Cioran, 108


6 ani de obsesie Cioran, 6 de fugă de Cioran, apoi întâlnirea de o vară cu Cioran şi acceptul reciproc de a trece iubirea în prietenie. Eram în clasa a XI-a când am început să-l citesc. Peste vreo doi ani, George Pruteanu, la celebra „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, îmi confirma că atunci când pleci de la Cioran, care taie în carne vie, e foarte greu să te mai vindeci. Eu eram deja mărunţită. N-am scăpat de OBSESIE până nu mi-am scris teza de licenţă. Şi chiar am crezut că prin scris, i-am epuizat vigoarea. Căci şase ani, pe urmă, am stat la distanţă de el, ne mai întâlneam sporadic, fragmentar, dar nu l-am lăsat să se apropie. În 2008, m-am întors la Cioran. În două luni, cartea mea de debut, pornind de la lucrarea de licenţă, era gata.

descărcare

 

 

Aurel Codoban, la primul roman


S-ar putea să fiu subiectivă. Îl știu pe Aurel Codoban de la Amurgul iubirii, i-am citit câteva cărți, despre trei dintre ele am și scris. Dincolo însă de cunoașterea prilejuită de lectură, consider că soarta m-a iubit negreșit când l-am întâlnit. Sunt foarte rari, în viețile noastre, acei oameni pe care este de-ajuns să-i vezi o dată ca să nu-ți mai dispară niciodată din privire. Ca un frate sau o soră geamănă, despre care până atunci n-ai avut habar că există. Dar sufletele-gemene există, fără să însemne că ele gândesc și simt la fel, ci doar că o dată ce Întâlnirea s-a petrecut, timpul cu capriciile lui, cu suișurile și coborâșurile care-l caracterizează, nu mai au nici o putere, nici o atingere, nici o contribuție. Prima impresie devine și a doua, dar și ultima. Nici din lăuntru, nici din afară, nimic nu va avea vigoarea să apropie mai mult ori să îndepărteze.

codoban

foto: Revista Sinteza

Dar felul acesta candid (dar definitiv) al relației mele cu autorul nu poate influența foarte mult lectura cărților lui. Cel puțin nu cred. Și nici n-am timp să demonstrez. Rămâne să mă mă credeți pe cuvânt!

Îmi amintesc că într-una dintre întâlnirile noastre față către față, foarte puține de altfel, AC îmi spunea că filosofia începe să treacă în plan secund, că dorința mai puternică este să se apuce de scris romane, să se reinventeze (întotdeauna mi-au displăcut oamenii unilaterali, oamenii care nu reușesc nicicum să se auto-depășească, să o ia de la capăt, care nu trec prin crize existențiale, care nu își pun limitele la încercare și nu riscă). Au trecut niște ani de atunci, dar nu m-am îndoit vreo clipă că într-o zi voi primi prin poștă un roman semnat Aurel Codoban.

Untitled-1

Și s-a făcut jumătatea lui martie 2018 și l-am primit! Jurnalul Amurgului iubirii. Un roman intelectual, în condițiile în care reia, dar, prin intermediul personajelor, și exploatează, pune la lucru, ideile din Amurgul iubirii, când Codoban era doar teoretician al acestui pilon fundamental al existenței fiecăruia dintre noi. Unul dintre romanele acelea din care ai putea cita la nesfârșit, care rostește cu glasul adevărului în problematica atât de la îndemână și totuși, atât de misterioasă, de bulversantă și devastatoare a iubirii. O carte în care povestea de dragoste, unde cei doi protagoniști, prin relația lor, exemplifică practic trecerea iubirii occidentale de la iubire-pasiune la comunicarea corporală, este plină și palpitantă. Conceput pe trei planuri, cel al acțiunii, istorisirea propriu-zisă, cel al interpretării asupra poveștii, înfăptuite de editor (care primește romanul în manuscris) în dialog cu autorul Amurgului iubirii, și cel al notațiilor de jurnal ale celui din urmă, romanul este un fel de poveste în poveste, cu autorul-narator dublat de autorul-personaj.

