De când m-am întors din Creta, mă tot ascund. Pentru că m-am întors cu trupul, dar sufletul… încă îl mai așteptam. Azi, de dimineață, a început să mi se facă rușine. Deja a trecut o săptămână, mi-am zis, e timpul să-ți revii, să comunici din nou, să te apuci de ieșit în lume, de lansări și alte grozăvii.
Pe la prânz, după ce am tradus vreo șase pagini dintr-o carte, m-am oprit să fac o baie. Apa caldă a venit, după o așteptare îndelungată, dar așa, de culoarea ruginii. Și am acceptat și culoarea asta, că doar nu o vedeam prima dată, nu?!
Făcând eu baie, m-am întrebat de ce am acceptat, iar situația mi s-a părut de-a dreptul dramatică. Totuși, apa aceea m-a scos din depresie. Pentru că brusc mi-am dat seama că nu pot să-mi las sufletul în mocirlă, nu pot semăna cu țara asta, care uneori simt că mă îngroapă.
A fost ceva fizic, dar, de fapt, baia de azi a fost o scurgere a acelei ape murdare din sufletul meu. Când m-am ridicat din ea, am știut că m-am vindecat, că mi-a venit sufletul înapoi din străinătate, curat, cum îl știu.
De ce am povestit asta? Fiindcă imediat ce-am terminat baia „revelatorie”, oamenii, care păreau și ei că mă uitaseră, au început, unul după altul, să mă caute, să mă întrebe ce fac, cum mă simt. O avalanșă de mesaje, daruri, interes pentru mine și cărțile mele, lucruri care m-au emoționat și derutat deopotrivă. N-a fost întâmplător, pentru că a fost prea mult, prea mult…
O reverență virtuală în fața celor care au simțit (cumva, nu știu cum) că mi-a venit, în sfârșit, sufletul acasă!
foto: Claudia Albu (e din Tenerife, dar mi s-a părut potrivită în context)
n-icoane 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.