„Păpușa”, un plus de Kadare

De la începutul lui 2018 aștept „Păpușa” lui Ismail Kadare. Printre altele, pentru că citisem că este o carte autobiografică, centrată pe portretul mamei scriitorului. Asta după ce în articolul pe care i l-am dedicat la Cronica ideilor, în „Viața Românească”, scriam: „Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor.” Dar mie mi se întâmplă adesea ca imediat ce fac o afirmație, ceva să mă convingă de contrariul. E ca o luare de grijă, ca o eliberare de o idee, scrisul. Apoi devin liberă să mă contrazic, să văd lucrurile mai nuanțat cel puțin. 

Pe când citeam „Poveste despre dragoste și întuneric”, capodopera lui Amos Oz, m-am gândit că o astfel de carte ar fi necesară în biografia oricărui mare scriitor. Este, pe de o parte, un ajutor de nădejde dat biografilor, căci autorul știe cel mai bine cum și ce a trăit, dar, pe de altă parte, o astfel de scriere face lumină asupra celorlalte, înțelegi deodată obsesia pentru o temă, apariția unui personaj, cum efectiv a ajuns acel prozator să scrie un anumit roman etc. Dar ceea ce Oz mărturisește în peste 600 de pagini, Kadare scrie în 130. Nu fac nici o comparație, nu cred de fapt în comparațiile între scriitorii mari. Spun doar că sunt același gen de carte, autobiografică și binefăcătoare.

Cu fiecare nou roman, scriitorul albanez mă provoacă să retrăiesc spaima unui prea repede final al lecturii. Scrie fabulos, ca niciodată să nu fie destul. De aceea poate s-a și creat un ritual. După ce am cartea pe noptieră, îi dau târcoale câteva zile, practicând un dificil exercițiu al amânării. Am nevoie de două-trei zile, pentru visare. Pe urmă, nu mai rezist. Și totuși, o citesc cu o lentoare uimitoare, de parcă aș fi obligată să învăț un alfabet secret, știut numai de Kadare, iar eu, ca o umilă inițiată, l-aș descifra cu greu.

De obicei, recitesc cam toate paragrafele imediat ce am ajuns la finalul lor. Iar cu „Păpușa”, s-a întâmplat mai mult de atât. Când am ajuns la sfârșitul cărții, am luat-o repede de la capăt.

„Păpușa” e diferită de toate romanele lui Kadare. Și necesară, pentru că, citind-o, găsești o mulțime de explicații. Când spuneam că e singurul autor a cărui viață nu mă interesează pentru că literatura lui e totul, nu mă înșelam. Cel puțin nu asupra părții a doua a afirmației. Dar „Păpușa” e un surplus, un plus de extaz și totodată o fereastră deschisă spre acel tot al romanelor sale. Felul singular de a scrie, personajele lui fantomatice, pragul acela dintre lumea aceasta și cea a morților, unde locuiește singur, înțelegi acum că nu sunt din neant, că sunt cumva consecințe ale trăirilor personale. Descoperi un Kadare copil-fudul, un Kadare care scrie cu autoironie și umor pentru prima dată, un Kadare care încă mai trăiește printre nălucile casei părintești din Gjirokastra, un Kadare care vrea să priceapă ce a fost în trecut, dar care nu poate cu niciun chip renunța la mister… Un Kadare, pentru mine și pentru totdeauna, cel mai iubit dintre scriitori.

 

P.S. 1 – „Păpușa” a apărut de curând la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marius Dobrescu. Este în librării și în locul vostru n-aș mai aștepta mult până să o citesc!

P.S. 2- Îi mulțumesc domnului Marius Dobrescu pentru că a făcut posibilă și această lectură, după ce a tradus în limba română carte după carte din opera scriitorului albanez. Sunt bucuroasă că mâine voi putea să-l cunosc și să-i mulțumesc în mod direct pentru fericirea numită Kadare.

