„Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.”


37e242e05ca48b2cd7908778f9dd0a97

Când am intrat prima dată în spitalul de nebuni, pentru recuperare, eram încă o copilă. Da, aveam două fete și niște experiențe, dar sufletul îmi rămăsese simplu, curat, mereu în așteptarea a ceva frumos gata să mi se arate la orizont. La urma urmei, eram poetă și îmi cheltuiam timpul ba având grijă de fiicele mele, ba dând meditații unor elevi. Și aveam mulți ce veneau la lecții și îmi înveseleau casa cu prezența și cu țipetele lor de bucurie. Pe scurt, eram o soție și o mamă fericită, chiar dacă uneori dădeam semne de oboseală și mintea mi se tulbura. Am încercat să vorbesc despre lucrurile acestea cu soțul meu, dar el nu dădu niciun semn de înțelegere, așa că epuizarea mea s-a agravat. Apoi, murindu-mi mama, la care țineam mai presus de orice, lucrurile au mers din rău în mai rău, într-atât că într-o zi, exasperată de munca imensă și sărăcia continuă, și pe urmă, cine știe, pradă cețurilor răului, dădui în crize de furie, iar soțul meu n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să cheme ambulanța, neprevăzând, desigur, că mă vor duce într-un sanatoriu. Însă pe atunci legile erau clare și fiind, de fapt, abia în 1965, femeia era supusă bărbatului și acesta putea lua decizii în ceea ce privea viitorul ei.

Am fost așadar internată fără voia mea. Eu nici măcar nu știam de existența spitalelor de psihiatrie, pentru că nu le văzusem niciodată. Când m-am trezit în mijlocul acelei situații, cred că am înnebunit în același moment în care mi-am dat seama că am intrat într-un labirint din care de mult efort aveam nevoie ca să ies.

Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.

Seara, s-au lăsat în jos și barele de protecție. Asta a declanșat în mine un haos infernal. Din viscerele mele a izbucnit un urlet sfâșietor, o invocare convulsivă a fiicelor mele. M-am apucat de țipat și de lovit cu picioarele, cu toată forța pe care o aveam înăuntru, cu rezultatul că am fost legată și găurită cu injecții calmante. Dar ceea ce făceam nu era o revoltă umană? Nu ceream eu să intru în lumea care îmi aparținea? De ce rebeliunea aceea a fost confundată cu un act de nesupunere?

De la efectul medicamentelor, cumulat cu șocul grav suportat, am rămas într-o stare de comă timp de trei zile. Percepeam numai câteva voci, însă frica dispăruse și mă simțeam resemnată să mor.

După câteva zile, soțul meu a venit să mă ia acasă, dar eu n-am vrut să-l urmez. Am învățat să recunosc în el un dușman și, apoi, eram atât de slăbită și de confuză că n-aș fi putut face nimic acasă. Aceea, aș spune, a fost a doua alegere, a mea, o alegere pe care am plătit-o cu zece ani de pedeapsă coercitivă.

(fragment din cartea „Celălalt adevăr. Jurnalul unei femei altfel”, de Alda Merini, în traducerea mea)

 

Arpegii la umbra Marianei


Așa își intitulează Vianu Mureșan, filosof și scriitor, un om de o cultură și o înțelepciune impresionabile, studiul dedicat cărții mele „a doua viață”. Nu știu ce-a făcut cartea aceasta să merite o asemenea „grijă”, dar îi mulțumesc cu inima „fratelui” Vianu pentru ea.

arpegii

„O astfel de carte nu este scrisă din ambiție literară, nu este menită să dovedească inteligența scriitoricească, arta narativă a autoarei, deci miza nu este estetică. Adică, nu este doar un nou produs literar, cu care autoarea ține să se facă prezentă pe piața literară românească, ci efectul literar al unei traume, iar această traumă conține germenii unei transformări definitive a propriei ființe, dar și datele unei datorii morale provocate de gravitatea, seriozitatea pe care o au doliul, pomenirea, cinstirea celor luați dintre noi de moarte. Și noi spunem, cu acea neputință patetică firească: „luați dintre noi atât de crud, atât de devreme”, după care înghețăm muți.” (Vianu Mureșan)

„Calitatea de document poetic ține tocmai de ceea ce simțirea, gândirea, imaginația proprii scriitoarei adaugă faptului brut al morții Marianei, iar valoarea lui este unică. Nimeni altcineva nu ar putea compune acest pasagiu poetic în locul ei, pentru că relația cu sora, în special după moartea acesteia, a căpătat acea unicitate pe care o vedem în carte drept „altă viață” a Marianei.” (Vianu Mureșan)

Studiul a apărut în revista de cultură „Alternanțe”, și îl găsiți la pagina 44. Însă mai sunt și alte lucruri interesante de citit, așa că enjoy:

REVISTA ALTERNANTE Nr. 2 (27 ) 2020

 

Confesiuni… cu Nicoleta Dabija


Un interviu acordat revistei Solitudinea, revistă făcută de câțiva liceeni din Focșani. Mulțumesc, copii!

https://revistasolitudinea.wordpress.com/2020/04/03/confesiuni-cu-nicoleta-dabija/?fbclid=IwAR2ggpo7DYm1_GpugRJGRgR36x_EUOZP0NeI8OaZ6UdTj5w-0yZMf1CxGJY

nicoleta dabija

„O carte care mușcă din tine”, de Magda Ursache


 

Magda Ursache a scris un text intitulat „O carte care mușcă din tine” pornind de la cartea mea a doua viață, în revista „Acolada”, numărul din martie 2020, la pagina 11.

Lectură plăcută!

Acolada 3 Tipar

foto magda ursache

Trei poeme de Giuseppe Ungaretti


 

„Orice gri”, „Nu mai strigați” și „E ora flămândă”, trei poeme de Giuseppe Ungaretti, în lectura și traducerea mea, însoțite de un gând despre poezie, cum o resimt și de ce trebuie să o citim.

Un proiect propus de Editura Paralela 45 (unde am publicat ediția integrală a operei poetice a lui Ungaretti, cu titlul O viață de om, în 2018) librăriei Cărturești.

https://www.facebook.com/plugins/video.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FCarturesti%2Fvideos%2F554872898474783%2F&show_text=1&width=560