Din manuscrisul unui nemuritor


Articol publicat în ediția 11-12/2018 a revistei Viața Românească: http://www.viataromaneasca.eu/

Cronica ideilor

Nu știu din ce pricină sau dacă este numai o întâmplare, dar anul acesta am primit mai multe manuscrise decât în toată viața laolaltă. Doar nu sunt editor, ci un cititor oarecare și totuși autorii îmi încredințează cărțile lor din fașă. Pentru unii, sunt singurul lector, pentru alții, unul din câțiva. Dar asta contează și nu prea. Poate în ritmul acesta, mă gândesc când obosesc, voi ajunge să citesc mai multe manuscrise decât volume deja publicate. Nici nu m-aș plânge dacă în joc nu ar fi ochii mei, și așa bolnavi, și așa suprasolicitați de prea mult stat în fața ecranului laptopului. Tot de nevoie…

Într-o zi, am primit un manuscris doldora de idei (iar eu când am văzut ce multe sunt, am imprimat repede textul). Autorul mi-a mărturisit că tocmai i-l refuzase un editor. Motivul: e prea dificil pentru vremurile noastre. Mi l-a trimis, să-l analizez cu aceeași sinceritate pe care o arătasem „nerușinat” în cronica la o altă carte de-a dumnealui, deși sinceritatea nu înseamnă întotdeauna adevăr. Și m-am folosit, îmi amintesc, de scuza aceasta, când autorul m-a luat puțin la rost.

Întocmai, este o carte la lectura căreia cei mai mulți vor obosi. Nu se îndoiește probabil nici scriitorul, cum nu mă îndoiesc nici eu. Pentru că nu ai nevoie doar de o minte atentă, îndeajuns de inteligentă, dar și de tihnă, să percepi sensurile frazelor până unde e necesar. Deși am lungit lectura mult, cât mi-am permis, tot nu pot spune că am înțeles mare lucru din manuscrisul acesta. Mai bine zis, nu că nu am înțeles, ci că înțelesurile mele s-ar putea să nu coincidă cu cele puse acolo de autor; ci că înțelesurile mele s-au abandonat de prea multe ori unei prime interpretări, iar plonjarea aceasta nu este de cele mai multe ori o reușită. Ce nu am gândit ori nu am avut timp să gândesc ar putea fi mai important. În fine, cu inconștiența care mă caracterizează, îmi permit să „dau lecții”, să vă spun pe scurt despre ce este vorba în manuscris și să sper că o să se găsească un editor deștept care să-l publice după.

Și la urma urmei, cum ar putea să fie pe placul celor mulți o carte în care nu se formulează o soluție, însă ni se repetă în ce groapă ne-am coborât existențele, în ce stadiu de paragină suntem. Viitorul? Doar „un nimic care își așteaptă renta, sfârșitul devenirii noastre”. Progresul ne-a depășit, iar situarea noastră în lume e mai prejos de civilizația construită. Eforturile comune pentru a trăi într-o lume perfectă, comodă, pufoasă, paradisiacă au eșuat, din simplul motiv că omul vrea decadență, iar perfecțiunea nu excită pe nimeni („Omul nu e făcut pentru paradis, orice paradis înseamnă sfârșitul omului”).

Ne definește concretul, spune autorul meu secret, avem chiar „monocultura concretului”. Visul aproape fiecărui contemporan este de a deveni un om concret, adică un om care contează. Iar la concret se ajunge prin muncă: „eroul democrației se trezește de dimineață ca să meargă la serviciu.” Nu are vreme de lene, de gândire, el muncește. „Fericirile vieții veșnice” au cedat locul gândului la ziua de salariu. Și, de fapt, nu noi muncim, ci „munca e cea care ne muncește”, suntem consumați, digerați de propriile servicii. Iar patronii nu pot să nu se simtă mici dumnezei, niște nemuritori de buzunar, de vreme ce dispun de jumătate din timpul nostru după bunul lor interes. „În spatele tuturor utopiilor omului stă o utopie financiară.” Dar cu cât se obține mai mult profit, cu atât gândirea se subțiază. Cu cât concretul e mai obez, cu atât suntem noi mai debili mintal. Mai bine ancorați în „delirul colectiv al muncii” presupune a te integra mai bine în „mutația genetică” rezumată într-o omenire dăruită administrației. Munca nu poate fi destin pentru niciun om, întrucât nu produce gândire. Cu cât muncim mai mult, consumăm în realitate mai puțină cultură și de calitate tot mai îndoielnică. Autorul ne numește „cadavre active”, în condițiile în care a fi viu scapă pur și simplu profitului. La naștere ni s-a dat totul în mod gratuit, implicit gândirea. Însă plata noastră este pentru supraviețuire și de aici impresia că doar banii alungă mizeria, doar ei ne protejează de rele.

