râul


IMG_0353

ochii uluiți de ape

s-au scăldat și-n recele partnach

râu mai frumos n-au văzut

râu mai crud n-au văzut

râu mai alb n-au văzut

nici mai grăbit… spre moarte

spre moartea unei trecătoare prin chei.

scufundarea ei vie

doar o clipă

și-un colorit ușor de roză

a tulburat laptele înghețat

apoi nimic

 

seara de la fereastra cu trandafiri galbeni

o altă femeie din întâmplare

vede cum muntele

mai naște un duh fabulos

de dăruit curând cerului

 

IMG_0302

 

(1 iulie 2019, Garmisch-Partenkirchen)

Reclame

înamorata într-un singur chip


Accente

Nicoleta Dabija – înamorata într-un singur chip de îndrăgostitul cu o sută de chipuri

Spre a nu induce în eroare – ori atrage spre lectură, deşi nu ar fi rău… – pe cei căzuţi în ispita nuanţei romantico-erotice din titlu, trebuie să precizez, de la bun început, că acel singur chip în care o consider pe Nicoleta Dabija „înamorată” este unul filosoficesc!
Ceea ce este cât de poate de firesc pentru o absolventă a facultăţii ce iniţiază în tainele acestei ştiinţe care e şi artă, ajunsă, apoi, doctor în filosofie; dar şi pentru un personaj care a semnat o mulţime de eseuri, cronici, interviuri în diverse publicaţii culturale, a fost realizatoare, timp de aproape un deceniu, a rubricii „Cronica ideilor” în revista „Viaţa românească” şi a tipărit mai multe cărţi, dintre care aş aminti una de „profil” – „Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii” -, alta mai specială, purtând numele „O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei”, şi un volum reunind traducerea operei poetice integrale a lui Ungaretti. Mai nou, a debutat ca poetă, însumându-şi versurile sub titlul „aici nu se moare niciodată”.

Reluând firul de la începutul rândurilor, aş putea glosa…ştiinţific, reformulând cea de a doua parte a titlului în forma „de x îndrăgostiţi cu n chipuri”, pentru că varianta iniţială a acestuia se referea doar la „Discursul îndrăgostit”, a lui Roland Barthes, iar cea reformulată – la întreaga carte, cuprinzând aproape cincizeci de eseuri, despre aproape tot atâţia autori.
Dintre care unii foarte cunoscuţi – la cel deja amintit îi adaug pe Betrand Rusell, Karl Jaspers, Umberto Eco, Dalai Lama, Nae Ionescu, Mihai Şora; alţii – ştiuţi şi „degustaţi” doar de către les connaiseurs, precum Michel Onfray, Richard Rortry or Gianni Vattimo şi ajungând până la un (nume) neştiut, al cărui manuscris Nicoleta Dabija îl primeşte şi comentează, ba chiar lansează.
Cartea este una „grea”, aşa că aveţi grijă pe ce raft al bibliotecii o puneţi; oricum, la îndemână, pentru că merită revenit asupra ei.
În mod aparent paradoxal, dincolo de aprecierile pentru textele „de specialitate”,, dintre toate eseurile mi-au reţinut atenţia cele în care autoarea este cea mai ea însăşi, adică aşterne pe hârtie propriile viziuni, ca „Binele mediocru al căsătoriei”, „La ce ne mai trebuie inutilul?”, „Compasiune, milă, solidaritate. Doar trei concepte?”, „Lumea e bolnavă. Să-i facem radiografia!”, „Inteligenţa de una singură versus inteligenţa care stă laolaltă” sau „De ce se duc filosofii la piaţă?”.

