Nicoleta Dabija şi multiplele ei vieţi


Dacă ar fi să ţin un jurnal de bord al navetei spaţiale cu care străbat timpul (deşi aş prefera să am una temporală, cu care să străbat spaţiul…), aş găsi, cu certitudine, însemnări care să certifice faptul că am avut, printre toate celelalte evenimente din ipostaza de cronicar, trei „întâlniri” cu un singur autor, pe parcursul a doar vreun an! Mai exact, cu trei cărţi ale sale. Mai precis, cu o autoare. E vorba, nu mai prelungesc suspansul, de Nicoleta Dabija.

Cu acele prilejuri, nu m-am oprit la a comenta cărţile cu pricina, ci am făcut, bazându-mă pe conţinutul acestora, şi predicţii. Astfel, deşi primul volum era unul de eseuri, mărturiseam că sunt curios să-i citesc şi poemele – şi am făcut-o, în cuprinsul celui intitulat „Aici nu se moare niciodată”, dar subliniam că găsisem suficiente argumente că autoarea ar putea fi şi o foarte bună prozatoare – şi, iată, cu o întârziere de aproape un an, exclusiv din vina mea, am satisfacţia să-mi văd profeţia împlinită, citind romanul ce-i poartă semnătura, „A doua viaţă”. Întârzierea a avut două motive: unul subiectiv (am fost într-o stare de graţie ce trebuia transpusă în poeme fără zăbavă), şi unul obiectiv: în principiu, am oarece rezerve faţă de cărţile inspirate din viaţă (categoria nonficţiune), mai ales când se referă la momente dramatice ale acesteia.

Spre surpriza, şi, totodată, chiar spre bucuria mea, lectura volumului mi-a alungat rezerva (cel puţin în acest caz); pentru că Nicoleta Dabija are ştiinţa – rară – de a sublima cu totul realitatea, de a preface chiar şi sfârşitul într-un nou început.

Am să recurg la o comparaţie, pentru a mă face mai bine înţeles: primăvara, în zonele montane, am zice că asistăm la moartea zăpezilor ce ne-au bucurat ochii şi sufletul; de fapt, ele doar se transformă în picături, apoi şuvoaie de apă, ce se adună în râuri, fluvii, mări şi oceane, de unde se vor întoarce, periodic, sub formă de ploaie sau chiar tot zăpadă. În volumul de faţă, se întâmplă la fel: cuvintele se adună strop cu strop, în şuvoaie, apoi râuri etc., conturând, convingător şi cursiv, senzaţia existenţei însumate din toate întâmplările prin care trecem, fie că vrem, fie că nu…

Autoarea recunoaşte „a fi pierdut mult timp cu teoriile altora, despre opoziţia iubirii şi a morţii”; recuperează, însă, rapid şi extrem de tranşant, alegând şi impunând o altă definiţie, în urma experienţei personale, mult mai marcantă decât lecturile: „Acum moartea este pentru mine asemenea iubirii, la fel de limbută… Moartea, la fel ca dragostea, are tăcerile ei… Singura diferenţă este că iubirea ne cucereşte mai uşor, întrucât de ea nu ne temem…”; încă şi mai convingător este strigătul – chiar dacă în gând, sau cu atât mai mult (întrucât prozatoarea susţine că acei aflaţi pe punctul de a pleca ne pot auzi gândurile) – adresat personajului central: „Aici nu poţi muri, surioară, aici nu se moare, aici locuiesc eu şi vreau să trăiesc!”. Invocaţia îşi face efectul, printr-o magie, şi personajul amintit continuă să trăiască, recompunându-se încă şi mai mult pentru veşnicie, adică prin scris… Pentru a consfinţi aceasta, Nicoleta Dabija construieşte un final remarcabil: „Trag după mine cu zgomot uşa bisericii din suflet, să nu mai intre nimeni niciodată. Aleluia!”.

Cartea, structurată în 32 de cânturi (adică acel ceva de la intersecţia cântecului care sărbătoreşte şi a bocetului care jeluieşte), trebuie privită şi receptată, începând de la imaginea-copertă şi continuând cu conţinutul, din două unghiuri – cel puţin. Referitor la cel din urmă, sunt de consemnat asimilările, dar mai ales vocea personală şi profundă, ceea ce mă determină să închei cu o nouă predicţie: Nicoleta Dabija nu se va opri/mulţumi la/cu o ipostază anume – de traducător, eseist, prozator sau poet. Va fi toate acestea laolaltă şi pe rând, şi concomitent, tinzând, în fond, către statutul de scriitor complex şi complet – care însemnă toate cele amintite şi încă multe altele. Rămânând doar la proză, nu m-ar mira ca, peste puţin timp, ea să semneze o carte de ficţiune, în cuprinsul căreia spiritul dânsei, prin excelenţă liber şi năvalnic, să probeze, în şi mai mare măsură, indubitabilla înzestrare.

fotografie: Doina Popescu

P.S. Întâmplarea – fericită –face ca să termin şi postez aceste rânduri astăzi, o zi cu semnificaţie specială pentru autoare. Buchetul de cuvinte sincere de mai sus să-i fie darul cuvenit, alături de urările de „La mulţi ani!”, pe parcursul cărora să mi se împlinească profeţiile în ceea ce o priveşte!