 

Aurel Codoban, la primul roman

S-ar putea să fiu subiectivă. Îl știu pe Aurel Codoban de la Amurgul iubirii, i-am citit câteva cărți, despre trei dintre ele am și scris. Dincolo însă de cunoașterea prilejuită de lectură, consider că soarta m-a iubit negreșit când l-am întâlnit. Sunt foarte rari, în viețile noastre, acei oameni pe care este de-ajuns să-i vezi o dată ca să nu-ți mai dispară niciodată din privire. Ca un frate sau o soră geamănă, despre care până atunci n-ai avut habar că există. Dar sufletele-gemene există, fără să însemne că ele gândesc și simt la fel, ci doar că o dată ce Întâlnirea s-a petrecut, timpul cu capriciile lui, cu suișurile și coborâșurile care-l caracterizează, nu mai au nici o putere, nici o atingere, nici o contribuție. Prima impresie devine și a doua, dar și ultima. Nici din lăuntru, nici din afară, nimic nu va avea vigoarea să apropie mai mult ori să îndepărteze.

foto: Revista Sinteza

Dar felul acesta candid (dar definitiv) al relației mele cu autorul nu poate influența foarte mult lectura cărților lui. Cel puțin nu cred. Și nici n-am timp să demonstrez. Rămâne să mă mă credeți pe cuvânt!

Îmi amintesc că într-una dintre întâlnirile noastre față către față, foarte puține de altfel, AC îmi spunea că filosofia începe să treacă în plan secund, că dorința mai puternică este să se apuce de scris romane, să se reinventeze (întotdeauna mi-au displăcut oamenii unilaterali, oamenii care nu reușesc nicicum să se auto-depășească, să o ia de la capăt, care nu trec prin crize existențiale, care nu își pun limitele la încercare și nu riscă). Au trecut niște ani de atunci, dar nu m-am îndoit vreo clipă că într-o zi voi primi prin poștă un roman semnat Aurel Codoban.

Și s-a făcut jumătatea lui martie 2018 și l-am primit! Jurnalul Amurgului iubirii. Un roman intelectual, în condițiile în care reia, dar, prin intermediul personajelor, și exploatează, pune la lucru, ideile din Amurgul iubirii, când Codoban era doar teoretician al acestui pilon fundamental al existenței fiecăruia dintre noi. Unul dintre romanele acelea din care ai putea cita la nesfârșit, care rostește cu glasul adevărului în problematica atât de la îndemână și totuși, atât de misterioasă, de bulversantă și devastatoare a iubirii. O carte în care povestea de dragoste, unde cei doi protagoniști, prin relația lor, exemplifică practic trecerea iubirii occidentale de la iubire-pasiune la comunicarea corporală, este plină și palpitantă. Conceput pe trei planuri, cel al acțiunii, istorisirea propriu-zisă, cel al interpretării asupra poveștii, înfăptuite de editor (care primește romanul în manuscris) în dialog cu autorul Amurgului iubirii, și cel al notațiilor de jurnal ale celui din urmă, romanul este un fel de poveste în poveste, cu autorul-narator dublat de autorul-personaj.

Despre Jurnalul Amurgului iubirii aștept să scrie criticii literari. Cum aștept de la autor următoarele romane. Eu n-am vrut decât să-mi exprim entuziasmul în urma lecturii proaspete și dintr-o suflare. Chiar dacă nu e o carte deloc facilă, ci dimpotrivă, dacă ți-ai pus vreodată întrebări asupra iubirii vei citi încet și cu atenție, mai ales paginile despre interpretarea poveștii. Căci se scotocește și în viețile noastre, sunt luate în vizor și relațiile noastre de iubire. Dar Codoban le dă un sens, le pune într-o ordine, formulează în locul nostru un răspuns. Până la final se dovedește o lectură adevărată, necesară și profundă. Un roman care ar trebui citit de oricine a fost măcar o dată îndrăgostit!

foto: Școala Ardeleană

 

Jurnalul Amurgului iubirii a apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.

„Lasă, te spânzuri mâine” LIS

Mi se tot rotește în minte, ca un derviș, titlul acesta, de câteva zile, de când am isprăvit cartea nouă de poeme a extraordinarului scriitor Liviu Ioan Stoiciu, „Efecte 2.0” (apărut de curând la Tracus Arte).

