„Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.”


37e242e05ca48b2cd7908778f9dd0a97

Când am intrat prima dată în spitalul de nebuni, pentru recuperare, eram încă o copilă. Da, aveam două fete și niște experiențe, dar sufletul îmi rămăsese simplu, curat, mereu în așteptarea a ceva frumos gata să mi se arate la orizont. La urma urmei, eram poetă și îmi cheltuiam timpul ba având grijă de fiicele mele, ba dând meditații unor elevi. Și aveam mulți ce veneau la lecții și îmi înveseleau casa cu prezența și cu țipetele lor de bucurie. Pe scurt, eram o soție și o mamă fericită, chiar dacă uneori dădeam semne de oboseală și mintea mi se tulbura. Am încercat să vorbesc despre lucrurile acestea cu soțul meu, dar el nu dădu niciun semn de înțelegere, așa că epuizarea mea s-a agravat. Apoi, murindu-mi mama, la care țineam mai presus de orice, lucrurile au mers din rău în mai rău, într-atât că într-o zi, exasperată de munca imensă și sărăcia continuă, și pe urmă, cine știe, pradă cețurilor răului, dădui în crize de furie, iar soțul meu n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să cheme ambulanța, neprevăzând, desigur, că mă vor duce într-un sanatoriu. Însă pe atunci legile erau clare și fiind, de fapt, abia în 1965, femeia era supusă bărbatului și acesta putea lua decizii în ceea ce privea viitorul ei.

Am fost așadar internată fără voia mea. Eu nici măcar nu știam de existența spitalelor de psihiatrie, pentru că nu le văzusem niciodată. Când m-am trezit în mijlocul acelei situații, cred că am înnebunit în același moment în care mi-am dat seama că am intrat într-un labirint din care de mult efort aveam nevoie ca să ies.

Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.

Seara, s-au lăsat în jos și barele de protecție. Asta a declanșat în mine un haos infernal. Din viscerele mele a izbucnit un urlet sfâșietor, o invocare convulsivă a fiicelor mele. M-am apucat de țipat și de lovit cu picioarele, cu toată forța pe care o aveam înăuntru, cu rezultatul că am fost legată și găurită cu injecții calmante. Dar ceea ce făceam nu era o revoltă umană? Nu ceream eu să intru în lumea care îmi aparținea? De ce rebeliunea aceea a fost confundată cu un act de nesupunere?

De la efectul medicamentelor, cumulat cu șocul grav suportat, am rămas într-o stare de comă timp de trei zile. Percepeam numai câteva voci, însă frica dispăruse și mă simțeam resemnată să mor.

După câteva zile, soțul meu a venit să mă ia acasă, dar eu n-am vrut să-l urmez. Am învățat să recunosc în el un dușman și, apoi, eram atât de slăbită și de confuză că n-aș fi putut face nimic acasă. Aceea, aș spune, a fost a doua alegere, a mea, o alegere pe care am plătit-o cu zece ani de pedeapsă coercitivă.

(fragment din cartea „Celălalt adevăr. Jurnalul unei femei altfel”, de Alda Merini, în traducerea mea)

 

Trei poeme de Giuseppe Ungaretti


 

„Orice gri”, „Nu mai strigați” și „E ora flămândă”, trei poeme de Giuseppe Ungaretti, în lectura și traducerea mea, însoțite de un gând despre poezie, cum o resimt și de ce trebuie să o citim.

Un proiect propus de Editura Paralela 45 (unde am publicat ediția integrală a operei poetice a lui Ungaretti, cu titlul O viață de om, în 2018) librăriei Cărturești.

https://www.facebook.com/plugins/video.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FCarturesti%2Fvideos%2F554872898474783%2F&show_text=1&width=560

ce am uitat să spun la lansarea volumului „O viață de om”


După o îndelungă trudă pasională (cinci ani) și apoi o lungă așteptare (doi ani), mi-am văzut integrala poetică Giuseppe Ungaretti ieșită în lume, proaspătă, dolofană și nerăbdătoare să zburde după cititori.

