când îți aștepți sufletul…


De când m-am întors din Creta, mă tot ascund. Pentru că m-am întors cu trupul, dar sufletul… încă îl mai așteptam. Azi, de dimineață, a început să mi se facă rușine. Deja a trecut o săptămână, mi-am zis, e timpul să-ți revii, să comunici din nou, să te apuci de ieșit în lume, de lansări și alte grozăvii.

Pe la prânz, după ce am tradus vreo șase pagini dintr-o carte, m-am oprit să fac o baie. Apa caldă a venit, după o așteptare îndelungată, dar așa, de culoarea ruginii. Și am acceptat și culoarea asta, că doar nu o vedeam prima dată, nu?!

Făcând eu baie, m-am întrebat de ce am acceptat, iar situația mi s-a părut de-a dreptul dramatică. Totuși, apa aceea m-a scos din depresie. Pentru că brusc mi-am dat seama că nu pot să-mi las sufletul în mocirlă, nu pot semăna cu țara asta, care uneori simt că mă îngroapă.

A fost ceva fizic, dar, de fapt, baia de azi a fost o scurgere a acelei ape murdare din sufletul meu. Când m-am ridicat din ea, am știut că m-am vindecat, că mi-a venit sufletul înapoi din străinătate, curat, cum îl știu.

De ce am povestit asta? Fiindcă imediat ce-am terminat baia „revelatorie”, oamenii, care păreau și ei că mă uitaseră, au început, unul după altul, să mă caute, să mă întrebe ce fac, cum mă simt. O avalanșă de mesaje, daruri, interes pentru mine și cărțile mele, lucruri care m-au emoționat și derutat deopotrivă. N-a fost întâmplător, pentru că a fost prea mult, prea mult…

O reverență virtuală în fața celor care au simțit (cumva, nu știu cum) că mi-a venit, în sfârșit, sufletul acasă!

69471065_399238454063481_6798223494812270592_n
foto: Claudia Albu (e din Tenerife, dar mi s-a părut potrivită în context)

Lorenzo Quinn la Venezia. Film


În cea mai mare parte a anului, Venezia este un paradis al artei. De la biserici la instituții publice, de la muzee la parcuri, toate sunt ale artiștilor, și nu doar ale celor aleși în anul respectiv pentru Bienalele de Artă. 

În fața hotelului Ca’Sagredo, un punct de atracție extraordinar în 2017 sunt cele două mâini care sprijină palatul. O lucrare intitulată Support, realizată de sculptorul Lorenzo Quinn, care trăiește în Spania și este fiul actorului Anthony Quinn. Proiectul atrage atenția asupra schimbărilor climatice care afectează lumea, dar și asupra pericolului de scufundare a orașului de pe mare. Mâinile pot distruge lumea, dar tot ele o pot și salva, este mesajul artistului.

În călătoria mea recentă la Venezia am făcut un film cu această lucrare. L-am pus pe youtube, iar artistul l-a postat pe pagina lui oficială, pe care vă și invit să o urmăriți, Vă asigur că o să vă placă:

https://www.facebook.com/lorenzoquinnesculturas/?fref=ts

Filmul meu, de 37 de secunde, aici:

 

Câteva fotografii, făcute tot de mine:

DSCN6308

DSCN6310

DSCN6311

DSCN6317

DSCN6312

Călătorie înapoi…


Cu fiecare drum nou la ţară, afundarea mea în lumea de acolo se face mai viguroasă. Mă întâlnesc şi adaug trăsături unui eu îndelung neglijat, unui eu blând, firesc, legat de pământ şi de natură.

DSC00558

Acolo mă trezesc dimineaţa devreme, ca să nu pierd primele raze de soare şi răcoarea să-mi pătrundă puţin pielea. Îmi beau cafeaua şi laptele în leagăn, cu mama alături, şi ne uităm împreună la cer. Ne place să găsim formele norilor. Numai noi le descoperim şi le vedem. Ceilalţi se uită şi nimic nu văd!

DSC00543

Acolo e tata cu care m-am împăcat târziu, abia după moartea surorii mele mai mici. Regăsirea cu el mă relaxează acum, nu mai sunt tensiuni, doar glume şi râsete.

DSC00504

Acolo sunt, în vacanţă, şi cei trei nepoţi, Nils, Ştefan şi Miruna. Liberi, în sfârşit, de grămezile de „n-ai voie” ale oraşului!

