Cioran, 108

6 ani de obsesie Cioran, 6 de fugă de Cioran, apoi întâlnirea de o vară cu Cioran şi acceptul reciproc de a trece iubirea în prietenie. Eram în clasa a XI-a când am început să-l citesc. Peste vreo doi ani, George Pruteanu, la celebra „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, îmi confirma că atunci când pleci de la Cioran, care taie în carne vie, e foarte greu să te mai vindeci. Eu eram deja mărunţită. N-am scăpat de OBSESIE până nu mi-am scris teza de licenţă. Şi chiar am crezut că prin scris, i-am epuizat vigoarea. Căci şase ani, pe urmă, am stat la distanţă de el, ne mai întâlneam sporadic, fragmentar, dar nu l-am lăsat să se apropie. În 2008, m-am întors la Cioran. În două luni, cartea mea de debut, pornind de la lucrarea de licenţă, era gata.

 

 

Aurel Codoban, la primul roman

S-ar putea să fiu subiectivă. Îl știu pe Aurel Codoban de la Amurgul iubirii, i-am citit câteva cărți, despre trei dintre ele am și scris. Dincolo însă de cunoașterea prilejuită de lectură, consider că soarta m-a iubit negreșit când l-am întâlnit. Sunt foarte rari, în viețile noastre, acei oameni pe care este de-ajuns să-i vezi o dată ca să nu-ți mai dispară niciodată din privire. Ca un frate sau o soră geamănă, despre care până atunci n-ai avut habar că există. Dar sufletele-gemene există, fără să însemne că ele gândesc și simt la fel, ci doar că o dată ce Întâlnirea s-a petrecut, timpul cu capriciile lui, cu suișurile și coborâșurile care-l caracterizează, nu mai au nici o putere, nici o atingere, nici o contribuție. Prima impresie devine și a doua, dar și ultima. Nici din lăuntru, nici din afară, nimic nu va avea vigoarea să apropie mai mult ori să îndepărteze.

foto: Revista Sinteza

Dar felul acesta candid (dar definitiv) al relației mele cu autorul nu poate influența foarte mult lectura cărților lui. Cel puțin nu cred. Și nici n-am timp să demonstrez. Rămâne să mă mă credeți pe cuvânt!

Îmi amintesc că într-una dintre întâlnirile noastre față către față, foarte puține de altfel, AC îmi spunea că filosofia începe să treacă în plan secund, că dorința mai puternică este să se apuce de scris romane, să se reinventeze (întotdeauna mi-au displăcut oamenii unilaterali, oamenii care nu reușesc nicicum să se auto-depășească, să o ia de la capăt, care nu trec prin crize existențiale, care nu își pun limitele la încercare și nu riscă). Au trecut niște ani de atunci, dar nu m-am îndoit vreo clipă că într-o zi voi primi prin poștă un roman semnat Aurel Codoban.

Și s-a făcut jumătatea lui martie 2018 și l-am primit! Jurnalul Amurgului iubirii. Un roman intelectual, în condițiile în care reia, dar, prin intermediul personajelor, și exploatează, pune la lucru, ideile din Amurgul iubirii, când Codoban era doar teoretician al acestui pilon fundamental al existenței fiecăruia dintre noi. Unul dintre romanele acelea din care ai putea cita la nesfârșit, care rostește cu glasul adevărului în problematica atât de la îndemână și totuși, atât de misterioasă, de bulversantă și devastatoare a iubirii. O carte în care povestea de dragoste, unde cei doi protagoniști, prin relația lor, exemplifică practic trecerea iubirii occidentale de la iubire-pasiune la comunicarea corporală, este plină și palpitantă. Conceput pe trei planuri, cel al acțiunii, istorisirea propriu-zisă, cel al interpretării asupra poveștii, înfăptuite de editor (care primește romanul în manuscris) în dialog cu autorul Amurgului iubirii, și cel al notațiilor de jurnal ale celui din urmă, romanul este un fel de poveste în poveste, cu autorul-narator dublat de autorul-personaj.

Despre Jurnalul Amurgului iubirii aștept să scrie criticii literari. Cum aștept de la autor următoarele romane. Eu n-am vrut decât să-mi exprim entuziasmul în urma lecturii proaspete și dintr-o suflare. Chiar dacă nu e o carte deloc facilă, ci dimpotrivă, dacă ți-ai pus vreodată întrebări asupra iubirii vei citi încet și cu atenție, mai ales paginile despre interpretarea poveștii. Căci se scotocește și în viețile noastre, sunt luate în vizor și relațiile noastre de iubire. Dar Codoban le dă un sens, le pune într-o ordine, formulează în locul nostru un răspuns. Până la final se dovedește o lectură adevărată, necesară și profundă. Un roman care ar trebui citit de oricine a fost măcar o dată îndrăgostit!

foto: Școala Ardeleană

 

Jurnalul Amurgului iubirii a apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.

