Jurnal frivol


Oamenii de la țară, când discută cu mine, se ascund de ei înșiși, caută cu tot dinadinsul să mă impresioneze, să îmi atragă atenția prin ceva, cumva. Se arată mai inteligenți, mai cultivați, mai interesați de lumea mea (pe care nici măcar nu o știu, pot cel mult să o bănuiască). Se prefac pentru mine, sunt falși pentru mine, se feresc pentru mine. Sunt fuduli. Iar eu nu înțeleg de ce o fac și îmi pare rău că o fac. Să-mi spui că altcineva te-a lăudat pentru câte știi este o vanitate care mă apasă. Să îmi povestești despre prietenia ta cu un intelectual este un semn de neîncredere în tine însuți. Să îi faci pe alții proști și să-i judeci pentru ce au spus acum 20 de ani e glasul unei înstrăinări dureroase. La ce bun, când sunt impresionată doar de simplitate, curățenie sufletească și naturalețe, de vorbirea și purtarea autentice? Prefer să mă amuz, prefer bucuriile și deziluziile dezgolite. Pentru că orice om de acolo este pentru mine o cale de îmbogățire lăuntrică. Cu condiția să se poarte firesc. Tata se poartă firesc, și e un țăran adevărat, cu un umor nebun. Îi ador semnele de primitivism, e un personaj pe care îl cercetez și încerc să-l înțeleg de fiecare dată când îl întâlnesc. Mă fascinează să mă identific cu el, să îi percep indiferența la tot ce depășește rostul lui de acolo. Dacă îl întreb, tata nu știe nici măcar ce serviciu am, mă iubește, dar nu-l interesează. Păcat că specia lui este pe cale de dispariție.

P.S. – azi e ziua lui tata.

DSC00543

facebook, acest „sistem nervos colectiv”


Altădată, ritualul religios şi tradiţia uneau oamenii. Religia era prilej de intimitate, credinţă şi relaţie autentică. „Duhneau” bisericile. Dumnezeu conta. Pe urmă s-a trezit Descartes să spună că omul contează. Nu-i nimic, astăzi, nu mai contează nici omul. Mai sensibili la miros, civilizaţi până la însingurare, rămânem acasă şi legăm prietenii, iubiri, căsătorii pe internet.

Facebook este noua religie, virtuală, în care ne apropiem virtual de identităţi virtuale. Nu, nu mai suntem oameni, personalităţi, ci identităţi bine construite, vândute, cenzurate, lucrate, finisate, înzorzonate. Ideea însăşi de intimitate suferă de o boală incurabilă. Oamenii nu mai ţin pentru ei secretele, nu-şi mai protejează spaţiul privat, chiar dacă îl pot controla cu atâta rigoare, cu atâta poftă şi simţ decizional. Devenim celebri dacă acceptăm să ne negociem viaţa şi suntem, mai ales, egali în spațiul virtual. Narcisiaci, ne supraevaluăm trăirile, ne schimbăm identităţile în funcție de nevoi, ne plasăm nivelul pe care reţeaua de socializare ni-l cere, ca să fim unii faţă de alţii intim de străini.

SPhotoEditor-20180118_210157

Să fim serioşi, ştim ce vindem, în vreme ce pe noi, chipul adevărat, îl păstrăm la adăpostul calculatorului, dincoace de ecranul înaintea căruia ne consumăm atâta viaţă. Dacă am încerca să ne vedem în realitate cu 1000 de oameni într-o zi, timpul fizic ar exploda şi nervii noştri, mai abitir. Dar virtual, chestiunea aceasta nu mai contează. Suntem calmi, liniştiţi, protejaţi. Dorința noastră de comunicare este mare, iar dacă tot e virtual, ce mai contează un nou prieten, tot virtual rămâne. Nici nu observăm că identitatea ni se destramă, că interiorul ni se crapă, stăm nemişcaţi şi veseli în faţa monitorului, aşa expulzaţi cum suntem din viețile noastre într-o mare colectivitate virtuală.

Reţeaua de socializare funcţionează, spunea Aurel Codoban, ca „un fel de sistem nervos colectiv”. În virtutea relaţiei, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, poate fi adesea doar o virtualitate născută din nevoia de comunicare. Prietenia pare ruptă din viaţa reală, chiar dacă e în fapt numai semnul gol al unei prietenii. Comunicarea pe net este, în alţi termeni, o modalitate de a-ţi consuma timpul liber consumându-te pe tine însuţi, perforându-te, dezumflându-te. Suntem departe de comunicarea umană autentică, cea practicată „faţă către faţă”, printr-o relaţie directă, de care vorbesc în cărţile lor filosofii Martin Buber, Christos Yannaras. Facebook depăşeşte comunicarea în sensul ei de transmitere de informaţii, este o modalitate de stabilire a legăturilor virtuale, un surogat uneori al neputinţei de a fi în relaţie, un semn serios de întrebare asupra felului în care alegem să ne rezolvăm întâlnirile reale.