unt curios – având presimţiri bune – să-i citesc şi poemele Nicoletei Dabija, dar, mai departe de asta, cred că, parcurgându-i cartea de faţă, am găsit suficiente temeiuri/argumente pentru a presupune/prognoza că ar putea fi (dacă deja nu este, însă având răbdarea de a-şi ţine manuscrisele la copt deplin) o foarte bună prozatoare. Iată un singur exemplu de cum ar începe un incitant roman: „eram încă studentă şi credeam că toţi filosofii au murit”.
În plan eseistic, cred că autoarea a ajuns la maturitatea şi profunzimea care nu că-i permit, dar aproape o obligă să părăsească – chiar dacă nu total şi mereu – ipostaza de „interpret”, în favoarea acelora de scenarist & regizor. Cu alte cuvinte, mă aştept să rupă un „lanţ trofic”: Blaise Pascal i-a adresat lui Pierre de Fermat o scrisoare, suniect al unei cărţi semnate de Keith Devlin, carte comentată de către Nicoleta Dabija – asta ca să nu mai adaug acestui „lanţ” şi pe semnatarul acestor rânduri!

Dorian Obreja

61109266_2216637141717920_6906269809529323520_n

Îndrăgostitul cu o sută de chipuri


Articol publicat în ediția 4/2019 din „Viața Românească”, la rubrica Cronica ideilor și articol care încheie aproape 10 ani de colaborare neîntreruptă cu această revistă.

Dintre toate discursurile pe care le formulăm într-o viață, cel pe care îndrăgostitul și-l adresează lui însuși este cel mai năvalnic, mai exaltat, mănos în vorbe, contradictoriu, iar din aceste motive, fărâmicios și discontinuu. Așa rezultă din Discursul îndrăgostit al lui Roland Barthes, volum alcătuit din notele seminariilor pe care autorul francez le-a ținut între 1974 și 1976, la École pratique des hautes études1. Cum îndrăgostitul este un personaj cu o sută de chipuri, căci inițial cartea a fost gândită chiar pentru o sută de figuri ale îndrăgostitului („Dactilograma I”), dar 20 au fost înlăturate și au rămas pagini inedite („Deșeuri versiunea I”), cuprinse însă în ediția românească, în marginea lor mă voi mișca în cele ce urmează, în plus față de textul explicativ intitulat „Cum este alcătuită această carte”.

Chipurile îndrăgostitului sunt structurate logic: autorul dă un argument, un rezumat (nu o definiție), apoi explică figura pe care o are în vedere, în câteva paragrafe, în funcție de primele idei și referințe culturale care îi vin în minte. Însă coerența cărții se încheie aici. N-ar fi greșit să o confunzi cu un jurnal al îndrăgostitului, un jurnal în care cel care iubește își vorbește singur (pentru că îndrăgostitul este un guraliv fără pereche, iar când persoana iubită, prietenii, familia nu-l mai ascultă, își spune lui însuși tot restul. Și, oricum, în discursul îndrăgostitului celălalt este condamnat invariabil la muțenie.) și zilnic își atribuie un alt nume, pentru ca niciodată, a doua zi, să nu și-l mai amintească. Astfel devine el Cel fără vârstă, Cel aflat în ochiul orbitor al dragostei, Cel care prin iubire se întoarce la parfumul de tei al copilăriei, Confidentul, Cel disperat, situat între durere și adevăr, Îndrăgostitul rănit, Cel care nu poate ieși din locurile comune ale dragostei, Cel nestatornic în stare, Cel care se gândește la obiectul iubirii ca la un personaj duplicitar, Infantilul îndrăgostit, Cel care se îndepărtează de alte limbaje pentru că și-l asumă pe cel al iubirii, Subiectul obosit de atâta gândit la dragostea lui, Nefericitul, Îndrăgostitul în urma lecturilor inspiratoare, Cel care vrea să eternizeze clipa, Inițiatul, Cel care identifică iubirea cu o muzică („îndrăgostitul este într-o veșnică stare de muzică”2), Confidentul, Cel care se gândește nu la reciprocitate, ci la inegalitate în dragoste, Îndrăgostitul care nu face diferența între sexe, Cel lipsit de tactică în amor și așa mai departe.

