Anestezie

Articol publicat în ediția 6/2018 din Viața Românească, la Cronica ideilor

Ne ducem viața sub anestezie. În proporție de 90 la sută, noi nu trăim, ci uităm. Sau am trăit cândva, dar nu ne mai aducem aminte. Ceea ce, calitativ, devine totuna. Existența umană pare un șir lung de acțiuni, gesturi, cuvinte, sentimente risipite în neant. Pare ori este? Aproape toată viețuirea nu a meritat dacă acum e ca și cum n-ar fi fost niciodată. Avem insuficiente amintiri din propria existență. Întocmai ca dintr-un roman citit demult, vorba lui Schopenhauer. Să admitem, ceva mai multe. Și totuși, unde s-au dus zilele care s-au dus, cum au putut ele trece fără să lase nici o urmă, nici o secundă de amintire, nici o privire mângâietoare, nimic? Nu sunt nostalgică, nu încerc să priponesc cu forța țapul ispășitor de uitare, însă nici nu vreau să-i așez celei din urmă pe creștet vreo coroniță, pentru că ea, luminata, face posibilă încă trăirea. Un alt argument pro-anestezie? Refuz. Cu faptul că viața devine o mare întunecată de spectre nu pot să mă împac. Ce rost are o astfel de existență? Cine are nevoie de atâta lucru?

foto: Dumitru Cenușă

Anii, oricât de mulți s-ar adăuga, sunt doar o cantitate. În vreme ce trăirea adevărată continuă să fie fragilă, fantomatică, străină de noi înșine. Încercați să puneți laolaltă amintirile personale, oare v-ar ieși o săptămână plină, două? Sigur, mai avem sertarele memoriei, abilitatea de a scoate la suprafață amintiri diferite în funcție de emoții, situații și întâlniri diferite. Și alte, alte argumente, însă calitativ tot nu obținem mare lucru. Generozitatea imaginației aici se vede. Mai putem și noi pluti pe deasupra trăirii, completând-o, înfrumusețând-o, recreând-o, aruncându-i în brațe din când în când câte un nenorocit de sens, ca pe o păpușă din cârpe și fără trăsături.

Sunt multe zile de când ideea absenței vieții din însăși casa ei nu-mi dă pace. „Gândesc, deci exist.” O fi avut dreptate Descartes, însă gândirea îmi pare un proces care ne vizitează destul de rar. Ne definește fără să ne stăpânească. Căci „a gândi” se cuvine dublat de „a fi conștient”, ori mai degrabă de „a fi treaz”, ca efectul să fie „a înțelege” și/ ori „a iubi”.

În starea de trezie bănuiesc eu opusul anesteziei. O stare a naibii de greu de reținut. E mai alunecoasă decât mercurul. Și durează de la câteva secunde la câteva minute, nu mai mult. Restul… e anestezie. Anestezia somnului în primul rând, întrucât dormim cam o treime din viață. Dar visăm, or unele vise ajung în depozitul prețios al amintirilor, mai ales dacă ești suficient de romantic să crezi că ele deschid a doua viață. Ar fi și ne-înțelept contrariul, când visele de noapte mai trasează câte un plus în pleiada de minusuri de trăire. Pe urmă, anestezia confortului, tot mai râvnit. Care ne transformă în ființe comune, fără semne distinctive, precum ardeii grași și identici din galantarele unui aprozar. Există și anestezia din cuibul familiei, cald și protector, unde cauți consolare și ajutor de fiecare dată când ți se întâmplă ceva rău.

Timpul mort al plictiselii? În mod neașteptat, poate fi un câștig. Întrucât atunci când te plictisești senzația e că timpul stă pe loc. Parcă aștepți ceva, dar altceva, nu ceea ce ți se oferă. Este o stare într-un fel dureroasă. Dar e drept că apoi nu prea ne-o mai aducem aminte, ca atare nu contează. Vi s-a întâmplat vreodată să vă cufundați într-o lectură într-atât că abia după câteva ore ați tresărit de teama unei pierderi de sine? Doar că șansa lecturii este viața din viață. Ieșit din propriul timp ai intrat în realitatea unui autor, în întâmplările unor personaje, care au avut se pare meritul de a fi fost mai intense decât propriile-ți stări. Așadar, nu ți-ai risipit vremea. Ai trăit, la alt nivel, într-o viață de împrumut. Întocmai ca într-un vis nocturn.

