„Păpușa”, un plus de Kadare


De la începutul lui 2018 aștept „Păpușa” lui Ismail Kadare. Printre altele, pentru că citisem că este o carte autobiografică, centrată pe portretul mamei scriitorului. Asta după ce în articolul pe care i l-am dedicat la Cronica ideilor, în „Viața Românească”, scriam: „Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor.” Dar mie mi se întâmplă adesea ca imediat ce fac o afirmație, ceva să mă convingă de contrariul. E ca o luare de grijă, ca o eliberare de o idee, scrisul. Apoi devin liberă să mă contrazic, să văd lucrurile mai nuanțat cel puțin. 

papusa-ismail-kadare-humanitas-fiction-2018

Pe când citeam „Poveste despre dragoste și întuneric”, capodopera lui Amos Oz, m-am gândit că o astfel de carte ar fi necesară în biografia oricărui mare scriitor. Este, pe de o parte, un ajutor de nădejde dat biografilor, căci autorul știe cel mai bine cum și ce a trăit, dar, pe de altă parte, o astfel de scriere face lumină asupra celorlalte, înțelegi deodată obsesia pentru o temă, apariția unui personaj, cum efectiv a ajuns acel prozator să scrie un anumit roman etc. Dar ceea ce Oz mărturisește în peste 600 de pagini, Kadare scrie în 130. Nu fac nici o comparație, nu cred de fapt în comparațiile între scriitorii mari. Spun doar că sunt același gen de carte, autobiografică și binefăcătoare.

Cu fiecare nou roman, scriitorul albanez mă provoacă să retrăiesc spaima unui prea repede final al lecturii. Scrie fabulos, ca niciodată să nu fie destul. De aceea poate s-a și creat un ritual. După ce am cartea pe noptieră, îi dau târcoale câteva zile, practicând un dificil exercițiu al amânării. Am nevoie de două-trei zile, pentru visare. Pe urmă, nu mai rezist. Și totuși, o citesc cu o lentoare uimitoare, de parcă aș fi obligată să învăț un alfabet secret, știut numai de Kadare, iar eu, ca o umilă inițiată, l-aș descifra cu greu.

noni

De obicei, recitesc cam toate paragrafele imediat ce am ajuns la finalul lor. Iar cu „Păpușa”, s-a întâmplat mai mult de atât. Când am ajuns la sfârșitul cărții, am luat-o repede de la capăt.

„Păpușa” e diferită de toate romanele lui Kadare. Și necesară, pentru că, citind-o, găsești o mulțime de explicații. Când spuneam că e singurul autor a cărui viață nu mă interesează pentru că literatura lui e totul, nu mă înșelam. Cel puțin nu asupra părții a doua a afirmației. Dar „Păpușa” e un surplus, un plus de extaz și totodată o fereastră deschisă spre acel tot al romanelor sale. Felul singular de a scrie, personajele lui fantomatice, pragul acela dintre lumea aceasta și cea a morților, unde locuiește singur, înțelegi acum că nu sunt din neant, că sunt cumva consecințe ale trăirilor personale. Descoperi un Kadare copil-fudul, un Kadare care scrie cu autoironie și umor pentru prima dată, un Kadare care încă mai trăiește printre nălucile casei părintești din Gjirokastra, un Kadare care vrea să priceapă ce a fost în trecut, dar care nu poate cu niciun chip renunța la mister… Un Kadare, pentru mine și pentru totdeauna, cel mai iubit dintre scriitori.

images

 

P.S. 1 – „Păpușa” a apărut de curând la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marius Dobrescu. Este în librării și în locul vostru n-aș mai aștepta mult până să o citesc!

P.S. 2- Îi mulțumesc domnului Marius Dobrescu pentru că a făcut posibilă și această lectură, după ce a tradus în limba română carte după carte din opera scriitorului albanez. Sunt bucuroasă că mâine voi putea să-l cunosc și să-i mulțumesc în mod direct pentru fericirea numită Kadare.

31306718_10204254510559953_7568765258043719619_n

 

Aurel Codoban, la primul roman


S-ar putea să fiu subiectivă. Îl știu pe Aurel Codoban de la Amurgul iubirii, i-am citit câteva cărți, despre trei dintre ele am și scris. Dincolo însă de cunoașterea prilejuită de lectură, consider că soarta m-a iubit negreșit când l-am întâlnit. Sunt foarte rari, în viețile noastre, acei oameni pe care este de-ajuns să-i vezi o dată ca să nu-ți mai dispară niciodată din privire. Ca un frate sau o soră geamănă, despre care până atunci n-ai avut habar că există. Dar sufletele-gemene există, fără să însemne că ele gândesc și simt la fel, ci doar că o dată ce Întâlnirea s-a petrecut, timpul cu capriciile lui, cu suișurile și coborâșurile care-l caracterizează, nu mai au nici o putere, nici o atingere, nici o contribuție. Prima impresie devine și a doua, dar și ultima. Nici din lăuntru, nici din afară, nimic nu va avea vigoarea să apropie mai mult ori să îndepărteze.

codoban

foto: Revista Sinteza

Dar felul acesta candid (dar definitiv) al relației mele cu autorul nu poate influența foarte mult lectura cărților lui. Cel puțin nu cred. Și nici n-am timp să demonstrez. Rămâne să mă mă credeți pe cuvânt!

