râul


IMG_0353

ochii uluiți de ape

s-au scăldat și-n recele partnach

râu mai frumos n-au văzut

râu mai crud n-au văzut

râu mai alb n-au văzut

nici mai grăbit… spre moarte

spre moartea unei trecătoare prin chei.

scufundarea ei vie

doar o clipă

și-un colorit ușor de roză

a tulburat laptele înghețat

apoi nimic

 

seara de la fereastra cu trandafiri galbeni

o altă femeie din întâmplare

vede cum muntele

mai naște un duh fabulos

de dăruit curând cerului

 

IMG_0302

 

(1 iulie 2019, Garmisch-Partenkirchen)

Egeea, spitalul meu de psihiatrie


 

DSCN1201

 

 

Cel mai frumos trup îl port în septembrie,

înviat de apele Cretei, poleit de soare,

mă despart de el târziu, spre iarnă.

 

Șerpi galbeni, război la capătul Egeei,

corurile de cicade cer socoteală,

nelămurite, ne sunt solidare.

 

Când nu mai intrăm unul în balamalele celuilalt,

luna întinde covor de lumină pe suprafața mării.

Dimineața, e rândul Egeei să ne spele măștile ieftine

până dă de chipul profund, de iubire.

 

Egeea, spitalul meu de psihiatrie,

singurul sanatoriu în care ard să fiu închisă.

Ca o torță, deasupra a toate.

Numai luna rămâne rece. Fiecare cu raiul ei.

 

Extaz tribal, de jur-împrejurul sufletului,

fulgerele ce explodează într-un cer violet,

Creta le face pe toate posibile.

 

Pândesc sclipirea din ochii aproapelui,

devin dumnezeul clipei.

Și de ce veșnicia m-ar tenta?

 

Ca o caracatiță, răul lumii strânge.

Să mă cufund în mare,

să las râurile de catran să-mi sfâșie pieptul,

să curgă, să curgă, apoi

cu prosopul imaculat îmi voi șterge îndelung

pielea de agresivitate.

 

Eu sunt nebuna care crede în mare,

și în zbaterea ei. Într-o zi va izbuti,

va înghiți pământul,

iar atunci voi fi în sfârșit ea, Zeița.

 

Frunzele de palmier, ultimele bocitoare

ale apropiatului surghiun…

 

Adio, Creta, răsărit de zei și poezie!

(septembrie 2018)

o dimineaţă cretană


 

Mă aşteaptă el, mă aşteaptă

la o masă, pe un scaun albastru,

ca o portocală abandonată de coaptă

la poalele a patru chiparoşi.

 

Marea de cenuşă înfrigurată

nu-i întoarce privirea

de la cerul lui în trup de femeie

urcând scările de piatră roşie.

 

Deschid uşa bisericuţei

ca o fiinţă de la începutul lumii.

Sunt singură, aprind o lumânare,

mă aşez şi aştept. Pe cine aştept?

 

Inima aceasta de piatră

căreia oamenii i-au spus biserică

bate cu-n dumnezeu nou-născut.

 

Nu voi coborî oare scările

pentru veşnicia mea cea scurtă?

 

dsc01141

 

 

mary, mary


Au trecut trei ani de la a mea (a ei?) cea mai teribilă noapte, noaptea în care a murit sora mea Mariana, noaptea de 6 mai 2013, ora 23.30.

 

529381_199058266906464_606834758_n

 

mary, mary

 

Inima oraşului bate, în noapte

bum-bum, bum-bum, în noapte.

 

Înapoi în acel pat

aşteptând să mai respiri o dată,

încă o dată oul să se zbată

în gâtlejul tău de pasăre

aproape vie, aproape moartă.

 

Mâna mea puternică

prinsă de ultima fibră ce trăia

într-a ta, cu oscioare subţiri…

„Cu ce-aş putea lua oare

puţină lumină din inima mea

să o împart cu lumea?”

 

„Ia, surioară, cu inima mea!”

 

Obrazul tău, lipit strâns de al meu,

cheek to cheek, e un dans greu…

Te-aş mai ridica o dată,

încă o dată aş mai sta sufocată

înaintea ultimei tale respiraţii

pe care totuşi,

nu mie mi-ai dat-o.

 

Te-am supărat, se poate,

cu tine n-am urcat

până la capăt.

Până la capătul cui?

 

„Nicol sus, sus Nicol”,

strigăt drag ce hăituieşte!

Cum ţi-am răspuns, sunt rea!

„iubita mea,

unde sus?, eu nu mai pot urca,

singură trebuie să ieşi

din îmbrăţişarea mea”,

nu m-ai iertat, nu-i aşa?

 

Şi voiai să plec,

să scapi de privirea

care ultima respiraţie

nu ţi-o lăsa.

 

Am tresărit prin somn,

se făcuse acel „prea târziu” blestemat…

Nu m-ai mai aşteptat.

 

Filosofii numesc dualism

spiritul rupt de materie

şi-şi revin din tristeţi.

 

Dar mie, soră dragă,

chipul îmi îmbătrâneşte

mai devreme de trup,

şi nici fericirea nu-mi mai iese

de când ultima ta respiraţie

a trecut, neiertătoare poveste.

 

555564_114951875317104_1347106908_n