Până și sentimentele sunt o formă de anestezie. Nu în prima fază, când ba ne dau târcoale ca niște fluturi florilor, ba se fugăresc prin trupurile și sufletele noastre ca niște copii zburdalnici, ci pe parcurs, când devin solidificate, stoarse de tumult. Se întâmplă pentru că nu mai sunt singure, sunt într-o relație cu credincioasa obișnuință. De anestezia propriu-zisă ce să spun? Dacă este totală e asemenea somnului, deci ne-viață. Dacă este locală, de cele mai multe ori devine deopotrivă trezie. Injecția te scapă de durere, nu de frică. Poți să te relaxezi pe scaunul unui dentist, să adormi precum la o ședință de masaj? Maturitatea înseamnă în mare parte anestezie. Copiii sunt vii, geniali, deschiși experimentului. Treptat ne aplatizăm, respectăm reguli, acceptăm că trebuie, și că iar trebuie, până uităm că putem fi măcar o zi din șapte cum eram odată, diferiți, adică noi înșine. Și dacă ne-am născut cumva bogați, ca să întindem un ban celui sărac, nu-i vom cere să o facă puțin pe maimuța, pentru propria distracție? Anestezia cutumei. Și așa mai departe…

A trăi înseamnă a fi treaz. Nu trezit din somn, ci în stare reală de veghe, de vigilență a minții. A fi treaz, adică a fi conștient și, pe urmă, a căuta să înțelegi și să iubești tot ce trăiești, fiecare pas, fiecare privire, fiecare gest și act. Ești treaz când ești euforic, îndrăgostit, nerăbdător, îngrijorat, când ai emoții ori ți-e teamă. Ești treaz când ceva nu te lasă să adormi. Când într-un timp adesea considerat mort, cel în care te plimbi, de exemplu, mintea nu se plimbă și ea, ci trăiește, scrutează oamenii, practică un exercițiu de gândire. Poți, să spunem, să încerci să-ți dai seama după înfățișare de profesia cuiva, din felul în care vorbește ce statut social are, din modul în care este îmbrăcat ce gusturi are. Un exercițiu încă mai uman ar fi acela de a pătrunde în sufletul trecătorului, de a-ți închipui după expresia feței la ce se gândește, dacă e trist ori vesel, dacă e satisfăcut de viață ori nemulțumit, dacă suferă de o boală ori de necaz. A avea compasiune, a nu judeca, a pricepe și a iubi sunt străzi de urmat și de combatere a anesteziei.

Ca să nu fii un simplu anesteziat printre alții trebuie să lupți, prin stări și emoții, prin fapte, prin exerciții de gândire și de atenție (practicate cât mai des și menținute cât mai mult), fie să cobori în tine însuți, fie, mai bine, să urci, să te înalți în tine însuți. Pentru viața autentică linia dreaptă nu prea există. Să fii mereu câmpul de bătălie al pasiunilor, al uimirilor și curiozităților de tot felul înseamnă să trăiești cu adevărat. Și singurătatea, și liniștea, pot fi semnele unei trăiri veritabile, dar practicate lucid, fără durere, în chip de consecințe ale zbuciumului lăuntric, luând distanță de lume și de vacarmul ei.

Deși, oricât ne-am strădui, nu putem fi trezi tot timpul. Totuși, măcar să ne străduim. Să facem cât mai des exercițiul de a rămâne cu toate simțurile în alertă, cu mintea liberă în provocarea de a trăi. Și să cautăm neobosit să pricepem ce ni se întâmplă. Pentru simplul fapt că înțelegerea vine mereu cu un plus de trăire. Aici se ajunge prin multă meditație și prin iubire. Prin împotrivire, prin neacceptarea anesteziei ca un dat. Singura pledoarie adevărată pentru „a fi” îmi pare că stă în gândirea atinsă de luciditate, dar în gândirea deopotrivă generoasă, ea ne conduce la umanitate. Ceea ce am trăit și felul în care am trăit să se prăvălească-n iubire… În iubire, anestezia nu prinde.

P.S. – Cronica aceasta nu este nici ea mai mult decât un exercițiu de gândire, o împotrivire la anestezie. De aceea, poate fi criticată, dezasamblată și asamblată diferit de fiecare dintre voi, în toate direcțiile posibile, spre multe alte adevăruri și multe noi amăgiri, într-un cerc vicios din care, bănuiesc, nu vom ieși niciodată.

Linkul către numărul 6 al revistei Viața Românească: http://www.viataromaneasca.eu/

Lectură plăcută!

Mariana. 36

A împlinit 33 de ani şi nu a fost la propria aniversare, a împlinit 34 şi tot n-a ajuns, la 36 încă mă doare, va împlini 40, 50 şi câţi noi, supravieţuitorii, îi vom mai putea număra, dar Mariana nu va mai veni niciodată să o sărbătorim. Ce sunt aniversările acum pentru sufletul ei? Ce crize îi aduc ele, ce nelinişti ale îmbătrânirii? În inima mea sunt ca o sanie cu zurgălăi pe un drum fără zăpadă. În vreme ce pe ea nu o mai tulbură. Poate când pe pământ e ziua ei ea nu face, în cer, decât un pas mai departe în eternitate şi, cine ştie!, dacă nu astfel se şi îndepărtează de noi. Se spune că morţii au o vreme grijă de cei vii, dar cât ţine vremea aceasta nimeni nu ştie cu exactitate. Şi atunci ne vine uşor să o prelungim cât viaţa noastră ori măcar cât neuitarea noastră. Altfel de ce mi-ar bântui visele în pragul aniversării sale, de ce s-ar face din nou copil şi ar greşi, iar eu ar trebui să o cert? Aş putea să-mi răspund simplu: mă gândesc des la Mariana. Dar nu vreau să iau de bun tot ce e la îndemână.