„Gândirea e prețioasă precum cămașa unui rege și fragilă precum certitudinile săracului.” Ale săracului închis în gândire, înfundat în cotloanele ei, ale săracului care nu-și știe prețul, și oricum are un preț minim, ce nu contează la nivel argumentativ. Săracul are o singură identitate: munca. Este cumpărat și vândut întotdeauna ca un obiect de unică folosință. Și majoritatea săracilor caută să-și depășească condiția prin muncă. Și fiecare sărac visează că într-o zi va fi în rolul celui bogat, va schimba cu cineva locul. Trăim în „civilizația oamenilor-preț”, iar cine nu știe să-și stabilească prețul nu are ce căuta în mijlocul acestei specii. Este, firește, o fantomă.

În lăuntrul acestei democrații „edenice” se strecoară un nemuritor. Autorul schimbă discursul, ca și când ar vorbi despre sine. Pentru că sunt nemuritor, scrie el aproximativ, existența se face chin, fiindcă nemurirea e mai presus de existență. „Mă pregătesc, deci, să nu mai fiu om și încep cu singurătatea.” Iar muritorii, chiar dacă nu îl pot elimina, îl ignoră, și astfel nemurirea nemuritorului se face inutilă, fără rost, de doi bani. Cu toate că nemurirea este îndreptățită și fiecare muritor o va reține un pic pentru sine… Nu este ea singura care justifică nedreptatea strânsă la piept de moarte?

Visul este al muritorului, gândirea a nemuritorului. Muritorul poate fi spiritual, nemuritorul e original. Real este muritorul, ideal este nemuritorul. Și dacă totul în lume se transformă, cum ar putea gândirea tocmai să dispară? Or, nu este gândirea forma cea mai la îndemână de nemurire?

De aici începe epilogul, un „poem” filosofic de câteva pagini, demn de un frate-geamăn al lui Wittgenstein. Despre gândirea care se gândește la ce nu poate fi gândit, dar nu pricepe acest negândit. Poate este vorba despre Dumnezeu care gândește omul și dându-i omului gândirea îi deschide și posibilitatea de a zări negânditul, nu însă de a-l pătrunde. Prin mine, totul se gândește la Dumnezeu, notează autorul. Și omul nu ar gândi dacă nu ar fi, la rândul lui, gândit. Prin urmare, gândirea mă cunoaște mai bine decât mă cunosc. Pentru că ea mă gândește de fapt. Dacă a fi e necesar, necesitatea trimite inevitabil la ceva ce nu poate fi gândit. Cine îmi justifică necesitatea? Sunt lăsat să fiu de ceva ce mă gândește. Păcat că există moartea, sau bine că există ea, căci puterea este de partea ei. Și a fi și a gândi în fața ei pălesc și se sting. Orice om este o devenire înfrântă. Și înfrângerea se repetă la infinit, cu miliardele de ființe umane. Nemurirea, ca și visul, ce sunt dacă nu fugi de moarte? Dar întâlnirea cu ce nu poate fi gândit e singurul triumf în fața morții care nu poate să ne gândească.

E timpul pentru o concluzie. Cartea aceasta duce povara superiorității, de gândire și de existență. Duce deopotrivă povara unei nemuriri „degeaba”. Căci cetățenii aleargă tot mai repede, precum maratoniștii, contra timpului, și inevitabil, n-au vreme să gândească, nici să fie atenți la ce gândesc alții. Parafrazându-l pe autor (căci n-aș putea găsi eu o încheiere mai potrivită), oricât de geniu ai fi, nu mai interesează pe nimeni, toți sunt ocupați, prea ocupați.

P.S. 1 – Dacă ați ajuns la final cu lectura, meritați să știți adevărul: Claudiu Soare, Omul fără vis și Republica din Eden, volum inedit.

P.S. 2 – Cât a durat scrierea acestei cronici, am ascultat docilă cum se prăbușesc bucăți din pereții apartamentului vecin, apoi cum sunt pătrunși până-n măduvă de celebra bormașină, unealta de asigurare a zgomotului nostru cel de toate zilele. Eventualele nereguli de raționament ori sens rog a se scuza! Creierul meu e și așa tot mai paradit…

vr_11-12_2018

Reclame

„aici nu se moare niciodată” + „5 balade rock” = Gaudeamus 2018


nu m-am gândit vreodată că va veni vremea în care eu și Liviu vom face
împreună o lansare, fiecare la cartea lui. Am făcut câteva prezentări volumului „O lună în confesional”, ediția I și II, dar acolo eram într-o altfel de relație, autor-personaj. Îi mulțumesc editorului Nicolae Tzone pentru acest prilej, deschis la Gaudeamus 2018, ziua de 16 noiembrie.

După experiența unei călătorii înfrigurate cu trenul, după un popas scurt la hotel, am ajuns și la Gaudeamus și la vremea lansării. Intuiam că vor veni câțiva oameni, pentru Liviu în special, pentru amândoi în cel mai bun caz. Urma cumva să profit de publicul lui. Deși un noroc, nu prea mă bucuram de el. Mă tot uitam în stânga și în dreapta, poate totuși va veni careva și pentru mine, numai pentru mine. Până la finalul lansării s-a întâmplat și asta și m-am mai liniștit, însă altceva mi se pare important. Că cei veniți pentru Liviu m-au adoptat pe parcursul lansării, iar la final m-am și împrietenit cu ei, le-am dat autografe, i-am îmbrățișat, după caz. 