Despre Jurnalul Amurgului iubirii aștept să scrie criticii literari. Cum aștept de la autor următoarele romane. Eu n-am vrut decât să-mi exprim entuziasmul în urma lecturii proaspete și dintr-o suflare. Chiar dacă nu e o carte deloc facilă, ci dimpotrivă, dacă ți-ai pus vreodată întrebări asupra iubirii vei citi încet și cu atenție, mai ales paginile despre interpretarea poveștii. Căci se scotocește și în viețile noastre, sunt luate în vizor și relațiile noastre de iubire. Dar Codoban le dă un sens, le pune într-o ordine, formulează în locul nostru un răspuns. Până la final se dovedește o lectură adevărată, necesară și profundă. Un roman care ar trebui citit de oricine a fost măcar o dată îndrăgostit!

28685672_1646694925411423_7359914017771880066_n-600x450

foto: Școala Ardeleană

 

Jurnalul Amurgului iubirii a apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.

Spinoza, o imagine


Sunt câteva zile de când imaginea aceasta se rotește prin mintea mea ca poalele hainei albe a unui derviș. Mă uit la ea în fiecare zi și ea nu-și pierde prospețimea. Mi-ar plăcea să o am la o dimensiune reală, să-i pot studia fiecare detaliu în parte. Dar e bine și așa.

Hirszenberg,_Spinoza_wyklêty_(Excommunicated_Spinoza),_1907

Este lucrarea pictorului Samuel Hirszenberg, o gravură realizată după tabloul Excomunicarea lui Spinoza (1907).

 „Să nu râzi, să nu plângi, să nu detești, ci să înțelegi”, parcă ar repeta filosoful în drumul lui prin lume, indiferent la uimirea ori agresivitatea semenilor, comunității evreiești, trăind exclusiv în interiorul minții proprii.

E adevărat, a trăit în vremea în care filosofia și cartea chiar contau, în care ideile nu treceau nepedepsite, pe de altă parte. Mulți dintre contemporanii lui au luat învățătura lui Baruch Spinoza, despre depersonalizarea lui Dumnezeu, drept ateism. În realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță.

Avea 24 de ani când a fost exclus din comunitatea evreiască din Amsterdam, din pricina ideilor sale neconforme privind religia. Atunci și-a luat prenumele de Benedict, cu care și-a semnat scrisorile și scrierile. Pe lângă activitatea științifică, a câștigat bani șlefuind cu ustensile proprii lentile de sticlă. 

În 1670, a publicat „Tratatul teologico-politic”, în latină, fără numele autorului. Volumul a fost denunțat și considerat „o carte rea și periculoasă”, „cea mai josnică și mai blasfematoare carte pe care a văzut-o vreodată lumea”. 

Cinci ani mai târziu, Spinoza a luat în considerare posibilitatea de a publica „Etica”, însă a renunțat, pentru că și-a dat seama la ce represalii se supunea. În 1677 a murit și la sfârșitul anului i-au apărut operele postume. 

Update:

În 1656, Spinoza a fost atacat de un credincios evreu care i-a găurit haina cu o lovitură de cuțit.

La puțin timp a fost excomunicat. În sinagoga din Houtgracht, la 27 iulie 1656, este pronunțat textul excomunicării, de o duritate extremă, în limba ebraică:
„Domnii ma’amad-ului, cunoscând de multă vreme opiniile şi faptele rele ale lui Baruch de Spinoza, au încercat prin diverse mijloace şi promisiuni să-l aducă înapoi de pe calea cea rea. Nereuşind însă să îl facă să se îndrepte ci, dimpotrivă, primind tot mai multe veşti despre ereziile îngrozitoare pe care le practică şi le predă altora şi despre faptele sale monstruoase, şi având despre aceste lucruri numeroşi martori de încredere care au depus şi au dat mărturie în acest sens în prezenţa numitului Spinoza, s-au convins de adevărul acestor lucruri; şi după ce ele au fost investigate în prezenţa onorabililor chachamim (înţelepţi), s-a decis, cu consimţământul lor, ca numitul Spinoza să fie excomunicat şi eliminat din poporul lui Israel. Din porunca îngerilor şi din ordinul sfinţilor, îl excomunicăm, îl eliminăm, în blestemăm şi îl osândim pe Baruch de Spinoza, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, Binecuvântat fie El, şi cu consimţământul întregii sfinte congregaţii, şi în faţa acestor sfinte suluri cu cele 613 porunci scrise în ele, afurisindu-l cu osânda cu care Iosua a blestemat Ierihonul şi cu blestemul cu care Elisei a blestemat copiii şi cu toate pedepsele scrise în Cartea Legii. Blestemat fie el ziua şi blestemat fie noaptea; blestemat când şade şi blestemat când se scoală. Blestemat când iese şi blestemat când intră. Domnul nu-l va cruţa, ci mânia Domnului şi gelozia sa vor fumega împotriva acestui om, şi toate blestemele scrise în această carte vor fi asupra lui, iar Domnul va şterge numele său de sub ceruri. Şi Domnul îl va pune între cei răi, afară din triburile lui Israel, după toate blestemele testamentului care sunt scrise în această carte a legii. Pe când voi, care rămâneţi credincioşi Domnului Dumnezeului vostru, sunteţi vii cu toţii astăzi. Poruncim ca nimeni să nu comunice cu el verbal sau în scris, nici să-i facă vreun favor, nici să stea cu el sub acelaşi acoperiş sau la mai puţin de cinci metri de el, nici să citească vreun lucru compus sau scris de el.”