Şi totuşi, Facebook poate fi și o anticameră pentru întâlnirile reale. Se leagă destule iubiri la sute de kilometri distanţă, multe prietenii bazate pe afinităţi reale, până şi căsătorii reuşite… Eşti provocat să pleci de-acasă şi să cunoşti de-adevăratelea o identitate ori alta, chiar să rămâi „până ce moartea vă va despărţi” cu apropiaţii cei de toate străinătăţile de pe Facebook.

Cioran, 108


6 ani de obsesie Cioran, 6 de fugă de Cioran, apoi întâlnirea de o vară cu Cioran şi acceptul reciproc de a trece iubirea în prietenie. Eram în clasa a XI-a când am început să-l citesc. Peste vreo doi ani, George Pruteanu, la celebra „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, îmi confirma că atunci când pleci de la Cioran, care taie în carne vie, e foarte greu să te mai vindeci. Eu eram deja mărunţită. N-am scăpat de OBSESIE până nu mi-am scris teza de licenţă. Şi chiar am crezut că prin scris, i-am epuizat vigoarea. Căci şase ani, pe urmă, am stat la distanţă de el, ne mai întâlneam sporadic, fragmentar, dar nu l-am lăsat să se apropie. În 2008, m-am întors la Cioran. În două luni, cartea mea de debut, pornind de la lucrarea de licenţă, era gata.

descărcare

 

 

mulțumesc, pisică nocturnă!


Jumătate de noapte am mângâiat o pisică, iar dimineața m-am trezit cu toată bucuria acelei mângâieri și am știut că voi avea o zi bună.

A urmat ritualul meu de vineri, mic dejun, apoi învățarea textului pentru Caleidoscop cultural. Și deși era mai dificil decât de obicei, l-am învățat imediat. De altfel, mi-am dat seama că dacă folosesc mai multe concepte, rețin mai ușor. Știu, sunt cam nebună, cine face așa ceva în televiziune când există prompter, dar eu ce nu știu pe dinafară nu spun și gata. Memoria mea face gimnastică și ține la suplețea ei.

Sar peste detaliile înfrumusețării, baie, tencuială, îmbrăcat, aranjat părul, căci sunt mereu cam la fel. Fac parte, cum spuneam, din ritualul meu de vineri. Un singur lucru m-a neliniștit, am căutat o bluză și n-am găsit-o, am început să arunc haine pe pat, să umplu patul și tot n-am dat de ea. Iar cum timp nu mai aveam, am lăsat casa ca după război (ceea ce nu mi se întâmplă) și am luat-o spre Apollonia TV.

Acolo mă aștepta un colet sosit pe numele meu, pe adresa universității. L-am luat și am urcat la etaj. Habar nu aveam de unde e, dar am simțit la pipăit că sunt cărți. Când am deschis plicul și am zărit și o scrisoare, m-a apucat un entuziasm nebun. Am apucat să văd cine semna, atât, dar am fluturat-o prin regia de emisie, triumfătoare: „am o scrisoare, am primit o scrisoare!” Însă m-am stăpânit, în stilul caracteristic, dorind să-mi amân visul. Am coborât, în biroul lui Paul, să văd afișul evenimentului dedicat integralei poetice a lui Ungaretti. M-am îndrăgostit pe loc de el. Arăta ca o mare cu mine înăuntru. Bonus: râsul extatic al lui Ungaretti.

53633629_841088256238120_7907738586751959040_n

M-am pălmuit mental și am intrat să filmez. Am repetat foarte puțin, doar spre final, din pricina nerăbdării, m-am mai încurcat în text. Mi-am luat coletul și iar am coborât. Paul Gorban mi-a zis să merg să-l salut și pe domnul Profesor. Care stătea singur în camera de protocol, aparent nefăcând nimic, cu niște foi în față, cu ușa deschisă. O imagine pe care am purtat-o în mine toată ziua apoi: stătea ca o lumânare aprinsă deasupra unui mormânt proaspăt. A închis ochii și a spus: „cine e, Nicoleta? Parcă o simt cum se apropie…” L-am îmbrățișat, cum fac de fiecare dată când îl văd, tocmai pentru că nimeni nu-l îmbrățișează. Pentru că în ciuda conflictelor pe care le-am avut de-a lungul anilor și a „evadărilor” mele periodice, am ajuns să-l cunosc și să-l iubesc.