Cum ne așteptam, eu și probabil și celălalt poet lansat o dată cu noi, Doru Mihai Mateiciuc, lansarea baladelor rock ale lui Liviu a durat vreo oră. Adică mult. Deci dacă am profitat de publicul lui, rezultă că am profitat de un public gata obosit. A urmat la rând cartea mea. A făcut introducerea Nicolae Tzone și, firește, nu s-a abținut să nu citeze iar versurile care i-au plăcut lui cel mai mult: „Nefericită e femeia/ care nu știe să facă/ din bărbatul ei/ un geniu.” Și bine a făcut, că am câștigat un cititor. La autograf, Tudor Artenie, care nu mă știa, mi-a mărturisit că a cumpărat cartea fix datorită acestor versuri.

Pe urmă a vorbit despre „aici nu se moare niciodată” poetul Mihail Gălățanu. Mi-a făcut o sugestie, să o schimb pe Nicoleta Calofila cu altcineva, pe viitor, dacă vreau să evoluez în poezie. „Poezia trebuie să iasă din suferință”, a declarat el, țintuindu-mă cu privirea. Iar eu m-am făcut și mai mică și m-am simțit ca un trișor prins cu fericirea. Pe urmă a recitat câteva fragmente, în stilul pe care unii poate îl cunosc, unul care mi-a spart poezia în cioburi mari, periculoase, din calea cărora m-am cam ferit.

A venit rândul actriței Iulia Popescu. Nicolae a rugat-o să citească doar un poem, căci s-a făcut deja târziu. S-a oprit după al treilea, toate trei din alea lungi, scrise în Creta. Nu s-a putut abține. A fost amuzant, numai că eu chiar sufeream pentru oamenii care stăteau în fața noastră și așteptau să isprăvim odată.

Așa că am fost eu cât se poate de scurtă, am mulțumit și m-am repezit să-mi îmbrățișez o fostă elevă, Loredana, pe care n-o mai văzusem de 12 ani. Venise împreună cu Victor, copilul ei de 4 ani, care m-a anunțat cu oarece preocupare, ținându-mă discret de mână, că are trei cărți de citit. Despre frumusețea lui, nu vă mai spun.

Chiar spre final a ajuns și o colegă de liceu, Luminița Pruteanu. Nu mi-a venit să cred. Două săgetătoare fără stare, pozele nu ne-au prea ieșit.

Dar lista de nemuritori s-a rostogolit: Mona Antohi, Vasilica Ilie, Ana Barton, Lia Faur, Daniela Marin, Șerban Axinte, Radu Lupașcu (care a fost și fotograf), Mircea Giurgiu, Relu Călin, Lucian Sârbu, Liviu Mățăoanu, Tudor Artenie, Cezar Dan și alții, pe care eu nu i-am cunoscut. Fără să îl uit pe Sorin Antohi, care a vorbit excepțional despre cartea lui Liviu.

P.S. – A doua zi m-am întâlnit și cu prietena mea Elena Mando, care după ce că a cumpărat cărțile, pe a mea și pe a lui Liviu, ne-a mai adus și câte un borcan de zacuscă făcută de ea, cu legume din grădina ei, și pe Erica, o superbă floare, pe care am adus-o la Iași.

Tot să-și revadă diriga, după 12 ani de la terminarea liceului, a venit sâmbătă la târg Sorina Zahorneanu. Ea l-a adus cu ea pe Alin, prietenul ei. A fost un moment emoționant. Și a promis că se va ocupa să facă o întâlnire cu promoția lor, la vară. Iar eu i-am dat în schimb un autograf. 🙂

 

jurnal frivol


reiau aici fragmentele din jurnalul meu frivol apărute în revista Scriptor, nr.11-12/2018, pe care o puteți citi de aici:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/11/SCRIPTOR-11-12-2018.pdf?fbclid=IwAR15VMBX6WvulE8hgzwZ5Lp1pPh8n_b-wsswlZ8wqGTViSNktwhsUJut1CA

jurnal frivol

Luni

Admir și mă simt deopotrivă complexată de oamenii cu un evident talent lingvistic. Eu învăț greu o limbă străină, mă plictisesc repede și, pe urmă, o uit. Ieri am citit despre o somitate în teologie, care stăpâneşte zeci de limbi… La moartea mamei lui, un om din satul nostru bocea așa: „Mama noastră cea deşteaptă, care ştia şapte limbi străine şi latina”. Cred că de atunci mi-e ciudă.

 

Marți

Era un copil ca toți copiii, cu singura diferență că-i plăceau gândacii. Dar nu să-i admire în vreo zi de vară, când stătea tolănită în iarbă, cu chiloțeii albi la vedere și poalele rochiei mototolite până la brâu, ci să-i mănânce, tot într-o zi de vară, când nu purta decât niște pantaloni scurți și scormonea pământul cu degetele. Dacă soarta ar fi condus vreun gândăcel în pumnul ei murdar de pământ și dacă, din răsputeri, acesta i s-ar fi strecurat printre degete, încercând să scape, în aceeași clipă i-ar fi rupt capul cu dinții. Și a văzut copila că e bun și a mai prins și alții.