Fiecare figură a îndrăgostitului este ca un ciob dintr-o oglindă spartă. Și în fiecare bucată (rod al unui hazard, al unei dezordini lăuntrice, căci niciodată nu știi cum apar și unde te duc ele), se deschid alte paragrafe, frânturi de gânduri, ca într-un caleidoscop, pe care nu te mai saturi să-l rotești, ca să privești iar și iar formele și culorile iubirii. Singurul rol fix în iubire este acel Eu, subiectul îndrăgostit care, sfârtecat de stări contradictorii, se holbează la sine neputincios. Intenția autorului nu este să descrie tipuri diferite de îndrăgostiți, ci mai curând să contureze tipul universal al îndrăgostitului. Și se recurge la Eu, pentru că Eul creează sentimentul de intimitate, vorbirea la persoana întâi în acest caz este preferabilă, cititorul iubind individualul. Cum este deci îndrăgostitul? Nebun, pentru că nu socializează, marginal, pentru că nu are autoritate, nici istorie, inactual, precum misticul, departe de aparatul puterii. Iar în inima lui, e tumultul: declarație, dependență, angoasă, așteptare, înțelegere, disperare, asceză, cheltuire de sine, rătăcire, gelozie, nefericire, demoni, sărbătoare, magie, tandrețe, voință de posesie și tot așa, de numărat până la o sută.

Tipul îndrăgostitului, Barthes ni-l dă felii, întocmai cum ai desface și ai oferi o portocală, spune el. Discontinuul este „fapt de structură” și „fapt de scriitură”. Recurgerea la fragment devine o minimă concesie cu tendința limbajului de a se fixa. În pofida referințelor disparate însă, există în volumul Discursul îndrăgostit un „text-tutore”, pe care autorul îl recunoaște: Suferințele tânărului Werther, de Goethe. Este textul-declanșator al cuvântării îndrăgostitului, sau, în alt sens, un șiretlic al autorului, pentru a se ascunde, pentru a nu fi confundat cu subiectul îndrăgostit. Avantajul lui Werther este „sociologic”, a dus la o epidemie în vremea lui, a creat mode, a provocat sinucideri, și rămâne, peste secole, una dintre cărțile în care dragostea triumfă cumva chiar prin sinuciderea și abolirea eroului principal. Barthes se mai raportează frecvent, de asemenea, la psihanaliză, folosește din abundență citate din Nietzsche și explicații dinBanchetul lui Platon.

Revenind, discursul îndrăgostitului se distinge radical datorită dimensiunii lui afective, prin faptul că pune la lucru un „cinematograf interior”, cum îl numește undeva autorul. A descoperi originea unei idei devine o preocupare secundară, minoră, fără importanță. Căci în ce ai uitat nu este nimic de regretat. Doar ceea ce rămâne este valoros, mai cu seamă când acel ceva te ajută în lupta cotidiană pentru dragostea ta. Ceea ce rămâne la capătul unei lecturi, ceea ce ne amintim din acea carte peste ani, devine o frântură din cultura noastră afectivă. Fiecare îndrăgostit își construiește discursul pornind de la biblioteca lui, de la memoria încărcată de amintiri vagi, confuze, de la prietenii lui și experiențele lor. Decupăm din trecutul nostru și din trecutul altora ceea ce este viu, nu acționăm însă metodic, fiind prizonieri într-o cultură „mai degrabă îndrăgostită: se înflăcărează, delimitează, acționează prin fulgerări, prin manii”.3 Imprecizia, neîncheierea sunt, prin urmare, virtuțile unui discurs îndrăgostit, iar cunoașterea emoțională o declasează pe cea a autorității. Acest tip de expunere cuprinde în sine și o dorință de recunoaștere și validare a culturii afective, fiindcă ceea ce vine din marginea unui text este iubit și deschide locurile în care ne simțim bine: autori, cărți, idei prietene.

