurul sanatoriu în care ard să fiu închisă.

Ca o torță, deasupra a toate.

Numai luna rămâne rece. Fiecare cu raiul ei.

 

Extaz tribal, de jur-împrejurul sufletului,

fulgerele ce explodează într-un cer violet,

Creta le face pe toate posibile.

 

Pândesc sclipirea din ochii aproapelui,

devin dumnezeul clipei.

Și de ce veșnicia m-ar tenta?

 

Ca o caracatiță, răul lumii strânge.

Să mă cufund în mare,

să las râurile de catran să-mi sfâșie pieptul,

să curgă, să curgă, apoi

cu prosopul imaculat îmi voi șterge îndelung

pielea de agresivitate.

 

Eu sunt nebuna care crede în mare,

și în zbaterea ei. Într-o zi va izbuti,

va înghiți pământul,

iar atunci voi fi în sfârșit ea, Zeița.

 

Frunzele de palmier, ultimele bocitoare

ale apropiatului surghiun…

 

Adio, Creta, răsărit de zei și poezie!

(septembrie 2018)

o dimineaţă cretană

 

Mă aşteaptă el, mă aşteaptă

la o masă, pe un scaun albastru,

ca o portocală abandonată de coaptă

la poalele a patru chiparoşi.

 

Marea de cenuşă înfrigurată

nu-i întoarce privirea

de la cerul lui în trup de femeie

urcând scările de piatră roşie.

 

Deschid uşa bisericuţei

ca o fiinţă de la începutul lumii.

Sunt singură, aprind o lumânare,

mă aşez şi aştept. Pe cine aştept?

 

Inima aceasta de piatră

căreia oamenii i-au spus biserică

bate cu-n dumnezeu nou-născut.

 

Nu voi coborî oare scările

pentru veşnicia mea cea scurtă?

 

 

 

Triptic cretan

 de aici luăm vaporul, surioară

 

 

De aici luăm vaporul, surioară,

pregăteşte-te

de iarmarocul amintirilor mele.

Ziua cretană salută soldăţeşte

noaptea morţii tale.

 

De aici luăm vaporul, surioară,

de aici inima nu-ţi mai bate…

 

Începe cimitirul leproşilor

şi pentru poemele mele.

Lumânările lui Kavafis îmi aprind Creta

 

 

Pământul vechi al Cretei

şi trupul nou, de aluat comun

aprinse amândouă

de stinsele lumânări ale poetului Kavafis.

 

Dumnezeu renunţă noaptea la stele.

Le aruncă, ca pe nişte hârtii mototolite

în apele Cretei.

 

Dimineaţa, se preface ordonat.

Îşi pune norii în sertarele cerului

(să nu vedem ce a scris peste noapte),

apoi se bărbiereşte în oglinda mării

şi zâmbeşte: bine mi-a ieşit!

 

„Vino să vezi o pasăre!”,

Doamne, ce puţine şi mute mai sunt!

Ţi se face dor de acasă…

 

Femeia îşi atinge privirea de mare

Degetele ei au dinainte gust de sare.

 

Marţea, o altă marţi, după un an,

şi marea iar se joacă cu fata de-a moartea.

 

Luna, ca un ochi de pisică,

Luceşte, luceşte în noaptea cretană.

Numai pupilele albe-ale insulei

Îi fac cu ochiul lunii pline, din felinare.

 

Fetiţa cu unghii roşii şi chip nesănătos,

cum o mângâie bărbatul acela,

şi în spatele ei îşi linge buzele

a amintiri recente…

Marea se face ligheanul părinţilor mei

în care îmi înmoi iar picioarele

şi mi-e frică, şi mi-e ruşine.

 

Micuţule rus, pescuieşte-mi

cu plasa ta fosforescentă

amintirea aceasta.

Şi aşa peşte cu ea, azi, nu prinzi.

 

Bobocul de oleandru

miroase a vlăstar de vie,

mă duce în două timpuri deodată,

de altădată.

 

Cât soarele străluceşte, oamenii

calcă nepăsători marea.

Norii scrişi de Dumnezeu

cu câteva nopţi în urmă

dau apei o strălucire de oţel fin.

O mână de lame sunt aruncate în mare.

Rămân atentă, să nu pierd

gâtlejurile însângerate, sfâşiate,

răzbunarea pentru pângărirea cotidiană.

 

Miroase Creta a smochin,

şi atâtea femei asemeni nevestei de acasă…

Pe o piatră trasez un N.

De la numele meu, de la nimeni.

Îmi sunt nesuferită azi,

sunt căţeluşa din trecutul meu nesuferit.

 

Două umbre se îmbrăţişează

peste crucea lui Kazantzakis. E sâmbătă.

Plânsul e semnul plus.

 

Dragostea e o floare în grădina casei

E libertatea de dincoace de gardul Cretei.

Bobocul din trup se deschide

în insula fără trandafiri.

Extazul, un sufleu de ciocolată,

Extazul, o baclava scăldată-n miere,

Extazul din balcon.

Furtuna din trup închide cercul.

În prima zi a lumii cretane a fost marea.

 

Kavafis, Kavafis,

aprinde o lumânare şi stinge-o,

pentru poemul meu.

Băieţelul de un an

 

 

Ce va rămâne

în memoria băieţelului de un an

care azi pluteşte nepăsător

pe colăcelul lui

în piscina hotelului?

 

Nimic.

 

În astă vreme

îl duc deja în amintire.

Şi cine ştie

de nu-l voi purta

până la senectute.

 

Dar el?

El niciodată nimic nu va şti.