 

Miercuri

De vreo două săptămâni, citesc jurnalul lui Tolstoi. Dincolo de frumusețea lui, mă intrigă câtă răbdare a avut cu propria soție. Se mai eliberează el în jurnal, dar nevasta i-l citeşte, face crize de isterie, iar săracul scriitor se vede nevoit să-şi ceară iertare, tot în jurnal, şi să dreagă busuiocul. De multe ori, neputând să-i vorbească, pentru că recunoaşte că nu se poate discuta rațional cu ea, îi scrie scrisori, folosindu-şi talentul pentru a o convinge să facă pace. Între ei, momentele de înţelegere sunt rare şi Tolstoi le însemnează pe toate, ca pe binecuvântări. Când a împlinit 80 de ani, scriitorul a notat în jurnal că abia atunci a început viaţa lui, bineînţeles, referindu-se la latura ei spirituală. Se hotărăşte să ţină un jurnal secret, ascuns de ochii nemiloşi ai soţiei. Jurnalul acesta, după propria dorinţă, a fost ars la moarte, dar prietenul care l-a avut în grijă a făcut totuși o copie. Şi ce putea Tolstoi să scrie acolo? Se plângea şi el de consoartă sincer şi îşi exprima marea dorinţă de a părăsi totul şi de a-şi lua lumea în cap. Pentru că se credea Tolstoi înaintat pe plan spiritual? Se credea. Predica el o viaţă cât mai simplă şi îl mustra conştiinţa pentru că era bogat în vreme ce alţii mureau de foame? Predica. Ei, bine, soția avea grijă să-i amintească chestiile astea des. Păi, cum aşa, predică simplitatea, iar el are un trai îndestulat şi mănâncă sparanghel? Iar Tolstoi, îi dădea dreptate. Era încă un păcătos…

 

Joi

Mă pregătesc să-l întâmpin pe tata la gară. Mai mult decât emoționată de apropiata apariție, mă înduioșează gândul unei alte vizite. Era probabil toamnă, căci tata adusese de-acasă multe gutui acoperite de puf. Și o sticlă cu vin, ori poate țuică, învelită în ziar. O imagine, un obicei curat al oamenilor de la țară, a cărei vedere m-a răscolit. Tata a devenit o rămășiță din viața veche, din copilăria mea de la sat. Crâmpeie din existența trecută îmi sunt trezite prin simpla lui prezență, prin felul în care se îmbracă, cum vine încărcat la oraș și cum totul aici pare că-l intimidează și-l stânjenește. Stă puțin la noi, nu poate respira în cuștile noastre de beton. Dacă nu se întoarce în aceeași zi, seara și-o petrece la fereastră, gândindu-se la rostul lui de acasă. Și gândurile-i sunt atât de puternice că prind glas: „Uite, acum aș fi dat mâncare la găini! Oare porcii s-au săturat, oare vaca a fost mulsă, calului i s-a dat apă? … Acum mi-aș fi terminat treburile pe afară și m-aș fi retras în camera mea. Nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Eu aici n-aș putea trăi, aș înnebuni. Ce-aș face, să stau așa pe loc, să nu mă plimb prin jurul casei, să nu-mi hrănesc eu animalele? Nu știu cum puteți trăi închiși…” Iar nouă ni se face puțin rușine că am acceptat să fim niște animale chinuite dintr-o oarecare grădină zoo. Când vine la noi, tata are mereu dreptate.

 

Vineri

Frații Bădrăgan erau gemeni și de mici bătrâni, fie că aveau 7 ani, fie 10. Era o îmbătrânire provocată de totala absență a inteligenței, de o oligofrenie care le staționase chipurile undeva în viitorul îndepărtat. Nu i-am mai văzut de atunci, din copilărie, probabil că n-au reușit să promoveze clasa a IV-a. Dar dacă i-aș întâlni, i-aș recunoaște fără nici un efort. Nu cred că s-au schimbat, Dumnezeu nu-și mai bate capul să-i întinerească ori să-i îmbătrânească. I-a născut bătrâni și a uitat de ei. Eu nu pot să-i uit. Nu le mai știu numele mici, însă mă gândesc că singurele nume potrivite pentru ei ar fi Anișoara și Costel. Ea avea un păr tern, legat în coadă la spate, care, deși castaniu, cenușiul îi ieșea ca o nebuloasă din străfunduri. Pe el mi-l amintesc purtând o căciulă de blană, dintr-acelea cum poartă țăranii, oierii, una înaltă și neagră. Nu prea vorbeau, nu aveau ce. Stăteau, cele patru ore de școală, cuminți, în aceeași bancă, cu gâturile poziționate astfel încât capul să le-o ia cu mult înainte, ca și când astfel așezați în lume ar fi devenit posibil totuși să priceapă ceva.

