Așa și-a intitulat Diana Bobică cronica ei despre „a doua viață” (Editura Paralela 45, 2019). Eu nu pot decât să-i mulțumesc pentru felul empatic în care a citit și a scris despre cartea mea.
„Mi se pare dificil să vorbești cu detașare, în încercarea de fi obiectiv, despre o carte născută din prea plinul durerii și al dorului, așa cum este A doua viață a scriitoarei Nicoleta Dabija. Coborâre în infernul suferinței stârnite de moartea prematură a Marianei, sora mai mică a autoarei, A doua viață este o scriitură autobiografică, ce pune retrospectiv lentila pe stările și sentimentele de dinainte și de după moartea surorii sale. Substanța cărții – alcătuită din treizeci și două de cânturi, număr echivalent anilor vieții pământești trăite de Mariana –, se desfășoară ca o experiență cathartică, de înlăturare a straturilor suferinței, de înțelegere a propriilor reacții și atitudini în preajma realității sfârșitului fără cale de întoarcere, de îmblânzire a absenței și a dorului, de smulgere din uitare și din indiferența morții a surorii de dincolo. Timpul este împărțit în două de moartea Marianei, momentul trecerii propriu-zise fiind resimțit ca multiplicat prin frica paralizantă a anticipării și prin retrăirile ulterioare ale aducerilor aminte și ale comemorărilor, unică fiind doar clipa ultimei respirații.”
Continuarea, aici:
n-icoane 