Dacă ar fi să formulez o concluzie la voluminoasa colecție de figuri deținută de Barthes (deși nu se cuvine să închei cumva un discurs făcut fâșii), aș spune că îndrăgostitul se definește prin monologul său lăuntric, în care se frământă toți demonii iubirii și se împotrivesc toate forțele pământului. Ce se întâmplă într-un suflet și într-un trup îndrăgostit este refacerea tipului îndrăgostitului, iar și iar, de la Facerea lumii încoace. În vacarmul interior se petrece ceva monstruos: chipurile omului se schimbă în funcție de stările lui, de cultura afectivă care îl vizitează și-l descurcă încurcându-l. Îndrăgostitul e nevoit să jongleze cu toate figurile, să le mânuiască ca pe niște marionete ale clipei. Rezultatul este un text oarecare, nu o operă, căci pentru a se face operă, discursul, precizează autorul, trebuie „să se cumințească, să se îmburghezească”. Am putea crede că îndrăgostitul este superior altor tipuri umane, dar el nu are mai multă forță decât un cântăreț de operă, ne liniștește Barthes, fiindu-i apropiate idealismul adeseori, prostia alteori, solipsismul, patosul, pălăvrăgeala, locurile comune etc. Discursul îndrăgostit este un discurs intim, marginal, însă numai acolo, pe muchia realității, la poalele trăirii, îndrăgostitul poate atinge frenezia unui mistic.

1 Cuvânt înainte de Éric Marty, prezentare și ediție de Claude Coste, traducere, note și introducere la ediția românească de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Iași, 2018

2 Roland Barthes, Discursul îndrăgostit, ed. cit., p. 626

3 Roland Barthes, Discursul îndrăgostit, ed. cit., p. 637

 

VR-4-219

Jurnal frivol


Oamenii de la țară, când discută cu mine, se ascund de ei înșiși, caută cu tot dinadinsul să mă impresioneze, să îmi atragă atenția prin ceva, cumva. Se arată mai inteligenți, mai cultivați, mai interesați de lumea mea (pe care nici măcar nu o știu, pot cel mult să o bănuiască). Se prefac pentru mine, sunt falși pentru mine, se feresc pentru mine. Sunt fuduli. Iar eu nu înțeleg de ce o fac și îmi pare rău că o fac. Să-mi spui că altcineva te-a lăudat pentru câte știi este o vanitate care mă apasă. Să îmi povestești despre prietenia ta cu un intelectual este un semn de neîncredere în tine însuți. Să îi faci pe alții proști și să-i judeci pentru ce au spus acum 20 de ani e glasul unei înstrăinări dureroase. La ce bun, când sunt impresionată doar de simplitate, curățenie sufletească și naturalețe, de vorbirea și purtarea autentice? Prefer să mă amuz, prefer bucuriile și deziluziile dezgolite. Pentru că orice om de acolo este pentru mine o cale de îmbogățire lăuntrică. Cu condiția să se poarte firesc. Tata se poartă firesc, și e un țăran adevărat, cu un umor nebun. Îi ador semnele de primitivism, e un personaj pe care îl cercetez și încerc să-l înțeleg de fiecare dată când îl întâlnesc. Mă fascinează să mă identific cu el, să îi percep indiferența la tot ce depășește rostul lui de acolo. Dacă îl întreb, tata nu știe nici măcar ce serviciu am, mă iubește, dar nu-l interesează. Păcat că specia lui este pe cale de dispariție.

P.S. – azi e ziua lui tata.

DSC00543

facebook, acest „sistem nervos colectiv”


Altădată, ritualul religios şi tradiţia uneau oamenii. Religia era prilej de intimitate, credinţă şi relaţie autentică. „Duhneau” bisericile. Dumnezeu conta. Pe urmă s-a trezit Descartes să spună că omul contează. Nu-i nimic, astăzi, nu mai contează nici omul. Mai sensibili la miros, civilizaţi până la însingurare, rămânem acasă şi legăm prietenii, iubiri, căsătorii pe internet.

