Jurnal frivol


Oamenii de la țară, când discută cu mine, se ascund de ei înșiși, caută cu tot dinadinsul să mă impresioneze, să îmi atragă atenția prin ceva, cumva. Se arată mai inteligenți, mai cultivați, mai interesați de lumea mea (pe care nici măcar nu o știu, pot cel mult să o bănuiască). Se prefac pentru mine, sunt falși pentru mine, se feresc pentru mine. Sunt fuduli. Iar eu nu înțeleg de ce o fac și îmi pare rău că o fac. Să-mi spui că altcineva te-a lăudat pentru câte știi este o vanitate care mă apasă. Să îmi povestești despre prietenia ta cu un intelectual este un semn de neîncredere în tine însuți. Să îi faci pe alții proști și să-i judeci pentru ce au spus acum 20 de ani e glasul unei înstrăinări dureroase. La ce bun, când sunt impresionată doar de simplitate, curățenie sufletească și naturalețe, de vorbirea și purtarea autentice? Prefer să mă amuz, prefer bucuriile și deziluziile dezgolite. Pentru că orice om de acolo este pentru mine o cale de îmbogățire lăuntrică. Cu condiția să se poarte firesc. Tata se poartă firesc, și e un țăran adevărat, cu un umor nebun. Îi ador semnele de primitivism, e un personaj pe care îl cercetez și încerc să-l înțeleg de fiecare dată când îl întâlnesc. Mă fascinează să mă identific cu el, să îi percep indiferența la tot ce depășește rostul lui de acolo. Dacă îl întreb, tata nu știe nici măcar ce serviciu am, mă iubește, dar nu-l interesează. Păcat că specia lui este pe cale de dispariție.

P.S. – azi e ziua lui tata.

DSC00543

facebook, acest „sistem nervos colectiv”


Altădată, ritualul religios şi tradiţia uneau oamenii. Religia era prilej de intimitate, credinţă şi relaţie autentică. „Duhneau” bisericile. Dumnezeu conta. Pe urmă s-a trezit Descartes să spună că omul contează. Nu-i nimic, astăzi, nu mai contează nici omul. Mai sensibili la miros, civilizaţi până la însingurare, rămânem acasă şi legăm prietenii, iubiri, căsătorii pe internet.

Facebook este noua religie, virtuală, în care ne apropiem virtual de identităţi virtuale. Nu, nu mai suntem oameni, personalităţi, ci identităţi bine construite, vândute, cenzurate, lucrate, finisate, înzorzonate. Ideea însăşi de intimitate suferă de o boală incurabilă. Oamenii nu mai ţin pentru ei secretele, nu-şi mai protejează spaţiul privat, chiar dacă îl pot controla cu atâta rigoare, cu atâta poftă şi simţ decizional. Devenim celebri dacă acceptăm să ne negociem viaţa şi suntem, mai ales, egali în spațiul virtual. Narcisiaci, ne supraevaluăm trăirile, ne schimbăm identităţile în funcție de nevoi, ne plasăm nivelul pe care reţeaua de socializare ni-l cere, ca să fim unii faţă de alţii intim de străini.

SPhotoEditor-20180118_210157

Să fim serioşi, ştim ce vindem, în vreme ce pe noi, chipul adevărat, îl păstrăm la adăpostul calculatorului, dincoace de ecranul înaintea căruia ne consumăm atâta viaţă. Dacă am încerca să ne vedem în realitate cu 1000 de oameni într-o zi, timpul fizic ar exploda şi nervii noştri, mai abitir. Dar virtual, chestiunea aceasta nu mai contează. Suntem calmi, liniştiţi, protejaţi. Dorința noastră de comunicare este mare, iar dacă tot e virtual, ce mai contează un nou prieten, tot virtual rămâne. Nici nu observăm că identitatea ni se destramă, că interiorul ni se crapă, stăm nemişcaţi şi veseli în faţa monitorului, aşa expulzaţi cum suntem din viețile noastre într-o mare colectivitate virtuală.

Reţeaua de socializare funcţionează, spunea Aurel Codoban, ca „un fel de sistem nervos colectiv”. În virtutea relaţiei, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, poate fi adesea doar o virtualitate născută din nevoia de comunicare. Prietenia pare ruptă din viaţa reală, chiar dacă e în fapt numai semnul gol al unei prietenii. Comunicarea pe net este, în alţi termeni, o modalitate de a-ţi consuma timpul liber consumându-te pe tine însuţi, perforându-te, dezumflându-te. Suntem departe de comunicarea umană autentică, cea practicată „faţă către faţă”, printr-o relaţie directă, de care vorbesc în cărţile lor filosofii Martin Buber, Christos Yannaras. Facebook depăşeşte comunicarea în sensul ei de transmitere de informaţii, este o modalitate de stabilire a legăturilor virtuale, un surogat uneori al neputinţei de a fi în relaţie, un semn serios de întrebare asupra felului în care alegem să ne rezolvăm întâlnirile reale.

Şi totuşi, Facebook poate fi și o anticameră pentru întâlnirile reale. Se leagă destule iubiri la sute de kilometri distanţă, multe prietenii bazate pe afinităţi reale, până şi căsătorii reuşite… Eşti provocat să pleci de-acasă şi să cunoşti de-adevăratelea o identitate ori alta, chiar să rămâi „până ce moartea vă va despărţi” cu apropiaţii cei de toate străinătăţile de pe Facebook.

Cioran, 108


6 ani de obsesie Cioran, 6 de fugă de Cioran, apoi întâlnirea de o vară cu Cioran şi acceptul reciproc de a trece iubirea în prietenie. Eram în clasa a XI-a când am început să-l citesc. Peste vreo doi ani, George Pruteanu, la celebra „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, îmi confirma că atunci când pleci de la Cioran, care taie în carne vie, e foarte greu să te mai vindeci. Eu eram deja mărunţită. N-am scăpat de OBSESIE până nu mi-am scris teza de licenţă. Şi chiar am crezut că prin scris, i-am epuizat vigoarea. Căci şase ani, pe urmă, am stat la distanţă de el, ne mai întâlneam sporadic, fragmentar, dar nu l-am lăsat să se apropie. În 2008, m-am întors la Cioran. În două luni, cartea mea de debut, pornind de la lucrarea de licenţă, era gata.

descărcare