 

„Lasă, te spânzuri mâine” LIS


Mi se tot rotește în minte, ca un derviș, titlul acesta, de câteva zile, de când am isprăvit cartea nouă de poeme a extraordinarului scriitor Liviu Ioan Stoiciu, „Efecte 2.0” (apărut de curând la Tracus Arte).

20171106_083158.jpg

Mi-a dăruit-o la Suceava, la sărbătorirea celor 75 de ani ai Bucovinei literare. Și mi-a și spus că voi avea o surpriză, că e altfel decât volumele lui de poezie anterioare. Când am ajuns la Iași și am citit, într-o clipă de megalomanie mi-am închipuit că a scris-o fix pentru mine: o carte-jurnal, un dialog cu sine și cu alții, dar tot în sine, pentru devoratoarea de jurnale. 

20171106_081813

Nu mă pricep să scriu despre poezie, am considerat-o mereu prea intimă ca să poată fi comentată, dar un portret, alegând din cuvintele, expresiile, versurile poetului, tot vreau să-i fac lui LIS:

„Tropăituri,

nu? Toate vin din interiorul lui.” 

„N-am fost în stare să mă bucur cu adevărat.

Nu mi-a mai rămas decât să mă vaiet?

Nu-mi mai folosesc la nimic, nici măcar nu-mi pot șterge

brusc memoria, să mă uit…”

„Călătorește ca apucatul, degeaba are

cugetul curat.”

„Are un fel de sprinteneală de neoprit”

„Ce caută el în copilărie? Nu s-a plictisit?”

„dacă n-ar tânji atât după o perfecțiune

lăuntrică…”

Când vorbesc singur, eu

vorbesc despre naufragiul actualei lumi, din mine.

„numai

suferința mă mai atrage ca un magnet.”

„Slăbesc pe zi ce trece, nicio haină nu mai stă pe mine,

sunt în anul dispariției? Biet

câine plouat… Sunt permanent atacat și emoțiile

mă strâng de gât, scap

cu viață în ultima clipă: sufletul

meu, pavat cu pietre de râu, a ajuns șosea publică,

încotro să o mai iau?”

„Cât mai caută în gunoaiele memoriei? Atât. Că e și el

o grămăjoară de om, acolo,

care cârâie.”

„El

e unul dintre magnificii ăia care se simt tot

mai răscoliți în adâncul sufletului.”

„Te înalți

periculos de la pământ, ești extras, mai exact, te uiți

atent de sus și strigi:

acestea sunt ruinele mele, câtă frumusețe…”

„i s-a suit la cap singurătatea”

20171106_083258

 

Mie mi s-a suit la cap cartea aceasta! O reverență, domnule LIS! 

Scrisoare către Cristina


Dragă Cristina,

 

nici dacă aș vrea nu aș putea acum să mă adresez ție altfel decât cu numele mic, de om. Tu știi că mi-ai fost dragă de la început, de prima dată când ne-am întâlnit, la Cluj, iar eu mă uitam ca proasta la niște nuntași, sperând că o să-i surprind dansând. Ți-am mărturisit atunci că nu mai văzusem oameni dansând de foarte multă vreme și tu n-ai râs de mine, dimpotrivă, mi-ai răspuns că nici tu. 

Abia apoi ți-am citit o parte dintre cărți și am încercat să lipesc cumva chipul scriitoarei Cristina Nemerovschi de omul Cristina. N-am prea reușit. Nici nu cred de fapt că acesta este un parcurs corect, că e cinstit să cer cărților să fie egale vieții autorului lor, căci talentul și imaginația sunt mai importante, într-un fel, însă cititorul din mine așa este alcătuit, vrea să pună semnul ăla de identitate, măcar parțial, să înțeleagă de ce scriitorul a scris anumite chestii și nu altele, ce experiențe personale l-au bântuit ori chiar l-au obligat să scrie. 