Facebook este noua religie, virtuală, în care ne apropiem virtual de identităţi virtuale. Nu, nu mai suntem oameni, personalităţi, ci identităţi bine construite, vândute, cenzurate, lucrate, finisate, înzorzonate. Ideea însăşi de intimitate suferă de o boală incurabilă. Oamenii nu mai ţin pentru ei secretele, nu-şi mai protejează spaţiul privat, chiar dacă îl pot controla cu atâta rigoare, cu atâta poftă şi simţ decizional. Devenim celebri dacă acceptăm să ne negociem viaţa şi suntem, mai ales, egali în spațiul virtual. Narcisiaci, ne supraevaluăm trăirile, ne schimbăm identităţile în funcție de nevoi, ne plasăm nivelul pe care reţeaua de socializare ni-l cere, ca să fim unii faţă de alţii intim de străini.

SPhotoEditor-20180118_210157

Să fim serioşi, ştim ce vindem, în vreme ce pe noi, chipul adevărat, îl păstrăm la adăpostul calculatorului, dincoace de ecranul înaintea căruia ne consumăm atâta viaţă. Dacă am încerca să ne vedem în realitate cu 1000 de oameni într-o zi, timpul fizic ar exploda şi nervii noştri, mai abitir. Dar virtual, chestiunea aceasta nu mai contează. Suntem calmi, liniştiţi, protejaţi. Dorința noastră de comunicare este mare, iar dacă tot e virtual, ce mai contează un nou prieten, tot virtual rămâne. Nici nu observăm că identitatea ni se destramă, că interiorul ni se crapă, stăm nemişcaţi şi veseli în faţa monitorului, aşa expulzaţi cum suntem din viețile noastre într-o mare colectivitate virtuală.

Reţeaua de socializare funcţionează, spunea Aurel Codoban, ca „un fel de sistem nervos colectiv”. În virtutea relaţiei, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, poate fi adesea doar o virtualitate născută din nevoia de comunicare. Prietenia pare ruptă din viaţa reală, chiar dacă e în fapt numai semnul gol al unei prietenii. Comunicarea pe net este, în alţi termeni, o modalitate de a-ţi consuma timpul liber consumându-te pe tine însuţi, perforându-te, dezumflându-te. Suntem departe de comunicarea umană autentică, cea practicată „faţă către faţă”, printr-o relaţie directă, de care vorbesc în cărţile lor filosofii Martin Buber, Christos Yannaras. Facebook depăşeşte comunicarea în sensul ei de transmitere de informaţii, este o modalitate de stabilire a legăturilor virtuale, un surogat uneori al neputinţei de a fi în relaţie, un semn serios de întrebare asupra felului în care alegem să ne rezolvăm întâlnirile reale.

Şi totuşi, Facebook poate fi și o anticameră pentru întâlnirile reale. Se leagă destule iubiri la sute de kilometri distanţă, multe prietenii bazate pe afinităţi reale, până şi căsătorii reuşite… Eşti provocat să pleci de-acasă şi să cunoşti de-adevăratelea o identitate ori alta, chiar să rămâi „până ce moartea vă va despărţi” cu apropiaţii cei de toate străinătăţile de pe Facebook.

Cioran, 108


6 ani de obsesie Cioran, 6 de fugă de Cioran, apoi întâlnirea de o vară cu Cioran şi acceptul reciproc de a trece iubirea în prietenie. Eram în clasa a XI-a când am început să-l citesc. Peste vreo doi ani, George Pruteanu, la celebra „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, îmi confirma că atunci când pleci de la Cioran, care taie în carne vie, e foarte greu să te mai vindeci. Eu eram deja mărunţită. N-am scăpat de OBSESIE până nu mi-am scris teza de licenţă. Şi chiar am crezut că prin scris, i-am epuizat vigoarea. Căci şase ani, pe urmă, am stat la distanţă de el, ne mai întâlneam sporadic, fragmentar, dar nu l-am lăsat să se apropie. În 2008, m-am întors la Cioran. În două luni, cartea mea de debut, pornind de la lucrarea de licenţă, era gata.

descărcare

 

 

O căutare de sine în ne-singurătate


Articol publicat în ediția 3/2019 a Vieții Românești, la rubrica Cronica ideilor, aici: http://www.viataromaneasca.eu/