DSCN0632

foto: Liviu Antonesei

Ca să o văd, am luat trenul până la București. Am ajuns obosită, emoționată, dar apariția unei mâini de prieteni m-a făcut să mă simt totuși de natură umană. Ce am spus, nu-mi mai amintesc. Probabil am vorbit în stilul meu, dezlânat și aiuristic (noroc de Cosmin Perța și Liviu Antonesei, care mi-au fost alături la lansare și pe care îi respect și mai mult acum). Dar abia azi, mi-am dat seama că un lucru esențial nu l-am spus, deși mi-a venit în minte imediat ce poetul și editorul Cosmin Perța m-a anunțat când va fi lansarea. 

DSCN0657

foto: Horia Pătrașcu

Data de 1 iunie nu este o dată întâmplătoare în viața lui Ungaretti. A fost ziua lui ultimă pe pământ în 1970 (în noaptea de 1 spre 2 iunie, își lua adio de la lume, într-un spital din Milano). Și iată, peste 48 de ani, poezia lui a început să fie și în limba română și fix în această zi. Sigur, nu sunt cea dintâi care traduce din opera lui Ungaretti, dar e prima traducere integrală a poeziei lui, iar ăsta e deja un lucru mai mare. Cel puțin așa mi se pare mie. 

33865979_1749828565105899_726960168746614784_n

foto: Bookfest

Liviu mi-a mărturisit seara, după ce a citit un mănunchi de poeme,  că „O viață de om” este, până la urmă, un act de altruism făcut pentru cultura română. Iar de citit, îl citește acum pe Ungaretti ca pe un poet român. Filosoful și eseistul Horia Vicențiu Pătrașcu mi-a scris, în aceeași seară, că prefața e „superbă” și „ideea de a publica integral este în sine extraordinară și ceva neobișnuit pentru spațiul românesc, e treabă nemțească”. Au fost primele reacții după lectură și n-am rezistat să le las neîmpărtășite. Iar celor doi le mulțumesc!

34134743_1749828675105888_3994149667783835648_n

foto: Bookfest

Nu pot să nu le mulțumesc tuturor celor care au avut generozitatea să împartă o jumătate de oră din viața lor cu mine: prietenei mele minunate Elena Mando (și pentru trandafirul alb), scriitoarei Vasilica Ilie (care avea dreptate, ar fi trebuit să mă rujez ca de obicei, cu un ruj mai închis 🙂 ), Cristinei și lui Horia Pătrașcu (care ne-au fotografiat și ne-au fost alături nu numai la lansări, ci și a doua zi, la o cafea), lui Ion Lazu, lui Christian Crăciun și celorlalți, pe care nu i-am recunoscut, dar sunt convinsă că poartă un nume frumos. Și desigur, o reverență în fața celor doi vorbitori, Cosmin Perța și Liviu Antonesei!

DSCN0666

foto: Horia Pătrașcu

DSCN0673

foto: Horia Pătrașcu

DSCN0677

foto: Horia Pătrașcu



DSCN0686

foto: Liviu Antonesei

DSCN0685

foto: Liviu Antonesei

DSCN0725

foto: Daina Mainades

Autoportret(ul) lui Adam Zagajewski


S.O.S. către cei care ştiu limba poloneză: vreau un volum Zagajewski şi în limba română. Pentru că n-am avut încotro, am tradus eu repede Autoportret(ul), fireşte, din engleză, ca să vi-l citesc în emisiunea de marţi. 

 

53b1609e451b8_adam_zagajewski

Autoportret

de Adam Zagajewski

 

Între computer, un creion şi o maşină de scris

jumătate din ziua mea trece. Într-o zi se va face jumătate de secol.

Trăiesc în oraşe străine şi uneori vorbesc

cu străini despre chestiuni străine pentru mine.

Ascult muzică multă: Bach, Mahler, Chopin, Shostakovich.