Am stat puțin de vorbă, mi-a povestit o parte din îngrijorările lui, l-am asigurat că o să-i iasă toate bine și m-am ridicat. El m-a întrebat ce casă de modă mă îmbracă. I-am răspuns: „Casa mea de modă se numește Mama”.

Când am ajuns acasă, firește, m-am repezit la scrisoare, care era scrisă de o furnică pesemne, nu de un om. Umblam încolo și încoace, fericită, țopăind aproape. Dar scrisoarea parcă era scrisă de o himeră către o altă himeră. Expeditorul, sălbăticit prin Sudul Franței, cum singur se prezenta, îi scria autoarei unui articol despre manuscrisul unui nemuritor, care acum era carte în fața mea, iar eu cine eram? Oare cartea aceasta să fi existat când eu scriam despre ea ca despre un manuscris imaginar?

53586670_387865781994676_7560034900804370432_n

M-am trezit din visare și m-am pornit spre întâlnirea cu dentista mea. Eram fericită, fericită, pluteam, iar brusc, oboseala, o sfârșeală ciudată, care nu m-a scos din fericire, ci doar din mine. M-a ținut până am ajuns din nou acasă, am mâncat și mi-am rearanjat apartamentul. Pe urmă, m-am revigorat. Am făcut event Ungaretti pe facebook, apoi i-am scris expeditorului scrisorii. Mulțumesc, pisică nocturnă!

 

Jurnal frivol. O întoarcere acasă.


39193541_205572650315867_4880555601131732992_n

Am fost acasă la prietena mea din copilărie, Alina. De fapt, n-am fost chiar prietene în copilărie, doar colege de școală. Prietenia noastră s-a legat repede, de curând, dar umbra ei acoperă deja întreg trecutul, și-l răscolește, și-l însuflețește. Poate de aceea îmi vine continuu să o îmbrățișez. Am stăruit îndelung în grădina mamei ei. Grădină cu trandafiri, meri cu crengile alungite de greutatea fructelor, fasole verde în rod și un cățel cuminte și înțelegător cu cei doi copii mari. Căldura soarelui și locului trec și se opresc în noi. Fotografiile din paradisul Alinei stau mărturie. Le rulez pe laptopul închis în camera mea galbenă din Iași, iar și iar. De multă vreme chipul meu n-a mai arătat atâta liniște… Liniștea adevărată de la țară, liniștea pământului și cerului, liniștea naturii, liniștea sufletului. Oamenii spun că eu semăn cu tata, iar Alina are trăsăturile tatălui ei. În fotografiile din grădina cu trandafiri noi suntem împăcate cu tații noștri, care uneori ori deseori ne-au întunecat copilăria. Acolo, în grădina îngrijită de buna ei mamă, am înțeles că nu ne întoarcem cu adevărat acasă decât atunci când ne împăcăm cu toți oamenii care au locuit odată acea casă. Deplin, fără niciun resentiment. Chipurile noastre privesc senin spre mamă, purtând ușor trăsăturile taților noștri, cu care am fost certate cândva…

Credit foto: mama Alinei, care ne-a distrat grozav. Îi mulțumesc!

39277177_182700959171534_1984060185336872960_n

 

39284470_321464425264648_7230991761131175936_n

 

39400053_1062213360626055_5166417466028457984_n

 

39442430_287408008753124_8874860566343057408_n

 

39270455_167291530758974_1192531625745842176_n

alte absurdități din jurnal frivol


Undeva, în lumea asta, scopul cuiva în carieră este de a inventa desene cât mai uluitoare de înfrumuseţat hârtia igienică. Cât de departe ajunge nevoia umană de frumos…

Întâlnești în viață câte un om care-ți dă senzația că e o ploşniţă mare. L-ai strivi sub talpă, dar te gândești cu groază la mirosul de după.

Ce frumoasă ar fi lumea dacă din izvoare ar curge lapte şi în frigiderele noastre s-ar transforma în brânză!

M-am aşezat întâmplător pe rândul N. Cu alte cuvinte, am stat în banca mea.

Când am intrat la facultate, mătuşa mea, invidioasă, a căutat o explicaţie valabilă, pentru vecini. Le-a spus că sunt chioară şi de asta m-am dus să mă fac profesoară. Halal de mine, n-am fost şi eu în stare să fac în viaţă ceva serios!

De pe site-ul unei edituri ieşene: „Quasar este o pepinieră de tineri putori şi eseişti…” Na, dacă o spuneţi voi, nu vă contrazic!