DSC00540

DSC00550

DSC00547

Dar şi trecerile sunt mai brutale de la o întoarcere la alta. Când ajung în Iaşi îmi trebuie cel puţin o zi să mă readaptez. Oamenii de aici îmi par nişte copii cărora nu le-a crescut pasul destul, traşi după el de timpul ce îi ţine de mână. În vreme ce la ţară, timpul te ia în braţe şi te aşteaptă să creşti, să hotărăşti, să fii. Şi totul se petrece în linişte, fără grijă, după un ritm numai de pământ cunoscut.

DSC00555

Venezia mea II. Nietzsche, George Sand, Ceaikovski și Wagner


După vizita pe San Michele, m-am întors cu vaporetto de unde plecasem, în zona numită Fondamente Nove, să caut în continuare palatul în care a locuit Nietzsche în șederile sale la Venezia, acolo unde, se spune, a scris o parte din Aurora, inițial intitulată chiar L’Ombra di Venezia, Umbra Veneției. Când aproape doream să renunț, îmi sare în ochi Corte Berlendis. Un palat obișnuit, care necesită renovări urgente. Bineînțeles, nici o plăcuță care să spună ceva despre trecerea filosofului pe-acolo. Am stat o oră în admirație, gândindu-mă la Nietzsche, unde a stat exact, ce privea, ascultând aceeași mare, mirosind același miros. Putea să vadă de la fereastră Isola San Michele, așa de firesc! Am fumat, cea de-a patra țigară a sejurului meu în Italia, imaginându-mi spiritul lui lângă mine, împărțind țigara și tăcerea.

Eram deja foarte fericită. Dar Venezia îmi pregătea alte surprize. Pe cea mai frumoasă stradă din lume, cea de-a lungul Canalului Grande, văzută în toată splendoarea din vaporetto, am ajuns la Hotel Danieli, cel în care a locuit scriitoarea George Sand cu poetul Alfred de Musset. Aici, se povestește că George Sand s-a îndrăgostit de doctorul chemat să-l îngrijească pe poetul bolnav.

Două clădiri mai încolo, îmi sare în ochi Londra Palace, hotelul în care a stat Ceaikovski și unde a compus Simfonia a 4-a, dedicată unei admiratoare și mecena a compozitorului, cred că Nadejda von Meck o chema.

Am luat vaporetto spre gară, ca să mai trec odată prin cea mai frumoasă stradă și zăresc și Casino di Venezia, altădată palatul în care Richard Wagner și-a petrecut ultimii ani de viață și unde a și murit. Am observat și că aici exista o placă comemorativă, pe gardul de cărămidă de lângă Casino.

Am ajuns acasă pășind ca pe jăratec, dar mai contează?

Venezia mea I. Două ore pe Isola San Michele


La Venezia, trebuie să merg singură. Zic „trebuie” pentru că numai așa orașul mă ia în seama lui și mă poartă pe străzi până mă obosește de atâta fericire. Înaintez pe căile lui labirintice fără nici o teamă, știu sigur că voi ajunge unde trebuie. Așa s-a întâmplat mai ales ieri, 13 iulie, m-au dus pașii, mai întâi, chiar vizavi de insula San Michele. Ne despărțea doar marea, o stație de autobuz. Așa se vedea:

La prima stație am coborât doar eu și un bărbat. Prin cimitir, mai vedeam răzleț câte un cuplu sau grupulețe, fiind însă destul de întins și separat prin garduri de cărămidă, după diverse criterii, puteai să rămâi fără probleme singur preț de minute. Strigătele sfâșietoare ale pescărușilor tăiau liniștea din când în când. Și, printre morminte, zeci de șopârle alunecau în toate direcțiile.

În cimitirul grec, am trecut pe la mormântul lui Diaghilev, căruia vizitatorii îi aduseseră papucei, și pe la Igor Stravinski și Vera lui. La ei, trecătorii lăsau o floare,  o pietricică sau câte un con de brad, ce găseau și ei prin cimitir…

În partea evanghelică, cu greu am dat peste mormântul poetului rus Iosif Brodski. Așteptam întâlnirea aceasta de când am ajuns în Italia. L-am citit pentru prima oară aici, chiar la câteva zile de la debutul sejurului. Așa am aflat că e înmormântat  pe San Michele, că iubise și el îngrozitor Venezia. I-am ținut de urât vreo jumătate de oră, așezată pe marginea mormântului, i-am spus ce aveam să-i spun și ca să nu mă uite, i-am scris și o scrisorică, pe care i-am lăsat-o apoi în cutia poștală. Cineva îi adusese o pălărie, e drept, stătea cam în soare.