 

Sâmbătă

Mă împrietenesc pe facebook cu un profesor de matematică, A.B. Îmi trimite imediat un mesaj privat: „ce mai face poeta noastră? Acum cu mulţi ani în urmă am scris un articol despre dumneavoastră. Aştept următorul volum de poezii”. M-am distrat copios. Sunt întrebată adesea dacă sunt rudă cu poetul Nicolae Dabija, sunt sunată pentru a-i transmite ceva lui tata, ni se atribuie textele unul altuia prin reviste, cucoanele lasă mâncarea pe foc numai ca să comenteze la mine pe FB dacă nevasta mea știe ce scriu.

 

Duminică

Am întâlnit-o din nou. Şi mi-am amintit ce voiam să-mi notez altădată. Despre pasul ei, un pas nesigur, lăbărțat, haotic. Păşeşte ca şi când pământul ar fi făcut din gelatină. E mersul omului care nu are contact cu realitatea, cu oamenii. Deşi îi vede şi interacţionează cu ei, nu-i simte, se protejează, trăieşte la adăpost. Sub privirea mea, paşii ei s-au făcut şi mai nesiguri, semnul unor traume proaspete, pe care ea nu are curajul să le înfrunte cu adevărat, dar se preface că le-a uitat, că-i sunt indiferente.

jurnal frivol 1

 

„aici nu se moare niciodată”, lansare Iași în imagini


Pe 26 octombrie 2018, de la ora 17.00, în Librăria „Orest Tafrali” din Iași, s-au adunat vreo 30 de prieteni pentru a participa la lansarea cărții „aici nu se moare niciodată”, debutul meu în poezie.

Un eveniment frumos și intens emoționant. Poate și pentru cei prezenți, dacă e să mă iau după confirmările lor din timpul autografelor.

Un moment în care i-am avut alături, ca vorbitori, pe regizorul de teatru Ovidiu Lazăr, pe poetul și criticul literar Șerban Axinte și pe editorul și poetul Nicolae Tzone. Și pentru că intuiam că voi avea emoții și nu voi fi în stare să-mi citesc singură poemele, am apelat la lectura actriței și prietenei mele bune Luiza Cupceac. 

Fotografii de George Lămășanu:

 

george 57

george 9

george 5

george 37

george 49

george 18

 

george 22

george 40

george 39

george 59

george 56

 

Iluzia și străduința originalității


Articol publicat la rubrica Cronica Ideilor, în ediția 10/2018 a Vieții Românești

Sunt săptămâni de când, din vreme în vreme, mă întorc la meditația mea asupra a ce mai înseamnă pentru lumea contemporană originalitatea. În răspărul reflecțiilor, iluzia. Mă încăpățânez să trasez conturul originalității în pofida supei universale în care fierbem toți, fără colac de salvare, iar gândurile se chircesc în prezența unei creaturi bizare, necunoscute, a unei fantome care râde de nebunia mea. Râsul ei spune limpede că nu mai există originalitate, ci doar iluzia ei și străduința de a o atinge cândva, undeva. Văduviți demult de diferență, suntem prizonierii unui vis și ai unei lupte. Don Quijote a devenit mai actual ca oricând.

Deși prin toate mijloacele și manierele se încearcă uniformizarea noastră, scormonim încă după originalitate. Cu toate că tendința societății contemporane este să vândă și să cumpere, în fiecare adânc de suflet iluzia diferenței licărește. Dar până și dorințele ni s-au omogenizat. Vrem să ne înconjurăm de aceleași obiecte, să purtăm aceleași haine, să mergem în aceleași vacanțe etc. Suntem tot mai neinteresanți. Romancierii vor muri de foame dacă nu vor avea destulă imaginație, căci din noi nu vor mai putea face niște personaje impresionante. Tare izolați sunt cei care reușesc să scape lanțului, care s-au îndepărtat un pas ori șapte, chiar dacă nu îndeajuns. Valurile mării atotputernice a egalizării îi va ajunge curând și pe ei, întrucât malurile lumii s-au strâmtat, s-au îngustat.

Oare astăzi mai poate însemna ceva originalitatea? La ce servește să o dorim, să facem sacrificii pentru a obține măcar umbra ei? Iluzia este se pare un motor bun. Căutăm originalitatea, spre exemplu, atunci când ne formăm un stil, chiar dacă pentru început recurgem la o combinație de stiluri: de a vorbi, de a ne îmbrăca, de a ne comporta în societate și așa mai departe. Căutăm originalitatea reconstruind-o din propria memorie, smulgând-o din experiențele personale mai aparte. Căutăm originalitatea mai ales în iubire, în micile gesturi care creează și identifică o relație între altele. Și mai rar o descoperim într-o căsnicie, unde ne îngroapă obișnuința, an după an; întâmplător e vizibilă într-o meserie, oricât de bine ni s-ar părea că o practicăm. De răscolit însă, răscolim după ea pretutindeni, uneori până la disperarea oarecare de a nu fi confundați, de a fi și noi cineva, și nu chiar oricine. Dar a fi cu adevărat deosebit este una dintre cele mai complexe misiuni pe care ți le poți asuma în viață. O cărare fără sfârșit, o nebunie, o iluzie, o zădărnicie.