DSC02211

păpuşile copilăriei


Sunt fericita posesoare a trei nepoţi. Asta ştiţi deja. Dar nu aveţi habar cât de tristă pot fi când observ cât de ne-preţioase au devenit pentru ei jucăriile, cât de repede le distrug ori le abandonează. Mereu îşi doresc altceva, sunt în căutare de noutăţi în domeniu. Copilul care am fost plânge pe dinăuntru de fiecare dată când urmăreşte o scenă „crudă” cu păpuşi.

Mi-am amintit ieri de Nioka, una din puţinele păpuşi ale copilăriei mele. Era mică şi neagră, iar într-o zi tata i-a tăiat picioarele cu toporul. Voia să facă o comèdie, doar că a ieşit o tragedie! Tocmai îi confecţionasem o pelerină de ploaie, căci plouase mult în vara aceea, aşa că luasem o decizie importantă pentru fetiţa mea. În dorinţa de a o proteja, sau ca să nu mi-o fure careva, am lăsat-o pe buturuga unde tăia tata lemne şi am ieşit să mă uit puţin la copii, pe uliţă. Căci eu nu mă jucam cu ei, îmi plăcea să stau deoparte şi să privesc. Când m-am întors, mi s-a părut că nu văd bine! Ah, ce l-am urât pe tata! Şi câte mustrări de conştiinţă la fiecare vedere a Niokăi  şi picioarelor ei retezate de la genunchi…

Rememorarea scenei a venit după ea cu toate jucările mele, atât de puţine şi aceleaşi, cu care m-am jucat până în clasa a opta, când, într-o zi, mi s-a făcut ruşine de „viciul” meu şi i-am pus capăt. Îmi amintesc perfect clipa aceea. Stăteam aşezată pe covor şi făceam scenarii în sertarele noptierei care le servea drept casă. Aveam 14 ani. Am avut voinţă măcar şi le-am abandonat, pentru totdeauna, pe Nioka, Dica, Anişoara, cocoşul Sandu şi berbecul Aradam.

picture-213

Scriitoarea Didina Sava mi-a scris aşa:

Eu nu am avut nici o păpușă în copilăria mea. Prima păpușă cumpărată de mine a fost una din propriu salariu, dar nu pentru mine (am dus-o la țară pentru nepoții mei). Din fericire nu au rămas frustrări legate de acest subiect. Iarna mă jucam cu niște baterii pătrate, din acelea dezafectate pe care bunica le avea de la lanternă (la mine în sat s-a tras curent când eu aveam 12-13 ani). Cu acele baterii pe un fund din lemn construiam case cu garduri. Eram singura fetiță care aveam inelușe colorate. Fratele meu cu 10 ani mai mare, taia cu o pânză de bomfaier un inel din dopurile de plastic, colorate, de sticluțe cu parfum, ulei de păr, etc. Mă jucam cu păpuși din știuleți de porumb (stricam porumbul cu mătasea cea mai lungă), trăgeam la țintă cu un arc făcut tot de fratele meu, dar în rest mă învârteam pe lângă mama, bunica și ajutam după puterile mele la treburile gospodăriei: aduceam la foc surcele de trunchi; adunam codița soricelului pt dat la puii de curcă; puneam apă în troacă; aduceam la bucătărie de la straturi ceapă, pătrunjel, leuștean; culegeam fructe pt păsări sau porci din livadă; făceam țevi la letcă pt țesut, și altele.

Prietena mea, doamna Elena Mando  mi-a scris:

Nici eu nu am avut nicio păpușă! …ca dealtfel toți copiii din vecini. Și noi ne jucam cu păpuși făcute din știuleți și le infasam, le impleteam codițe, pe un preș în spatele casei, le făceam de mâncare(adunam din colbul ulitei)…eeeiii, ce vremuri!

Doamna Sandina Iulia Vasile a comentat astfel:

Frumoasa tema de reflectie : mama pastreaza si acum prima papusa pe care ne-o adusese tata de la Bucuresti. Un bebe cu par balai, nu era romaneasca, o intorceai si „oracaia” si avea si biberon. Cred ca aveam vreo 12 ani, dar era sora mea mai mica. Nu imi aduc aminte de alte papusi, cred ca or fi fost unele din acelea mici de plastic, pentru ca ce ma pasiona mai tare era sa colectionez „carpulite” de cate ori gaseam cate o croitoreasa si sa fac rochite. Cutia cu carpulite era chiar mai importanta decat manechinul. Cand am mers cu elevii la depasunat i-am uimit cum se poate face o papusa din panusi. Eu nu am avut rude la tară, dar vazusem la Muzeul satului odata si unele chiar au invatat.