16995937_1425569234149687_2608134058121766479_n

Pe urmă a venit ziua aceea, în care te-am anunțat că am început să citesc „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”. Din prima noapte au apărut și coșmarurile. Am citit-o în șase seri. M-am oprit de fiecare dată numai fiindcă simțeam că mai mult nu pot duce, că o iau razna. E o carte într-atât de intensă și de adevărată că îți pierzi pur și simplu echilibrul, liniștea citind-o. Aseară, când am terminat-o, m-am bucurat că era un om lângă mine, nu știu cum mi-aș fi suportat stările de una singură. Dar și așa, m-am frăsuit îndelung prin casă, repetându-mi deopotrivă în minte: „noi suntem învingătorii, noi, cei vulnerabili, suntem învingătorii”. 

Nu știu cât din tine ai lăsat în această carte (am intuit că mult), cât din Ana ești tu (deși de ea nu te voi mai putea despărți vreodată), dacă Sin și Sagri, Cris și Punky au existat, există, dar cred că lumea ar fi mult prea tristă și chiar absurdă fără învingătorii tăi. Iartă-mă că de data aceasta nu mă pot mulțumi nicicum cu viețile lor de hârtie. Sunt prea vii ca să nu îți cer să-mi confirmi că sunt oameni, nu personaje într-o carte. 

Aseară m-am gândit și la tine. Mi-am închipuit că ești tot la mare și cum meriți tu cu asupra de măsură vacanța aceea. Așa, pur și simplu, dincolo de motivele pe care le bănuiești acum la suprafață în mine. Învingătoareo, „pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”!

 

sper, de asemenea dintre învingători,

cu mult drag, nico

 

Coperta-Zilele_noastre_care_nu_vor_mai_fi_niciodata

 

 

106 ani de Cioran. Exilul iubirii


Pentru cititorul operei lui Cioran, faptul concret al îndrăgostirii de Friedgard Thoma se arată cel puţin într-o formă bizară, aproape de incredibil. Luciditatea extremă prin care a excelat autorul de-a lungul anilor, gândirea-i aflată susţinut în îndoială şi voinţa de eliberare de orice fel de iluzionare sunt caracteristici vii şi obsedante în paginile sale.

41GX91CC11L._SX305_BO1,204,203,200_

coperta cărții „Pentru nimic în lume”, de Friedgard Thoma, în germană

Este greu să accepţi, având în faţă referinţele sale scrise despre iubire şi femeie, că şi-a putut contrazice în aşa fel modul de a fi, că a putut „permite” o asemenea întâmplare fără a conştientiza „declinul” întregii sale gândiri. O privire mai atentă însă în analiza fragmentelor cioraniene, poate desigur constata şi afirmaţii elogioase relativ la o femeie anume, şi aş aminti aici cele două pagini intitulate „Ea nu era de aici…”, absolut uluitoare prin inefabilul lor, sau cele închinate Mariei Zambrano, când îl vedem pe Cioran acceptând că aceasta se situează firesc în filosofie, fără agresivitatea şi parvenismul care caracterizează femeile care se consacră acestui domeniu.

646x404

fotografia trimisă de Friedgard Thoma cu prima scrisoare

Mai mult, întâlnim fragmente în care gânditorul îşi mărturiseşte afinitatea lui cu feminitatea, în detrimentul masculinităţii. „Si je prefère les femmes aux hommes, c’est parce qu’elles ont sur eux l’avantage d’être plus deséquilibrées, donc plus compliquées, plus perspicace et plus cyniques, sans compter cette supériorité mystèrieuse qui confere un esclavage millenaire.” (Aveux et anathèmes: „Dacă prefer femeile bărbaţilor, aceasta se întâmplă pentru că ele au asupra lor avantajul de a fi mai dezechilibrate, aşadar mai complicate, mai perspicace şi mai cinice, fără a lua în calcul această superioritate misterioasă conferită de un sclavaj de milenii”)

cioran-6

Cioran și Friedgard

Înţeles astfel, Cioran nu surprinde făcând loc în viaţa lui unui act ce contravine parcă gândirii sale; cunoscându-i fuga de orice formă de credinţă îl vedem capabil să trăiască ceva care să îl desprindă de un anume mod de a fi, de o definiţie, de o etichetă, şi în cele din urmă de propria operă. Iubirea târzie pentru Friedgard Thoma, introduce în existenţa lui, desigur nu conştient, voit misterul unei experienţe inedite, chiar dacă încercarea trăită se opune viziunii de o viaţă asupra fenomenului dragostei. Iubirea devine asemenea unui revers al existenţei duse, un soi de nebunie care răzbună luciditatea şi fuga de iluzionare.