Deși poate ar trebui să nu ne forțăm deloc, să fim pur și simplu noi înșine, întocmai cum rezultăm din suma experiențelor, mediului, relațiilor noastre. Și să ne ascultăm mai mult vocea interioară. Însă noi ne construim, suntem o construcție, iar într-o construcție sunt folosite mereu aceleași materiale. Contează planul arhitectural și rezultatul. Ele dau iluzia originalității. A fi original înseamnă a fi în mișcare, în proces continuu de transformare, de unicizare. Astfel că a fi precum altul, a tânji după bunurile sale, a-i repeta gesturile și averile, ies din ecuație. A călca alături de clișeele comportamentale, a evada din rețetele de viață, a rămâne curios și inventiv, a nu te sătura de tine fiindcă nu ești pe deplin mulțumit de cine și ce ai devenit, a te împrieteni cu tine fără a-ți fi autosuficient, sunt căile celui original.

Nu suntem originali dacă ne bălăcim cu toată ființa în rutină și confort. Nu suntem aparte așezându-ne în rând cu lumea, repetând ceea ce alții afirmă, acționând într-un cadru organizat, petrecându-ne viața cum cei mulți și-o petrec. Nu putem fi mai presus de ceilalți pentru că ne vedem pe noi înșine maturi, serioși și responsabili. Nu suntem distincți nicicum dacă ne plac filmele hollywoodiene, muzica house, Coca-Cola și mâncarea de la McDonalds, dacă avem impresia că rețelele de socializare ori televiziunile fac altceva în afară să hrănească și să îngrașe universala iluzie a originalității.

A fi original înseamnă a fi mereu copil, a te juca cu limbajul, cum ar spune Wittgenstein, a scăpa de „ceața mintală”. Limbajul trebuie să iasă din înțepenire, din obișnuit, din clișeu. Dar a fi asemenea copiilor, în general, devine o cale de urmat spre neprețuita originalitate. Întrucât pe cei mici îi caracterizează joaca, spontaneitatea, neastâmpărul care îi predispune la schimbat activitatea, curiozitatea nemăsurată, asocierile libere de cuvinte, pe scurt, creativitatea. Însă a rămâne mereu copil nu este tot o iluzie? Pentru noi toți începe într-o zi educația, controlul, ni se spune ce e bine și ce deranjează în comportamentul nostru, ni se repetă că suntem mari și anumite lucruri nu trebuie să le mai întrebăm, să le mai facem și tot așa. Treptat, ne fixăm într-un tip de comportament, într-o ramă de reacții posibile, ne copleșesc apoi grijile, răspunderile, ne întemeiem familii, creștem copii, ne este frică să nu ne pierdem locul de muncă, ne dedicăm viața unui cerc strâmt de activități, ne vedem cu aceiași oameni. Inevitabil ne uniformizăm, ne anonimizăm, ne lăsăm închiși în șabloane mentale, de limbaj, sociale.

Pierderea originalității vine așadar firesc. Mersul omului acesta este: spre maturizare, integrare, stabilizare emoțională și de caracter. Dorința originalității presupune cumva a lupta contra curentului, o situare împotriva firescului și o conservare, în schimb, a iluziei copilăriei perpetue. A ieși din locurile comune înseamnă a renunța la confort pentru neliniște, curiozitate, libertate în exprimare și trăire. A fi altfel devine un joc complicat, chiar dacă nu imposibil copiilor mari. A fi original nu ține, cum suntem poate tentați să credem, de inteligență, ci mai curând de talentul de a fi diferit, din cele mai mărunte gesturi până la asumarea diferenței ca menire a vieții.

În definitiv, da, căutarea originalității este un război cu tine însuți și o himeră de multe ori, dar a-ți face un scop în viață din a fi deosebit este o nebunie care te scoate din rând și pentru care merită să trăiești. Iar originalitatea va rămâne mereu ceea ce a fost dintotdeauna: a nu pierde simțul jocului, nu contează în ce domeniu; a schimba ceva în existența ta și în tine, iar și iar, fără oboseală; a fi liber, o libertate înțeleasă, asumată; a refuza compromisurile, mentale, sociale și indiferent de ce ordin ar mai putea fi ele; a fi creativ și a hrăni permanent creativitatea; a fi curios, pentru că mereu realitatea are ceva nou de oferit, iar tu trebuie să vezi ce, să experimentezi; a rămâne neînduplecat în fața comodității și confortului. Și a nu avea regrete, nostalgii, legate de toate acestea. Întrebări de genul de ce nu am și eu o familie, cine o să aibă grijă de bătrânețea mea, n-ar fi fost mai bine să mă stabilesc undeva, să-mi țin serviciul etc., nu au ce căuta în biografia unui om original. A fi original înseamnă a avea forța și curajul deosebirii de toți cei pe care-i cunoști, a urma un drum numai al tău. Și chiar dacă te rătăcești uneori, să știi să te întorci. Iar pe drumul tău să fii fericit. Vei rătăci atunci când te vei îndoi, dar rătăcirile sunt și ele bune atâta vreme cât nu se abat prea mult, cât contribuie fără să știe la șerpuirea unei cărări noi pe un munte.