Trei lucruri văd în ea: slăbiciune, putere şi durere.

Al patrulea nu are nume.

Îi citesc pe poeţi, în viaţă ori morţi, ei mă învaţă

tenacitatea, credinţa şi mândria. Încerc să-i înţeleg

pe marii filosofi – dar de obicei mai apuc

doar rămăşiţele din gândurile lor preţioase.

Îmi place să fac plimbări lungi pe străzile Parisului

şi să-mi privesc confraţii, însufleţiţi de invidie,

furie, dorinţă; iau urma unui bănuţ de argint

îl trec din mână în mână până încet

îşi pierde forma rotundă (chipul împăratului se şterge).

Lângă mine copacii nu arată nimic

decât o verde şi indiferentă perfecţiune.

Păsări negre străbat câmpurile,

răbdătoare precum văduvele Spaniei.

Nu mai sunt tânăr demult, dar mereu se va găsi altul mai bătrân.

Îmi place somnul profund, când încetez să exist,

şi bicicleta circulă cu viteză pe drumurile de ţară, iar plopii şi casele

se topesc ca nişte mormane în zilele cu soare.

Uneori în muzee picturile vorbesc cu mine

şi ironia deodată dispare.

Îmi place să mă holbez la chipul soţiei mele.

În fiecare duminică îl sun pe tata.

Din două în două săptămâni mă văd cu prietenii,

demonstrându-mi astfel fidelitatea.

Ţara mea s-a eliberat de un rău. Aş vrea

ca altă libertate să urmeze.

Pot eu să o ajut? Nu ştiu.

Nu sunt chiar un copil al oceanului,

cum a scris Antonio Machado despre sine,

dar un copil al aerului, al mentei şi violoncelului sunt,

nu toate căile lumii mari

îşi pot intersecta paşii cu viaţa care – până acum –

a fost a mea.

zagajewski_adam_fot_tomasz_wiech_kadr_6162095_2_1

SOLILOCVIU


SOLILOCVIU

Ianuarie-Februarie 1969

Giuseppe Ungaretti

 

I

 

În mine te căutam demult,2016-04-23_0192

Nu te găseam vreodată,

Apoi lumea şi trăirea mea

În tine s-au trezit.

 

Am fost fericit în ziua aceea,

Dar jubilaţia inimii

Neliniştită m-avertiza

Că nu-mi era nimic destul.

 

În mine a fost o rătăcire scurtă,

Dar degetele-ţi somnoroase,

Culmi de pietate,

Îmi mângâiau deja ochii.

 

2016-04-23_0191.jpg

De-atunci tot cere

Liniştea aceea nesfârşită

Ce după amara osie

Te face să te bucuri şi de furie.

 

II

Străluceşte soarele în tine

Cu zorile ieşite iar.

Poţi să mă rogi să cred

Într-o mare atât de veselă?

 

Azi carnea e înşelătoare,

Stă să destrame o inimă

Istovită de delir.

 

2016-04-23_0190

Dezamăgit de orice ţel,

Se mai întoarce doar înşelător

Miracolul, orbeşte.

 

III

Dragostea mea pentru tine

Face miracole, Iubire,

Şi când te crezi de mine vindecată

Te prind că te-amăgeşti, Iubirea mea,

Iluminându-mi ochii

Întorşi la puritate.

 

(în traducerea mea)

Foto: Radu Afloarei

DE AUGUST


Picture 825

DE AUGUST

1925

 

Lacom doliu ronţăind din cei vii,

 

Largul mării monoton,

Dar fără singurătate,

 

Reprimate strigăte îngenunchiate-n liturghii,

 

Vară,

 

Până în văgăuni umbrite pietre descărnate,

 

Trezita cenuşă a amfiteatrelor…

 

Care Erebus, îţi urlu?

(Giuseppe Ungaretti, din vol. Sentimento del Tempo. Traducere de Nicoleta Dabija)

Picture 552

fotografii: arhiva personală, Creta 2014