Mi-a dăruit-o la Suceava, la sărbătorirea celor 75 de ani ai Bucovinei literare. Și mi-a și spus că voi avea o surpriză, că e altfel decât volumele lui de poezie anterioare. Când am ajuns la Iași și am citit, într-o clipă de megalomanie mi-am închipuit că a scris-o fix pentru mine: o carte-jurnal, un dialog cu sine și cu alții, dar tot în sine, pentru devoratoarea de jurnale. 

Nu mă pricep să scriu despre poezie, am considerat-o mereu prea intimă ca să poată fi comentată, dar un portret, alegând din cuvintele, expresiile, versurile poetului, tot vreau să-i fac lui LIS:

„Tropăituri,

nu? Toate vin din interiorul lui.” 

„N-am fost în stare să mă bucur cu adevărat.

Nu mi-a mai rămas decât să mă vaiet?

Nu-mi mai folosesc la nimic, nici măcar nu-mi pot șterge

brusc memoria, să mă uit…”

„Călătorește ca apucatul, degeaba are

cugetul curat.”

„Are un fel de sprinteneală de neoprit”

„Ce caută el în copilărie? Nu s-a plictisit?”

„dacă n-ar tânji atât după o perfecțiune

lăuntrică…”

„Când vorbesc singur, eu

vorbesc despre naufragiul actualei lumi, din mine.”

„numai

suferința mă mai atrage ca un magnet.”

„Slăbesc pe zi ce trece, nicio haină nu mai stă pe mine,

sunt în anul dispariției? Biet

câine plouat… Sunt permanent atacat și emoțiile

mă strâng de gât, scap

cu viață în ultima clipă: sufletul

meu, pavat cu pietre de râu, a ajuns șosea publică,

încotro să o mai iau?”

„Cât mai caută în gunoaiele memoriei? Atât. Că e și el

o grămăjoară de om, acolo,

care cârâie.”

„El

e unul dintre magnificii ăia care se simt tot

mai răscoliți în adâncul sufletului.”

„Te înalți

periculos de la pământ, ești extras, mai exact, te uiți

atent de sus și strigi:

acestea sunt ruinele mele, câtă frumusețe…”

„i s-a suit la cap singurătatea”

 

Mie mi s-a suit la cap cartea aceasta! O reverență, domnule LIS! 

Picătura de aur

Nu am eu o picătură de aur. Are Michel Tournier o carte cu numele ăsta, care e fix ca o picătură de aur de preţioasă. Mai am câteva pagini până la final, dar se pare că nu mai am răbdare până atunci. Trebuie să vă mărturisesc că mă regăsesc, eu, fata de la ţară, care nici după atâţia ani de şedere la oraş încă nu se „prinde” de multe, în imigrantul şi berberul Idriss, un fel de Candide contemporan, care părăseşte satul şi deşertul lui pentru a căuta de lucru la Paris.

„La Goutte d’Or” a apărut în 1985, la Gallimard, dar întâmplările ei tragico-comice pot fi plasate şi în 2016, cu precizarea că e mai mult tragism în fenomenul imigraţiei actuale, din păcate.

 

Iată şi trei mostre, ca să vă conving să citiţi romanul:

„Şi acolo, sărac printre săraci, făcu lucrul pentru care săracii au o vocaţie inepuizabilă: aşteptă, nemişcat şi răbdător.”

„Tandreţea maternă şi erotismul amanţilor nu sunt decât nişte aspecte particulare ale nevoii acute de contact fizic ce zace în profunzimile cărnii şi ale sufletului.”

„Risipa este singurul lux al celor săraci.”

Ce înseamnă a fi intelectual?

Poate cele mai frumoase şi, mai ales, mai corecte definiţii ale intelectualului sunt cele date de Soljeniţîn şi Foucault.

Nu e intelectual neapărat cel care are o profesie, ocupaţie îndeobşte numită intelectuală. Intelectual nu te face nici familia bună ori educaţia aleasă.