Dorian Obreja

Simona Poclid a scris despre „a doua viață”


Scriitoarea Simona Poclid (mama „Monștrilor cu bot de catifea”) a scris despre „a doua viață”, în stilul ei de îngropată în cuvinte ca-ntr-o placentă, sfâșietor. Chiar azi mi-a trecut prin minte, acum știu că nu întâmplător, gândul că am făcut din sora mea, Mariana, un personaj foarte iubit, că, prin urmare, nu mai este în întregime a mea, ci a tuturor cititorilor care o descoperă. Vreau să cred că în timp ce eu gândeam, Simona scria, și scria chiar despre prietenia ei nouă cu Mariana, despre jocul lor de sub nuc. Eu am stat deoparte și m-am uitat la ele… Încă sunt fericită…

Mulțumesc, Simona, că ți-ai făcut loc în suflet pentru „a doua viață”! Și mulțumesc că ai legat, fie și un pic, cartea mea de cartea lui Vianu Mureșan. Am trăit un moment unic în viață, eu scriam, el scria, fiecare povestea lui, iar la final, când am vorbit, când ne-am citit reciproc, ne-am dat seama că, fără să vrem, cărțile noastre, legate printr-o serie stranie de coincidențe, se puseseră și una în continuarea celeilalte.

Dragi cititori, poate vă faceți timp să „ascultați” acum mărturia Simonei:

https://poclidsimona.wordpress.com/2020/10/25/a-doua-viata-de-nicoleta-dabija/?fbclid=IwAR0ehni3Or2trYzyJv7Rxf-ylAEyWPVfmYVR3ckuKPp_pTq1pUW17nmxrFI

A doua viață a Nicoletei Dabija


…astfel se intitulează recenzia scrisă de scriitoarea Ingrid Beatrice Coman-Prodan și publicată în „Bucovina literară”, nr. 4-5-6/2020.

Ediția electronică o găsiți aici și în ea aveți multe altele de citit:

https://ro.scribd.com/document/477339673/Bucovina-Literar%C4%83-Nr-4-5-6-2020?fbclid=IwAR3ocxyUFXDHILBHADt0K_r-2_1tG-0Z-Tq2FAwQnyZlox8wYJse_9fyw4g

Mulțumesc, Ingrid, pentru cuvinte și încredere!

Ingrid Beatrice Coman-Prodan

A doua viață a Nicoletei Dabija

Îți trebuie o peniță curajoasă să scrii despre moarte. E ușor să aluneci în literatură, în metafore sofisticate, în expresii poetice și în parabole, atunci când te pierzi și cuvintele obișnuite nu-ți mai ajung.

Pentru că moartea declanșează în noi o frică ancestrală, de care nici o metaforă și nici o figură de stil nu ne pune la adăpost. Tremură ceva în noi, se clatină, și uneori se năruie. Și oricâte metafore, figuri de stil sau parabole am folosi, la sfârșit rămânem cu o cenușă fină în mâini, care ni se scurge ușor printre degete, lăsându-ne cu groaza și certitudinea că ne-a scăpat ceva esențial și ireversibil, că tot ce n-am înțeles e bun pierdut și misterul rămâne la locul lui, intangibil, neîntinat.

Îți trebuie o peniță curajoasă să scrii despre moarte. Când însă moartea despre care scrii nu mai este doar o imagine abstractă dintr-o lume de cine știe unde, de Dincolo sau de Dincoace, și lumina ei înghețată și necruțătoare s-a așezat pe chipul cuiva drag, pe care îl porți cu tine, mângâindu-l în gând, pentru că nu-ți mai este îngăduit altfel, penița ta se face altceva, mai fragil și mai dureros, și nici măcar curajul nu-ți mai este de ajuns, ci trebuie să cotrobăi după ceva mai mult: puterea de a te frânge și a te lăsa doborât la pământ și șubrezit de durere, de plâns și de dor, pentru ca să te mai poți ridica apoi și să poți povesti, ca un supraviețuitor al propriei dureri.

„Chipul Marianei este o icoană pe care o șterg de praf de câteva ori pe zi, aici, înlăuntrul meu.”, scrie Nicoleta, și parcă tot ce urmează apoi are gustul rugăciunii. Ea rămâne, cu penița în mână, la marginea unui mormânt, împrumutând nu doar condeiul, ci pe ea însăși, și trup și gânduri și suflet și tot, celei care nu mai este, ca s-o facă, astfel, să trăiasca în continuare o „a doua viață” în care să încapă tot ce nu i-a încăput în prima, pentru c-a fost prea din scurt și n-a mai avut timp. Și aceasta devine „eternitatea surorii mele, din care o mână atotputernică a rupt jumătate și mi-a întins-o.”

Nicoletei i-a tremurat penița la fiecare cuvânt, la fiecare literă. Am simțit asta tot timpul, citind A doua viață. Simți că doare, că a durut și o să doară mereu, și totuși continui să citești, pentru că scriitoarea te conduce cu atâta delicatețe pe culoarele tăcute ale memoriei Marianei, încât pur și simplu nu te poți opune, și te lași dus de mână și călăuzit, ca într-un templu în care știi că trebuie să pășești cu grijă. Doare, dar continui să mergi, pentru că autoarea te îndrumă atât de frumos că uneori parcă ți se frânge sufletul în tine, dar tot nu te poți opri.

Fiecare capitol este un Cânt, o treaptă urcată sau coborâtă, și la un moment dat te trezești cu numele Marianei pe buze, de parcă Mariana ți-ar fi murit și ție. Nu știi când s-a întâmplat, dar la sfârșitul cărții ți s-a lipt atât de mult de suflet încât aproape că te simți îndreptățit s-o plângi și tu, și apoi să te duci să iei de mână fetița care se apucă să măture frunzele de pe mormânt, pe Mariana-copil, și s-o conduci afară din cimitir.

Nicoleta Dabija are darul și harul narațiunii, și nu m-ar surprinde să găsesc în curând pe rafturile librăriilor un roman sau două. Dar asta rămâne la latitudinea peniței și a sufletului ei.