Altădată, ritualul religios şi tradiţia uneau oamenii. Religia era prilej de intimitate, credinţă şi relaţie autentică. „Duhneau” bisericile. Dumnezeu conta. Pe urmă s-a trezit Descartes să spună că omul contează. Nu-i nimic, astăzi, nu mai contează nici omul. Mai sensibili la miros, civilizaţi până la însingurare, rămânem acasă şi legăm prietenii, iubiri, căsătorii pe internet.
Facebook este noua religie, virtuală, în care ne apropiem virtual de identităţi virtuale. Nu, nu mai suntem oameni, personalităţi, ci identităţi bine construite, vândute, cenzurate, lucrate, finisate, înzorzonate. Ideea însăşi de intimitate suferă de o boală incurabilă. Oamenii nu mai ţin pentru ei secretele, nu-şi mai protejează spaţiul privat, chiar dacă îl pot controla cu atâta rigoare, cu atâta poftă şi simţ decizional. Devenim celebri dacă acceptăm să ne negociem viaţa şi suntem, mai ales, egali în spațiul virtual. Narcisiaci, ne supraevaluăm trăirile, ne schimbăm identităţile în funcție de nevoi, ne plasăm nivelul pe care reţeaua de socializare ni-l cere, ca să fim unii faţă de alţii intim de străini.

Să fim serioşi, ştim ce vindem, în vreme ce pe noi, chipul adevărat, îl păstrăm la adăpostul calculatorului, dincoace de ecranul înaintea căruia ne consumăm atâta viaţă. Dacă am încerca să ne vedem în realitate cu 1000 de oameni într-o zi, timpul fizic ar exploda şi nervii noştri, mai abitir. Dar virtual, chestiunea aceasta nu mai contează. Suntem calmi, liniştiţi, protejaţi. Dorința noastră de comunicare este mare, iar dacă tot e virtual, ce mai contează un nou prieten, tot virtual rămâne. Nici nu observăm că identitatea ni se destramă, că interiorul ni se crapă, stăm nemişcaţi şi veseli în faţa monitorului, aşa expulzaţi cum suntem din viețile noastre într-o mare colectivitate virtuală.
Reţeaua de socializare funcţionează, spunea Aurel Codoban, ca „un fel de sistem nervos colectiv”. În virtutea relaţiei, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, poate fi adesea doar o virtualitate născută din nevoia de comunicare. Prietenia pare ruptă din viaţa reală, chiar dacă e în fapt numai semnul gol al unei prietenii. Comunicarea pe net este, în alţi termeni, o modalitate de a-ţi consuma timpul liber consumându-te pe tine însuţi, perforându-te, dezumflându-te. Suntem departe de comunicarea umană autentică, cea practicată „faţă către faţă”, printr-o relaţie directă, de care vorbesc în cărţile lor filosofii Martin Buber, Christos Yannaras. Facebook depăşeşte comunicarea în sensul ei de transmitere de informaţii, este o modalitate de stabilire a legăturilor virtuale, un surogat uneori al neputinţei de a fi în relaţie, un semn serios de întrebare asupra felului în care alegem să ne rezolvăm întâlnirile reale.
Şi totuşi, Facebook poate fi și o anticameră pentru întâlnirile reale. Se leagă destule iubiri la sute de kilometri distanţă, multe prietenii bazate pe afinităţi reale, până şi căsătorii reuşite… Eşti provocat să pleci de-acasă şi să cunoşti de-adevăratelea o identitate ori alta, chiar să rămâi „până ce moartea vă va despărţi” cu apropiaţii cei de toate străinătăţile de pe Facebook.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.