„Intelectualul este un individ ale cărui interese şi a cărui voinţă se concentrează în spaţiul spiritual al existenţei, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitenţe, nedeterminată de circumstanţe exterioare şi adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om a cărui gândire refuză orice mimetism.” (Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag)

„În schimb, eu ştiu ce înseamnă să fii un intelectual, adică un individ cerebro-spinal; să ai mintea atât de plastică cât este posibil şi coloana vertebrală atât de dreaptă cât e necesar.” (Michel Foucault, 1967)

După aceste două filtre, câţi mai rămânem?

 

Un sfat de la Soljeniţîn…

Nu ştiam cât valorează „Arhipelagul Gulag” înainte să-l încep. Acum, n-aş vrea să îl termin niciodată, ca să nu-l uit, „ca să nu uit”, cum spun evreii. Cine nu l-a citit trebuie să o facă, nu poţi să trăieşti şi să nu-l citeşti, e o datorie morală, aşa cum nu poţi să nu citeşti Biblia măcar o dată în viaţă. Pentru că Soljeniţîn a scris o Biblie, una despre până unde răul comunismului, pe alocuri chiar mai adevărată şi mai dureroasă decât scrierea Evangheliştilor. Aşadar, tolle lege! Ia şi citeşte!

Nu redau decât un fragment, unul care e pentru noi toţi, mai ales în contextul acesta zbuciumat în care azi se află Europa:

„Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte. Să trăiţi având o superioritate egală asupra vieţii: să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci: amarul nu ţine un veac, şi dulcele nu-l bei până la fund. Să fiţi mulţumiţi că nu îngheţaţi de frig, şi setea, şi foamea nu vă sfâşie măruntaiele cu ghearele lor. Dacă nu aveţi şira spinării ruptă, dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie. Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc şi care vă simpatizează. Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu ştiţi, poate că aceasta e ultima voastră faptă înainte de arestare, şi aşa veţi rămâne în memoria lor!…”

Priviţi fotografiile acestea, apoi reflectaţi. Puteţi să nu-i daţi dreptate?

Alexandr Soljeniţîn în 1944, în război, tânăr ofiţer, înainte de arestare

Soljeniţîn în lagăr, în 1953. Din fotografia aceasta aş face icoană!

Soljeniţîn în libertate!

De ce mânca Tolstoi sparanghelul?

De vreo două săptămâni, cu înghiţituri mari sau mai cumpătate, iau zilnic câte o porţie din jurnalul lui Tolstoi. Hrană berechet, aproape 1000 de pagini. O să scriu despre el, mai serios!, dar acum altceva mă roade.

Vreau să-l deplâng oleacă pe marele Tolstoi. Decenii întregi torturat de nevastă. Se descarcă el în jurnal, dar nevasta îi citeşte jurnalul, face crize de isterie, iar săracul Tolstoi se vede nevoit să-şi ceară iertare, tot în jurnal, şi să dreagă busuiocul. De multe ori, neputând să îi vorbească, pentru că recunoaşte că nu se poate vorbi cu ea, îi scrie scrisori, folosindu-şi talentul să o convingă să facă pace. Momentele de înţelegere între ei sunt rare şi scriitorul le însemnează pe toate, ca pe nişte binecuvântări.

Când a împlinit 80 de ani, Tolstoi scrie în jurnal că abia acum începe viaţa, bineînţeles, cea cu adevărat spirituală. Aşa că se hotărăşte să ţină un jurnal secret, care să fie ascuns de ochii nemiloşi ai soţiei. Jurnalul acesta, după propria dorinţă, a fost ars la moartea lui, dar prietenul care l-a avut în grijă a făcut o copie. Şi ce putea Tolstoi să scrie acolo? Se plângea, of course, de nevastă  şi îşi exprima dorinţa  de a părăsi toate şi de a-şi lua lumea în cap.

Pentru că se credea Tolstoi înaintat pe calea spiritului? Se credea. Predica el o viaţă cât mai simplă şi îl mustra conştiinţa pentru că era bogat în vreme ce alţii mureau de foame? Predica. Se simţea. Ei, bine, Sofia Andreievna avea grijă să-i amintească chestiile astea mai des. Păi, cum aşa, predici simplitatea, iar tu  traieşti în belşug şi mănânci sparanghelul? Iar Tolstoi îi dădea dreptate. Era încă un păcătos.