VR_10-2018

restul revistei aici: http://www.viataromaneasca.eu/

MOARTEA CA PERFORMANCE


DSCN1205

Articol publicat în ediția 9/2018 din Viața Românească, la rubrica Cronica ideilor

Capodopera unui filosof a fost uneori, în istorie, însăși moartea lui. Scrisul a devenit un act secund pentru cei care au ales să moară în numele unei idei. Moartea ca operă filosofică, așadar, sau desăvârșire a operei filosofice. Moartea-performance, sacrificiu suprem pe scena vieții. Moartea ce torturează trupul întru triumful spiritului. Moartea filosofului-martir. Într-o lume în care martirajul nu este neapărat specialitatea gânditorilor… Atâția oameni au murit, de-a lungul secolelor, susținând o cauză (o religie, un ideal). Din fericire, de puține ori au ajuns uciși filosofii pentru ceea ce gândesc, deși proiectul lor existențial, modelarea sinelui, include în ultimă instanță și perspectiva morții personale în chip de reprezentație în fața unui public.

Ideile tocmai notate nu-mi aparțin. Și ar fi trebuit să le păstrez pentru finalul cronicii. Însă m-am dezobișnuit demult să fac lucrurile logic. Poate am avut o reacție inconștientă la structura cristalină a volumului pe care vreau astăzi să vi-l povestesc. V-ați închipuit vreodată cum e să povestești o carte de filosofie? Nu încercați cu Wittgenstein! Sunt totuși opere ce pot fi povestite. Iar A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor1, de Costică Brădățan, este negreșit una dintre ele.

Mai întârzii foarte puțin cu povestea. Pentru că vreau să vă spun în prealabil câte ceva despre autor. Foarte cunoscut în lumea anglo-saxonă, profesor la Texas Tech University, SUA, și profesor onorific la Universitatea Queensland, Australia (în trecut a colaborat cu mai multe universități din America de Nord, Europa și Asia), dar aproape neglijat, abnegat la noi. Firește, nicio surpriză. Eu însămi, deși îi știu numele și notorietatea de niște ani, nu i-am căutat cărțile (i-au apărut două în românește și două în limba engleză, dintre care a doua este cea comentată acum de mine. A treia, în curs de apariție la Harvard University Press). Așadar, n-o să arunc cu piatra. În schimb, îndemn la lectura volumului A muri pentru o idee, dacă sunteți curioși să aflați ce mai înseamnă să fii filosof în secolul XXI.

Înainte de orice, mă bucur că o astfel de carte a fost scrisă. Am citit-o cu plăcerea cu care devorez în ultimii ani romanele. E o construcție viguroasă, căreia nu-i pot reproșa nici o fisură, nimic. E precum o casă nouă, abia dată în folosință, fără nicio stricăciune. Și în care se mută o familie mică, dar nobilă, de filosofi-martiri: Socrate, Hypatia, Thomas Morus, Giordano Bruno și Jan Patočka, fiecare în camera lui, fiecare cu filosofia lui, fiecare cu moartea lui. Pe la care mai trec, în vizită, Montaigne, Simone Weil, Mahatma Gandhi și Boethius. O Introducere, cinci capitole (Filosofia ca modelare a sinelui, Primul chip, Filosofia încarnată, Al doilea chip, Cum devine un filosof martir) și un strălucit și ingenios Post-scriptum: A muri râzând.

Povestea este următoarea. A muri pentru o idee privește moartea care nu neagă viața, ci o sporește. Moartea care înțelege diferit viața și îi spune și ei cum. Moartea care dă un plus de valoare existenței umane. Căci pentru a avea sens, „viața are nevoie de moarte”. Cu atât mai mult viețile filosofilor, proiecte ale modelării de sine. Gânditorul se reinventează neîncetat și se luptă neîncetat cu el însuși. Este mereu sfâșiat între eul trecut și cel prezent, între neajunsul de ieri și pasiunea de azi. Întrucât filosofia ca artă de a trăi vizează „practici ale sinelui”, experiențe și transformări. A face din filosofie artă presupune o convertire, în urma căreia omul iese reînnoit (ceea ce nu înseamnă, în opinia lui Brădățan, că devine un om nou, ci doar unul în mai multe straturi, cu mai multe chipuri). Apoi, a te cunoaște pe tine însuți, o căutare permanentă a gânditorului, implică și a-ți explora limitele, a te oglindi în propriul abis, după o formulă a lui Nietzsche. Însă la demnitatea de a trăi nici nu se poate ajunge altfel.