Clasicul acceptă lesne să fie partener de dialog atunci când confruntarea adevărată a omului se petrece cu sine însuși și are nevoie de un acoperiș. Clasicul este un interlocutor autentic, profund, superior, cum nu prea mai găsești în realitate. El face față și oscilațiilor de gând și temperaturilor diverse ale simțirii din ființa celui care-l interoghează. Clasicul, am învățat de la lingvistul George Steiner, rezistă multor interpretări, niciuna însă nu-l scoate din joc și nu-l epuizează. Despre clasic, pe de altă parte, nu poți afirma orice, căci are el grădina lui de semnificații, trebuie să iei de-acolo, nu să delirezi. Nu, clasicul nu te lasă vreodată indiferent. Dimpotrivă, îți amprentează conștiința și îți modifică identitatea. Cel care i-a citit pe clasici, scrie despre clasici ori abordează teme clasice, inevitabil pornește într-o vita nuova. Dar, pentru a intra cum se cuvine în ea, trebuie să-și abandoneze încălțările murdare în prag, să fie suficient de pregătit pentru a pleca mai departe desculț, suficient de matur cât să nu o ia îndărăt la prima adversitate, suficient de responsabil cât să-și scoată fără teamă masca și să vadă cu ochi limpezi sensurile.

Toate acestea trebuie să le fi înțeles Carmelia Leonte când s-a hotărât să-și scrie eseurile ce alcătuiesc volumul Șarpele și filosofia.1 Argumentul care le precede este lămuritor. Textele sunt „rodul unui zbucium sufletesc”, intenția lor este „să mă caut pe mine”, chiar apelând la „frazele frumoase, expresiile elocvente” dacă acestea „mă apropie de sufletul meu, care trebuie să fi fost cândva frumos și elocvent”. Așadar, „care mai este adevărul despre mine?”. În carte „am delegat personaje pentru a mă ajuta”. O confesiune la persoana a III-a, o întoarcere la sine prin ocolul răspunsurilor pe care viețile pilduitoare ale unor personaje-arhetip le-au deschis. Le-au deschis în inimi și minți, de-a lungul mileniilor. Milioane de suflete obosite de stăruințele repetate ale întrebărilor esențiale s-au odihnit în înțelepciunea lor…

Căutarea de sine este poate cea mai teribilă luptă pe care omul este nevoit să o înfrunte. Tocmai de aceea, fuga devine o soluție, pentru mulți dintre noi. Cu trecerea secolelor, cu schimbarea generațiilor, cu transformarea societăților, o luptă pe care tot mai puțini și-o asumă. Ne lipsește curajul privirii în ochi, al situării drepte și lucide în fața noastră înșine. Avem poate ascuțit bisturiul și la îndemână, dar ne lipsește forța de a-l folosi pentru a afla adevărul despre noi înșine. Să faci drumul acesta spre tine de unul singur, să tai în propria carne, este aproape o nebunie, și, în orice caz, ceva extrem de rar, o chestiune de destin. Astfel, mângâierea clasicilor rămâne o alegere mai potrivită pentru a ajunge la tine. Pălmuirea temelor clasice este și ea parcă mai miloasă. În plus, a apela la personaje clasice înseamnă a nu mai simți acut singurătatea, un fel de a nu fi de tot singur, de a te recompune în bătaia soarelui unor nume care au făcut istorie. Poate fi și un act de smerenie, căci cine ești tu să înfrunți realitatea și viața chiar de capul tău? Cultura există ca să fie generoasă, să ne întindă răspunsurile de care avem nevoie, să ne salveze de la pierderea de sine.

Eseurile din „Șarpele și filosofia” exprimă parțial încrederea în sursele clasice. Spun parțial pentru că, din panoplia de sensuri, autoarea nu se mulțumește cu o interpretare anume, ci încearcă mai multe, ca pe niște rochii divers colorate, însă cumva niciuna pe potriva sufletului ei. Textele, scrise într-o limbă frumoasă, pe alocuri poetică, și într-o manieră erudită, folosind exemple și citate din abundență, din domenii variate, de la teologie la filosofie, de la artă vizuală la teatru, depun mărturie că lupta Carmeliei Leonte cu sine nu a fost deloc simplă, că o stare poate de indecizie a însoțit-o de la un capăt la altul al scrierii. Într-un fel, e o stare de normalitate a oricărui om viu imposibilitatea aceasta de a se mulțumi cu un singur răspuns, definitiv. N-ar fi el echivalentul morții?

