Egeea, spitalul meu de psihiatrie

 

 

 

Cel mai frumos trup îl port în septembrie,

înviat de apele Cretei, poleit de soare,

mă despart de el târziu, spre iarnă.

 

Șerpi galbeni, război la capătul Egeei,

corurile de cicade cer socoteală,

nelămurite, ne sunt solidare.

 

Când nu mai intrăm unul în balamalele celuilalt,

luna întinde covor de lumină pe suprafața mării.

Dimineața, e rândul Egeei să ne spele măștile ieftine

până dă de chipul profund, de iubire.

 

Egeea, spitalul meu de psihiatrie,

singurul sanatoriu în care ard să fiu închisă.

Ca o torță, deasupra a toate.

Numai luna rămâne rece. Fiecare cu raiul ei.

 

Extaz tribal, de jur-împrejurul sufletului,

fulgerele ce explodează într-un cer violet,

Creta le face pe toate posibile.

 

Pândesc sclipirea din ochii aproapelui,

devin dumnezeul clipei.

Și de ce veșnicia m-ar tenta?

 

Ca o caracatiță, răul lumii strânge.

Să mă cufund în mare,

să las râurile de catran să-mi sfâșie pieptul,

să curgă, să curgă, apoi

cu prosopul imaculat îmi voi șterge îndelung

pielea de agresivitate.

 

Eu sunt nebuna care crede în mare,

și în zbaterea ei. Într-o zi va izbuti,

va înghiți pământul,

iar atunci voi fi în sfârșit ea, Zeița.

 

Frunzele de palmier, ultimele bocitoare

ale apropiatului surghiun…

 

Adio, Creta, răsărit de zei și poezie!

(septembrie 2018)