Îmi amintesc că într-una dintre întâlnirile noastre față către față, foarte puține de altfel, AC îmi spunea că filosofia începe să treacă în plan secund, că dorința mai puternică este să se apuce de scris romane, să se reinventeze (întotdeauna mi-au displăcut oamenii unilaterali, oamenii care nu reușesc nicicum să se auto-depășească, să o ia de la capăt, care nu trec prin crize existențiale, care nu își pun limitele la încercare și nu riscă). Au trecut niște ani de atunci, dar nu m-am îndoit vreo clipă că într-o zi voi primi prin poștă un roman semnat Aurel Codoban.

Untitled-1

Și s-a făcut jumătatea lui martie 2018 și l-am primit! Jurnalul Amurgului iubirii. Un roman intelectual, în condițiile în care reia, dar, prin intermediul personajelor, și exploatează, pune la lucru, ideile din Amurgul iubirii, când Codoban era doar teoretician al acestui pilon fundamental al existenței fiecăruia dintre noi. Unul dintre romanele acelea din care ai putea cita la nesfârșit, care rostește cu glasul adevărului în problematica atât de la îndemână și totuși, atât de misterioasă, de bulversantă și devastatoare a iubirii. O carte în care povestea de dragoste, unde cei doi protagoniști, prin relația lor, exemplifică practic trecerea iubirii occidentale de la iubire-pasiune la comunicarea corporală, este plină și palpitantă. Conceput pe trei planuri, cel al acțiunii, istorisirea propriu-zisă, cel al interpretării asupra poveștii, înfăptuite de editor (care primește romanul în manuscris) în dialog cu autorul Amurgului iubirii, și cel al notațiilor de jurnal ale celui din urmă, romanul este un fel de poveste în poveste, cu autorul-narator dublat de autorul-personaj.

Despre Jurnalul Amurgului iubirii aștept să scrie criticii literari. Cum aștept de la autor următoarele romane. Eu n-am vrut decât să-mi exprim entuziasmul în urma lecturii proaspete și dintr-o suflare. Chiar dacă nu e o carte deloc facilă, ci dimpotrivă, dacă ți-ai pus vreodată întrebări asupra iubirii vei citi încet și cu atenție, mai ales paginile despre interpretarea poveștii. Căci se scotocește și în viețile noastre, sunt luate în vizor și relațiile noastre de iubire. Dar Codoban le dă un sens, le pune într-o ordine, formulează în locul nostru un răspuns. Până la final se dovedește o lectură adevărată, necesară și profundă. Un roman care ar trebui citit de oricine a fost măcar o dată îndrăgostit!

28685672_1646694925411423_7359914017771880066_n-600x450

foto: Școala Ardeleană

 

Jurnalul Amurgului iubirii a apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.

Aleksandr Soljenițîn, 99


Din cei 99 de ani, pe care îi împlinește azi Aleksandr Soljenițîn (un om care nu va muri niciodată și care atunci, în 2008, și-a asigurat numai nemurirea), unul a fost și al meu, căci cam atât mi-a luat să-l citesc. Și chiar dacă, emoțional, 2015 a fost un an de frică teribilă, de bătăi repetate în ușa incredibilului, de negare a răului care a fost, care nu poate fi negat, de împărțire a coltucului uscat de pâine cu blândul Ivan Denisovici, am înțeles că să-ți păstrezi umanitatea, când Istoria te convinge că nu mai e loc de ea, este ceva unic și neprețuit. Și am învățat că anii petrecuți în lagăr au făcut din Soljenițîn un mare scriitor și un cunoscător în profunzime al naturii și condiției umane.
Soljenițîn face acum parte din biografia sufletului meu, așa cum fac cei mai apropiați oameni. Și cred că nici o viață n-ar trebui să treacă fără lectura lui Soljenițîn! Așa cum nu trebuie să treacă fără lectura Bibliei!
Soljenițîn îmbrățișând umanitatea

Soljenițîn îmbrățișând umanitatea

 
„Mi-a fost dat ca, din anii petrecuţi în închisoare, să duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi, din această cauză, eram crud‚ îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În cele mai rele momente ale mele, eram convins că fac bine şi mă acopeream complet cu argumente sistematice. Şi numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simţit înlăuntrul meu primele semne ale binelui.”
aleksandr_solzhenitsyn_gulag_mugshot_1953

Aleksandr Soljenițîn în lagăr

„Treptat mi s-a descoperit că linia care desparte binele de rău nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecarui om – şi apoi prin toate inimile omeneşti… Şi chiar şi înlăuntrul inimilor copleşite de rău, se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile, rămâne nedezrădăcinat… un colţişor de rău.”
arhipelagul-gulag-3-volume_1_fullsize

Biblia Gulagului, în trei volume

„Este o lecţie universală – intoleranţa este primul semn al unei educaţii inadecvate. O persoană rău educată se poartă cu o nerăbdare arogantă, în vreme ce autentica, adevărata educaţie dă naştere modestiei.”
o-zi-din-viata-lui-ivan-denisovici

o carte ca o primă zi de primăvară în înghețata Siberie

„Gulagul, care a căzut ca un trăsnet peste soarta mea, mi-a zdruncinat din rădăcini perspectivele şi credinţele, iar reculul anilor petrecuţi în lagăr mă urmăreşte şi astăzi. Gulagul mi-a dat o perspectivă clară asupra a tot ceea ce însemnă bolşevism, asupra a ceea ce era în realitate comunismul sovietic. Această perspectivă mi-a permis, în cele din urmă, să desluşesc la un nivel foarte profund condiţia umană.”
blogmedia-1400264479-2017

romanul unei alte experiențe personale