Foarte aproape de Iosif Brodski, unul din poeții care îl fascinau, Ezra Pound, îngropat acolo alături de ultima lui iubită, Olga Rudge. Cei care veneau în vizită îi lăsau bilețele, susținute o vreme de câte o piatră. Eu nu i-am scris, păcat totuși că nu se îngrijise să-și pună o cutie poștală… În schimb, am stat și cu el o vreme, să nu-i fie cu supărare.

Mă deranjau numai prezențele vii, îmi tulburau puțin relațiile cu cei morți și sentimentul de izolare de pe insula-cimitir. 

La Petrarca, vizită de după-amiază


Înainte să ajungem la casa lui Petrarca din Arqua, am urcat, la Monnselice, pe un munte, spre biserica San Giorgio, unde trebuia să găsim tomba celebrului Sf. Valentin, locul în care, pe 14 februarie, tinerii vin pentru a rupe o inimă de hârtie în două jumătăţi. Acolo, surpriză, San Valentino nu locuia singur, ci însoţit de alţi vreo 16 sfinţi, aici de aproape 2000 de ani, de la începuturile creştinismului.  Stăteau precum cărţile într-o bibliotecă şi tot aşa mă uitam eu la ei, cu fascinaţie şi teamă deopotrivă:

Când am coborât din maşină la Arqua’Petrarca, cum se numeşte acum satul de costrucţie medievală, sat de munte, în care Petrarca şi-a trăit ultimii ani de viaţă, clopotele bisericii au început să bată. Cum eu văd semne peste tot, am recunoscut şi de data asta că se anunţa întâlnirea mea cu faimosul poet. În faţa bisericii, Petrarca îşi aşteaptă tăcut vizitatorii.

După vizita la mormânt, am urcat spre casă, un drum anevoios. Satul era plin de măslini şi am aflat că pe lângă cultivarea acestora, localnicii sunt mari producători de vin, era chiar o fabrică acolo. În sfârşit ajungem în faţa porţii.

Am plătit bilet şi am intrat în curte. O casă frumoasă, cu etaj, ne-a întâmpinat şi o grădină simplă, cu cărări foarte strâmte, foarte bune pentru pisicile iubite de poetul medieval, după cum am decis eu imediat.

În prima încăpere mă aştepta statuia lui Petrarca, cu mâna sculptată în aşa fel că poate fi uşor strînsă de bun-găsit. Desigur, nu era voie să facem fotografii în interior, dar nu m-am putut abţine să fac câteva. Am fotografiat pisica care cică l-ar fi însoţit pe Petrarca în acei ultimi ani de viaţă, îmbălsămată şi postată într-un perete al casei.

În noaptea de 18 spre 19 iulie 1374, poetul, născut la Arezzo, în 1304, părăsea lumea aceasta. În secolul XVI, un nobil bogat care a cumpărat casa din Arqua, a  pictat toţi pereţii casei cu desene din viaţa şi opera lui Petrarca. Desene acum mai puţin vizibile, dar destul ca să fascineze încă. În casă se păstrează şi bronzul original făcut pentru mormântul lui Petrarca din faţa bisericii din Arqua.Am văzut camera în care dormea, camera în care medita şi îşi păstra scrierile, camera viziunilor, camera Cleopatrei, denumite în funcţie de realitate sau de desenele care umpleau pereţii, inspirate din cărţile poetului. Totodată, ca peste tot unde e vorba de iubire, printre desenele originale vedeai semnăturile unora din cei care au trecut în timp pe acolo, veşnicele adunări de Paolo + Alesia, Gabrielle + Claudia etc.Fiind sat de munte, de la orice geam ai fi privit, panorama era minunată. Dacă Petrarca vedea ceea ce vedem noi astăzi, îmi explic în parte visările din opera lui, ori, cel puţin, ştiu că a visat mult în ultimii ani de viaţă terestră. Nu ştiu dacă mi s-a întâmplat doar mie, dar am ieşit din casa lui cu un vis în plus, convinsă că ceea ce tocmai văzusem îmi va bântui visele nocturne, aşa cum mi le bântuie Veneţia şi marea.