Volumul cuprinde un număr „magic” de șapte eseuri, de mărimi variabile, parcurse la intensități diferite, jonglând cu adevăruri diverse și tratate felurit. Centrul de echilibru (sau de dezechilibru?) al „căutării de sine” stă în eseul din titlul căruia s-a rupt un fragment și pentru titlul volumului, „Procesul Evei sau Șarpele și filosofia”. Cunoașterea a intrat în lume când Eva, amăgită de șarpe, a mușcat din mărul cunoașterii. Atunci au apărut întrebările, ca atare și filosofia. „Îndrăzneala” autoarei este legarea numelui Evei de cel al filosofiei, pledoaria ei pentru partea feminină din creația Domnului, pe care-o apără ca pe un adevăr prețios. Remarcabile sunt eseurile „Cu mască, fără mască” și „Frumusețe străină am văzut…”, primul pentru tragismul special, hrănind o imposibilitate intrinsecă de soluționare, problemă deopotrivă foarte actuală, al doilea pentru jocul atracție-respingere, fascinație-teamă. Textul care deschide volumul, „Sfântul Ioan al Crucii. Noaptea mistică”, este o sondare cu un nivel mai jos, mai înlăuntru, un fel de necesitate de a găsi salvarea în poezie, de a vedea latura ei mistică urcând puntea iubirii. Al doilea eseu îl continuă pe primul, adăugând noi semnificații prin noi exemple. Ultimele două, „Amprenta lui Iov” și „Fiul risipitor. O lecție de nostalgie”, nu doar din pricina dimensiunilor reduse, mi-au părut tratate mai sumar, mai expeditiv, ca niște uși lăsate în lături.

Nu pot să las deoparte adresarea directă a autoarei, către un interlocutor imaginar, uneori blândă, alteori căpătând accentele unei răfuieli personale. Oare cu cine vorbește? Mi-ar fi la îndemână să răspund „cu cititorul”, dar dacă aș păstra acest răspuns, ar veni și completarea: „niciodată cu același”. Modul de raportare la „celălalt” este și el divers, adecvat cumva discursului fiecărui eseu. De la un cititor generic alunecă spre un cititor ideal, de la un prieten drag ajunge la bărbatul misogin, de la iubitul închipuit intră în discuție sinceră cu Dumnezeu. Rămâne un mister dacă interlocutorul este același ori diferit. Nevoia scriitoarei de adresare directă, de interogare a celuilalt, de căutare în altul a confirmării adevărurilor personale ori de infirmare a lor pentru ca parcursul întrebărilor să poată continua, mi se pare relevantă. Pentru că nevoia de dialog este dorința ei de ne-singurătate.

Nu știu cât adevăr a găsit autoarea la capătul fiecărui eseu ori la capătul cărții. Nu știu câte oglinzi i-au reflectat sinele și câte au refuzat să o facă. Important este că ea și-a formulat întrebările care o neliniștesc și a încercat scriind să pătrundă într-o lume mai bună, apărându-se de agresiunea celei în care trăiește. Cine sunt eu?, se desprinde pentru Carmelia Leonte ca o prioritate, în condițiile în care societatea caută să subjuge prin orice mijloace individul, iar cel din urmă devine mereu suspect de alienare. Răspunsurile ei nu sunt definitive, dar există: poezia, iubirea mistică, feminismul, demascarea, frumusețea, înțelegerea suferinței și a faptului că toți suntem fii risipitori. Poate doar au răscolit întrebări noi și drumul eseurilor va continua. În fond, scrisul este singura nemurire care ne rămâne. Chiar dacă amăgitoare, precum toate lucrurile pământești.
____________________________________

1 Editura Sedcom Libris, Iași, 2018.

 

VR_03-2019