Spinoza, o imagine

Sunt câteva zile de când imaginea aceasta se rotește prin mintea mea ca poalele hainei albe a unui derviș. Mă uit la ea în fiecare zi și ea nu-și pierde prospețimea. Mi-ar plăcea să o am la o dimensiune reală, să-i pot studia fiecare detaliu în parte. Dar e bine și așa.

Este lucrarea pictorului Samuel Hirszenberg, o gravură realizată după tabloul Excomunicarea lui Spinoza (1907).

 „Să nu râzi, să nu plângi, să nu detești, ci să înțelegi”, parcă ar repeta filosoful în drumul lui prin lume, indiferent la uimirea ori agresivitatea semenilor, comunității evreiești, trăind exclusiv în interiorul minții proprii.

E adevărat, a trăit în vremea în care filosofia și cartea chiar contau, în care ideile nu treceau nepedepsite, pe de altă parte. Mulți dintre contemporanii lui au luat învățătura lui Baruch Spinoza, despre depersonalizarea lui Dumnezeu, drept ateism. În realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță.

Avea 24 de ani când a fost exclus din comunitatea evreiască din Amsterdam, din pricina ideilor sale neconforme privind religia. Atunci și-a luat prenumele de Benedict, cu care și-a semnat scrisorile și scrierile. Pe lângă activitatea științifică, a câștigat bani șlefuind cu ustensile proprii lentile de sticlă. 

În 1670, a publicat „Tratatul teologico-politic”, în latină, fără numele autorului. Volumul a fost denunțat și considerat „o carte rea și periculoasă”, „cea mai josnică și mai blasfematoare carte pe care a văzut-o vreodată lumea”. 

Cinci ani mai târziu, Spinoza a luat în considerare posibilitatea de a publica „Etica”, însă a renunțat, pentru că și-a dat seama la ce represalii se supunea. În 1677 a murit și la sfârșitul anului i-au apărut operele postume. 

Update:

În 1656, Spinoza a fost atacat de un credincios evreu care i-a găurit haina cu o lovitură de cuțit.

La puțin timp a fost excomunicat. În sinagoga din Houtgracht, la 27 iulie 1656, este pronunțat textul excomunicării, de o duritate extremă, în limba ebraică:
„Domnii ma’amad-ului, cunoscând de multă vreme opiniile şi faptele rele ale lui Baruch de Spinoza, au încercat prin diverse mijloace şi promisiuni să-l aducă înapoi de pe calea cea rea. Nereuşind însă să îl facă să se îndrepte ci, dimpotrivă, primind tot mai multe veşti despre ereziile îngrozitoare pe care le practică şi le predă altora şi despre faptele sale monstruoase, şi având despre aceste lucruri numeroşi martori de încredere care au depus şi au dat mărturie în acest sens în prezenţa numitului Spinoza, s-au convins de adevărul acestor lucruri; şi după ce ele au fost investigate în prezenţa onorabililor chachamim (înţelepţi), s-a decis, cu consimţământul lor, ca numitul Spinoza să fie excomunicat şi eliminat din poporul lui Israel. Din porunca îngerilor şi din ordinul sfinţilor, îl excomunicăm, îl eliminăm, în blestemăm şi îl osândim pe Baruch de Spinoza, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, Binecuvântat fie El, şi cu consimţământul întregii sfinte congregaţii, şi în faţa acestor sfinte suluri cu cele 613 porunci scrise în ele, afurisindu-l cu osânda cu care Iosua a blestemat Ierihonul şi cu blestemul cu care Elisei a blestemat copiii şi cu toate pedepsele scrise în Cartea Legii. Blestemat fie el ziua şi blestemat fie noaptea; blestemat când şade şi blestemat când se scoală. Blestemat când iese şi blestemat când intră. Domnul nu-l va cruţa, ci mânia Domnului şi gelozia sa vor fumega împotriva acestui om, şi toate blestemele scrise în această carte vor fi asupra lui, iar Domnul va şterge numele său de sub ceruri. Şi Domnul îl va pune între cei răi, afară din triburile lui Israel, după toate blestemele testamentului care sunt scrise în această carte a legii. Pe când voi, care rămâneţi credincioşi Domnului Dumnezeului vostru, sunteţi vii cu toţii astăzi. Poruncim ca nimeni să nu comunice cu el verbal sau în scris, nici să-i facă vreun favor, nici să stea cu el sub acelaşi acoperiş sau la mai puţin de cinci metri de el, nici să citească vreun lucru compus sau scris de el.”