…astfel se intitulează recenzia scrisă de scriitoarea Ingrid Beatrice Coman-Prodan și publicată în „Bucovina literară”, nr. 4-5-6/2020.
Ediția electronică o găsiți aici și în ea aveți multe altele de citit:
Mulțumesc, Ingrid, pentru cuvinte și încredere!
Ingrid Beatrice Coman-Prodan
A doua viață a Nicoletei Dabija
Îți trebuie o peniță curajoasă să scrii despre moarte. E ușor să aluneci în literatură, în metafore sofisticate, în expresii poetice și în parabole, atunci când te pierzi și cuvintele obișnuite nu-ți mai ajung.
Pentru că moartea declanșează în noi o frică ancestrală, de care nici o metaforă și nici o figură de stil nu ne pune la adăpost. Tremură ceva în noi, se clatină, și uneori se năruie. Și oricâte metafore, figuri de stil sau parabole am folosi, la sfârșit rămânem cu o cenușă fină în mâini, care ni se scurge ușor printre degete, lăsându-ne cu groaza și certitudinea că ne-a scăpat ceva esențial și ireversibil, că tot ce n-am înțeles e bun pierdut și misterul rămâne la locul lui, intangibil, neîntinat.
Îți trebuie o peniță curajoasă să scrii despre moarte. Când însă moartea despre care scrii nu mai este doar o imagine abstractă dintr-o lume de cine știe unde, de Dincolo sau de Dincoace, și lumina ei înghețată și necruțătoare s-a așezat pe chipul cuiva drag, pe care îl porți cu tine, mângâindu-l în gând, pentru că nu-ți mai este îngăduit altfel, penița ta se face altceva, mai fragil și mai dureros, și nici măcar curajul nu-ți mai este de ajuns, ci trebuie să cotrobăi după ceva mai mult: puterea de a te frânge și a te lăsa doborât la pământ și șubrezit de durere, de plâns și de dor, pentru ca să te mai poți ridica apoi și să poți povesti, ca un supraviețuitor al propriei dureri.
„Chipul Marianei este o icoană pe care o șterg de praf de câteva ori pe zi, aici, înlăuntrul meu.”, scrie Nicoleta, și parcă tot ce urmează apoi are gustul rugăciunii. Ea rămâne, cu penița în mână, la marginea unui mormânt, împrumutând nu doar condeiul, ci pe ea însăși, și trup și gânduri și suflet și tot, celei care nu mai este, ca s-o facă, astfel, să trăiasca în continuare o „a doua viață” în care să încapă tot ce nu i-a încăput în prima, pentru c-a fost prea din scurt și n-a mai avut timp. Și aceasta devine „eternitatea surorii mele, din care o mână atotputernică a rupt jumătate și mi-a întins-o.”
Nicoletei i-a tremurat penița la fiecare cuvânt, la fiecare literă. Am simțit asta tot timpul, citind A doua viață. Simți că doare, că a durut și o să doară mereu, și totuși continui să citești, pentru că scriitoarea te conduce cu atâta delicatețe pe culoarele tăcute ale memoriei Marianei, încât pur și simplu nu te poți opune, și te lași dus de mână și călăuzit, ca într-un templu în care știi că trebuie să pășești cu grijă. Doare, dar continui să mergi, pentru că autoarea te îndrumă atât de frumos că uneori parcă ți se frânge sufletul în tine, dar tot nu te poți opri.
Fiecare capitol este un Cânt, o treaptă urcată sau coborâtă, și la un moment dat te trezești cu numele Marianei pe buze, de parcă Mariana ți-ar fi murit și ție. Nu știi când s-a întâmplat, dar la sfârșitul cărții ți s-a lipt atât de mult de suflet încât aproape că te simți îndreptățit s-o plângi și tu, și apoi să te duci să iei de mână fetița care se apucă să măture frunzele de pe mormânt, pe Mariana-copil, și s-o conduci afară din cimitir.
Nicoleta Dabija are darul și harul narațiunii, și nu m-ar surprinde să găsesc în curând pe rafturile librăriilor un roman sau două. Dar asta rămâne la latitudinea peniței și a sufletului ei.
n-icoane 