Concret, volumul se concentrează pe cinci filosofi care au murit de dragul filosofiei lor: Socrate, în 399 a.Ch., bând cucută, după condamnarea la moarte decisă de tribunalul atenian; Hypatia, în 415 p.Ch., filosoafă păgână din Alexandria, sfâșiată la propriu de o mulțime furioasă de creștini; Sir Thomas Morus, în 1535, găsit vinovat de „înaltă trădare”, a fost decapitat în Turnul Londrei; Giordano Bruno, 1600, condamnat la moarte de Inchiziție, a ars pe rug la Roma; 1977, Jan Patočka, fenomenolog ceh, a făcut un atac de apoplexie în urma celor unsprezece ore de interogatoriu și tortură. Cei cinci împart credința că filosofia este arta de a trăi, ca atare ea poate deveni lesne și arta de a muri. În situații extreme, filosofia presupune sacrificiul cărnii în numele convingerilor. Intră în joc trupul și reprezentația.

Toți filosofii se gândesc și discută despre moarte. Primul chip al morții acesta este: absența ei concretă, prezența ei teoretică. Moartea ca „subiect de discuție”, moartea abstractă. O definiție veche a filosofiei îndeamnă la „a învăța să mori”, adică a trăi fără frică și fără umilință înainte ca moartea să vină; mai mult decât a fi conștient de moarte, a o îmblânzi, a o face să fie mai puțin neprevăzută. Cu filosoful moartea e încă mai exigentă, cerându-i o „întrupare” a proiectului său existențial. Trupul gânditorului ajunge curând să fie strivit între primul și al doilea chip al morții, între abstract și concret.

Altfel spus, morțile potrivite filosofilor sunt morțile filosofilor-martiri. O culme, ca atare dificil de atins. Sunt morțile care pretind trupului să se supună gândului până la capăt, cu orice preț. Sunt morțile care transformă trupul brusc într-o alteritate, în ceva ce se împotrivește spiritului, căci instinctul de conservare, activat, respinge sacrificiul. Dar carnea se face filosofie când devine capabilă să-și depășească întruparea. Câtorva gânditori, care au ales să-și pună în joc trupul pentru izbânda spiritului, pentru că nu au putut altfel, pentru că nu și-au putut contesta tocmai ei filosofia, pentru că au fost prea mândri ca să se supună vreunei alte autorități în afara gândirii proprii, pentru că au realizat că filosofia e totuna cu autorul ei, programul existențial le-a ieșit, până la perfecțiune.

Moartea reclamă o dovadă că ideea e mai presus de carne. Pentru demonstrație, moartea caută gânditorul la tribunal, în celula închisorii, în camera de tortură. Urmează reprezentația, actul performativ, rolul filosofului interpretat pe scena publică. Pentru a desăvârși „proiectul modelării de sine” e nevoie nu doar să fie sacrificat trupul, ci deopotrivă să se facă din moartea lui ceva cu adâncă semnificație, un martiriu. Socrate se impune prin autocontrol, este „regizorul” propriei morți. Hypatia tace. Morus urcă pe eșafod ca un „comic popular”, face glume înaintea decapitării. Giordano Bruno se revoltă o dată urcat pe rug și înjură îngrozitor în timp ce arde. Iar de aici începe misiunea povestitorului, cel care lasă posterității moartea martirului-filosof. În fond, ea nici n-ar fi, dacă nu s-ar povesti.

Ce discurs frumos, ce uluitoare povești au strălucit în cele cinci capitole ale volumului lui Brădățan! Voi chiar ați crezut, asemenea mie, că filosoful a fost vreodată ucis pentru gândirea sa, pentru forța ori incomoditatea filosofiei proprii? Aiurea. Filosofii aceștia au avut doar norocul să moară în numele unei idei. Au fost aleși la întâmplare, însă s-a potrivit socoteala lor cu cea a autorităților. Cazuri fericite. Altminteri n-ar fi ieșit nicio capodoperă din proiectul lor etern de sculptare de sine. Filosofii aceștia, priviți din perspectiva asupritorului, a celui care a condamnat la moarte, nu au fost decât victime, vânate pentru carnea lor (pentru că uneori e nevoie de țapi ispășitori și atunci selectezi dintre cei lipsiți de putere, prostituate, cerșetori, filosofi, nebuni, marginali, în general).

Din fericire, țapul ispășitor se poate transforma pentru omenire într-o „figură fondatoare”. O moarte-sacrificiu te preschimbă câteodată într-un personaj important, iar comunitățile vor modele. Singura diferență ar fi că „filosofii mor râzând”. Realizând ironia (faptul că au fost aleși întrucât autoritățile aveau nevoie de o victimă), gânditorii râd de ei înșiși, de farsa universală și de rolul în care au fost distribuiți. „Suprema mascaradă filosofică” devine, în clipa morții, să arate că au jucat tot timpul, că nu s-au lăsat păcăliți nicio clipă. E singura demnitate care îi salvează în fața comediei existențiale, a șaradei divine.

1 Traducere din engleză de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2018

 

N.B.: Cu acest articol aniversez cei nouă ani de performance Cronica Ideilor, cel mai longeviv proiect cultural al meu. Dacă am ales să scriu despre moarte, este pentru că și moartea poate fi uneori un performance.

 

http://www.viataromaneasca.eu/