De la începutul lui 2018 aștept „Păpușa” lui Ismail Kadare. Printre altele, pentru că citisem că este o carte autobiografică, centrată pe portretul mamei scriitorului. Asta după ce în articolul pe care i l-am dedicat la Cronica ideilor, în „Viața Românească”, scriam: „Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor.” Dar mie mi se întâmplă adesea ca imediat ce fac o afirmație, ceva să mă convingă de contrariul. E ca o luare de grijă, ca o eliberare de o idee, scrisul. Apoi devin liberă să mă contrazic, să văd lucrurile mai nuanțat cel puțin.
Pe când citeam „Poveste despre dragoste și întuneric”, capodopera lui Amos Oz, m-am gândit că o astfel de carte ar fi necesară în biografia oricărui mare scriitor. Este, pe de o parte, un ajutor de nădejde dat biografilor, căci autorul știe cel mai bine cum și ce a trăit, dar, pe de altă parte, o astfel de scriere face lumină asupra celorlalte, înțelegi deodată obsesia pentru o temă, apariția unui personaj, cum efectiv a ajuns acel prozator să scrie un anumit roman etc. Dar ceea ce Oz mărturisește în peste 600 de pagini, Kadare scrie în 130. Nu fac nici o comparație, nu cred de fapt în comparațiile între scriitorii mari. Spun doar că sunt același gen de carte, autobiografică și binefăcătoare.
Cu fiecare nou roman, scriitorul albanez mă provoacă să retrăiesc spaima unui prea repede final al lecturii. Scrie fabulos, ca niciodată să nu fie destul. De aceea poate s-a și creat un ritual. După ce am cartea pe noptieră, îi dau târcoale câteva zile, practicând un dificil exercițiu al amânării. Am nevoie de două-trei zile, pentru visare. Pe urmă, nu mai rezist. Și totuși, o citesc cu o lentoare uimitoare, de parcă aș fi obligată să învăț un alfabet secret, știut numai de Kadare, iar eu, ca o umilă inițiată, l-aș descifra cu greu.
De obicei, recitesc cam toate paragrafele imediat ce am ajuns la finalul lor. Iar cu „Păpușa”, s-a întâmplat mai mult de atât. Când am ajuns la sfârșitul cărții, am luat-o repede de la capăt.
„Păpușa” e diferită de toate romanele lui Kadare. Și necesară, pentru că, citind-o, găsești o mulțime de explicații. Când spuneam că e singurul autor a cărui viață nu mă interesează pentru că literatura lui e totul, nu mă înșelam. Cel puțin nu asupra părții a doua a afirmației. Dar „Păpușa” e un surplus, un plus de extaz și totodată o fereastră deschisă spre acel tot al romanelor sale. Felul singular de a scrie, personajele lui fantomatice, pragul acela dintre lumea aceasta și cea a morților, unde locuiește singur, înțelegi acum că nu sunt din neant, că sunt cumva consecințe ale trăirilor personale. Descoperi un Kadare copil-fudul, un Kadare care scrie cu autoironie și umor pentru prima dată, un Kadare care încă mai trăiește printre nălucile casei părintești din Gjirokastra, un Kadare care vrea să priceapă ce a fost în trecut, dar care nu poate cu niciun chip renunța la mister… Un Kadare, pentru mine și pentru totdeauna, cel mai iubit dintre scriitori.
P.S. 1 – „Păpușa” a apărut de curând la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marius Dobrescu. Este în librării și în locul vostru n-aș mai aștepta mult până să o citesc!
P.S. 2- Îi mulțumesc domnului Marius Dobrescu pentru că a făcut posibilă și această lectură, după ce a tradus în limba română carte după carte din opera scriitorului albanez. Sunt bucuroasă că mâine voi putea să-l cunosc și să-i mulțumesc în mod direct pentru fericirea numită Kadare.
n-icoane 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.