Friedgard Thoma 004

Friedgard și Cioran prin Paris

„Am îndrăznit să mă consider mai desprins de toate decât Buddha şi acum sunt pedepsit pentru iluziile mele. Am jucat prea mult comedia înţelepciunii. Acest lucru trebuie să aibă un sfârşit şi sunt fericit că Dumneavoastră a-ţi contribuit la aceasta. Ospitalitatea Dumneavoastră a fost inegalabilă. Vreme de două zile am fost încoronat. Ce aş putea aştepta mai mult în aceasta lume aparentă?”, îi scrie Cioran iubitei în data de 10 mai 1981. Iar peste două zile: „Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât fericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua.” Iar ceva mai încolo: „Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat.” 

friedgard cioran simone

Friedgard, Simone Boue și Cioran

Una din însemnările din Aveux et anathèmes reia gândul din cea de-a doua scrisoare la modul impersonal: „La grande, la seule originalité de l’amour est de rendre le bonheur indistinct du malheur.” Sentimentul acesta că trăieşte un „declin” prin această îndrăgostire, dar unul cu totul „nesperat”, deşi imperios, ne trimite la conceptul de mister la care Cioran recurge ca la unica justificare pentru ceea ce i se întâmplă şi în acelaşi timp, la unul din resorturile ascunse ale vieţii, care te trezeşte din iluzia că eşti stăpân pe anii tăi şi te determină să vezi dincolo de limitele între care ţi-ai închegat gândirea.

17902572

coperta cărții, în limba română

Poate că oboseala minţii, surescitată de o viaţă dusă în îndoială, a făcut loc în anii din urmă unui sentiment atât de firesc, refuzat în mod consecvent. Poate că a resimţit regretul că nu a trăit destul în lăuntrul unei astfel de încercări, şi destinul i-a creat deschiderea de a-şi ispăşi regretul. Dincolo de astfel de presupuneri, percep necesitatea destinală a unei astfel de întâlniri, deopotrivă ca „pedeapsă” şi „încoronare” a unei existenţe afundată în nelinişti, în întrebări şi în eliberarea de orice credinţă. O clipă de certitudine într-o existenţă fundată pe incertitudine înclină mult balanţa destinului, apropiind-o de teologie.

(fragment din Nopțile lui Cioran, cartea de debut, 2011)

Strindberg şi Harriet


Acum vreo 10 ani, nevoia mea de mister, de neînţeles, era lesne potolită, sau cel puţin aşa aveam impresia, citind şi recitind din „Jurnal ocult”, al lui August Strindberg (născut pe 22 ianuarie 1849). Mă tulburau profund experienţele lui oculte, izbucnite în contextul relaţiei cu cea de-a treia soţie, Harriet Bosse, care era cu aproape treizeci de ani mai tânără decât el.

 Tot pe atunci,  am citit în autobiografia Isadorei Duncan, sper să nu greşesc,  că Harriet făcea parte din clasa femeilor „vampe”, cele care smulg  forţa, lumina, vitalitatea bărbatului. Şi totuşi, Strindberg vorbea despre ea ca despre o lumină şi o binecuvântare. La polul opus situa „inspiratoarele”, cu care se identifica artista.

Redau un fragment din jurnal, notiţă scrisă de Strindberg în septembrie 1901:

Când vedeam frumuseţea lui Harriet, care era uneori „divină”, tremuram. Vechea mea credinţă în femeie, ca legătură între bărbat şi copil, era zguduită. Îmi spuneam atunci că femeia e de origine superioară, dar căzută mai jos decât bărbatul. Căci răutatea ei, reaua-credinţă a femeii sunt fără limite – „ea nu ştie să spună nimic adevărat”…

Când Harriet era în apartamnetul nostru se făcea lumină, în sens propriu şi nu la figurat. Dar nu întotdeauna! Uneori se îmtâmpla contrariul!