De când sora mea a murit, refuz ieşirile raţionale din întrebări. Nu mă mai onorează. Vreau să cred, să visez, fie şi numai să mă amăgesc că a rămas a mea. Căci dacă iluzionarea mă face să o simt vie şi puternică, de ce aş nega-o, de ce să accept mai curând că a murit şi a dispărut complet din viaţa mea? Abia lucrul acesta nu e adevărat. Nu accept să o plâng, să-mi fie dor şi să mă doară. Vreau să o plimb pe Mariana cu mine prin vis, să îmi culc apoi capul pe eternitatea ei şi să-mi fie bine. Şi poate şi ei îi este mai uşor astfel. Ce să facă ea cu lacrimile mele ori cu o inimă chircită de durere? Ar mai veni să mă vadă, m-ar mai căuta, s-ar mai face ea copil şi mi-ar mai da voie să o salvez? La cei care plâng morţii nu vin, nu mai vin.

(fragment)

Fata Galbenă. Un vis

Când s-a născut ea, toamna îşi îmbrăcase deja paltonul, îşi potrivise pălăria, îşi trăsese cizmele şi se pregătea să iasă pe uşă. Dar, ca o îndrăgostită, s-ar fi dus şi nu s-ar mai fi dat dusă. Cu privirea înapoi, amâna. Parcă aştepta ceva. Fusese o toamnă lungă aurie. Frunzele îşi făcuseră de cap şi îşi luaseră revanşa trăind câteva zile în plus. Galbenul din toamna aceea nu avea cum să şi-l amintească fetiţa, însă el se cuibărise înlăuntrul ei, ca un soare alungat din lume, o dată pentru o viaţă.

I-a crescut în suflet galbenul ca o iederă. Copiii veneau şi o ameninţau că i-au furat galbenul, degeaba-l caută. Florile pentru ea erau mereu galbene. Cei cărora galbenul le era nesuferit îi cedau pe nesimţite. Vedeai discret la gâtul fetelor câte o eşarfă în care galbenul îşi făcea loc ca un pui abia scos din incubator în căutarea unui grăunte. Oamenii îşi vopseau casele în galben. Tot mai mulţi. Moda absorbea galbenul ca pe o culoare de rezistenţă, tocmai galbenul care a ţinut aşa de puţin capul de afiş al vitrinelor de altădată. I se îngălbeneau prietenii, ca să-i fie mai buni prieteni. Dumnezeu însuşi nu mai avea încotro şi-şi făcea toamnele lungi şi galbene, de parcă copacii nu mai aveau tot atâtea frunze câte ar fi trebuit, sau toamna le făcea să se înmulţească, apoi să moară greu, pentru ea.

Camera ei era galbenă. Galben era stiloul cu care scria în jurnal, galbene coperţile jurnalului şi foile lui îngălbenite. Unghiile, în vârful stiloului, străluceau şi ele galbene. Galbene i se făceau tot mai multe haine, pantofii şi bijuteriile. Visele îi erau galbene, câmpuri intense de floarea-soarelui şi de grâu copt. Se apăra de ploaie cu o umbrelă galbenă şi de soare cu o pălărie galbenă, de frig cu mănuşi galbene, de vânt cu un pardesiu galben. Cobora dimineaţa în papuci galbeni, iar seara îmbrăca pijamale galbene. Dormea în cearşafuri galbene, galbenă îi era şi ceaşca de cafea din care sorbea licoarea de dimineaţă.

Noaptea ei era galbenă, poate de aceea adormea fericită şi nu-i era frică de întuneric. Când iubea, sentimentul ei făcea totul galben, iubitul devenea galben, galbene îi erau extazele toate, ca nişte fluturi galbeni izgoniţi din trup. Suferinţele, şi ele, galbene îi erau, sclipind de înţelegere şi bunătate. Oamenii îi reproşau că nu suferă, că pe ea nu o doare, dar pe ea o durea galben, iar galbenul nu e negru să te întunece şi să te urâţească. Galbenul e frumos, zâmbeşte.

Poeziile pe care le scria îi erau colorate. În galben, fireşte. Poetul de care era legată ca de un frate mai mare tot galbenul îl iubea şi ce minunate mimoze înfloreau în ferestrele lui de februarie… Dumnezeu ţinea soarele orbitor în braţe să nu vadă muritorii că el însuşi nu mai era decât o mimosa pudica ce se retrăgea la fiecare atingere de rugăciune. Şi totuşi ochii fetei, în care singură nu se putea privi fără răceala oglinzii, ascundeau un bob de negru, ca un animal mic şi la pândă, în adâncul galbenului. Nu apucase nici ea să-şi dea seama că-l poartă, de cât timp sau pentru ce.

Vis vândut La Tejghea de Prăvălia Culturală, pe care o găsiţi aici:

http://pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2016-9.html#4