„Păpușa”, un plus de Kadare


De la începutul lui 2018 aștept „Păpușa” lui Ismail Kadare. Printre altele, pentru că citisem că este o carte autobiografică, centrată pe portretul mamei scriitorului. Asta după ce în articolul pe care i l-am dedicat la Cronica ideilor, în „Viața Românească”, scriam: „Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor.” Dar mie mi se întâmplă adesea ca imediat ce fac o afirmație, ceva să mă convingă de contrariul. E ca o luare de grijă, ca o eliberare de o idee, scrisul. Apoi devin liberă să mă contrazic, să văd lucrurile mai nuanțat cel puțin. 

papusa-ismail-kadare-humanitas-fiction-2018

Pe când citeam „Poveste despre dragoste și întuneric”, capodopera lui Amos Oz, m-am gândit că o astfel de carte ar fi necesară în biografia oricărui mare scriitor. Este, pe de o parte, un ajutor de nădejde dat biografilor, căci autorul știe cel mai bine cum și ce a trăit, dar, pe de altă parte, o astfel de scriere face lumină asupra celorlalte, înțelegi deodată obsesia pentru o temă, apariția unui personaj, cum efectiv a ajuns acel prozator să scrie un anumit roman etc. Dar ceea ce Oz mărturisește în peste 600 de pagini, Kadare scrie în 130. Nu fac nici o comparație, nu cred de fapt în comparațiile între scriitorii mari. Spun doar că sunt același gen de carte, autobiografică și binefăcătoare.

Cu fiecare nou roman, scriitorul albanez mă provoacă să retrăiesc spaima unui prea repede final al lecturii. Scrie fabulos, ca niciodată să nu fie destul. De aceea poate s-a și creat un ritual. După ce am cartea pe noptieră, îi dau târcoale câteva zile, practicând un dificil exercițiu al amânării. Am nevoie de două-trei zile, pentru visare. Pe urmă, nu mai rezist. Și totuși, o citesc cu o lentoare uimitoare, de parcă aș fi obligată să învăț un alfabet secret, știut numai de Kadare, iar eu, ca o umilă inițiată, l-aș descifra cu greu.

noni

De obicei, recitesc cam toate paragrafele imediat ce am ajuns la finalul lor. Iar cu „Păpușa”, s-a întâmplat mai mult de atât. Când am ajuns la sfârșitul cărții, am luat-o repede de la capăt.

„Păpușa” e diferită de toate romanele lui Kadare. Și necesară, pentru că, citind-o, găsești o mulțime de explicații. Când spuneam că e singurul autor a cărui viață nu mă interesează pentru că literatura lui e totul, nu mă înșelam. Cel puțin nu asupra părții a doua a afirmației. Dar „Păpușa” e un surplus, un plus de extaz și totodată o fereastră deschisă spre acel tot al romanelor sale. Felul singular de a scrie, personajele lui fantomatice, pragul acela dintre lumea aceasta și cea a morților, unde locuiește singur, înțelegi acum că nu sunt din neant, că sunt cumva consecințe ale trăirilor personale. Descoperi un Kadare copil-fudul, un Kadare care scrie cu autoironie și umor pentru prima dată, un Kadare care încă mai trăiește printre nălucile casei părintești din Gjirokastra, un Kadare care vrea să priceapă ce a fost în trecut, dar care nu poate cu niciun chip renunța la mister… Un Kadare, pentru mine și pentru totdeauna, cel mai iubit dintre scriitori.

images

 

P.S. 1 – „Păpușa” a apărut de curând la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marius Dobrescu. Este în librării și în locul vostru n-aș mai aștepta mult până să o citesc!

P.S. 2- Îi mulțumesc domnului Marius Dobrescu pentru că a făcut posibilă și această lectură, după ce a tradus în limba română carte după carte din opera scriitorului albanez. Sunt bucuroasă că mâine voi putea să-l cunosc și să-i mulțumesc în mod direct pentru fericirea numită Kadare.

31306718_10204254510559953_7568765258043719619_n

 

Reclame

O ALTĂ ÎNTOARCERE A FIULUI RISIPITOR


Articol publicat în ediția 4/2018 a Vieții Românești

Nu mă întrebați, căci nici singură nu pricep, de ce am cumpărat mai întâi, de ce am citit apoi, și de ce vreau să scriu acum despre cartea unui preot care interpretează povestea biblică a Fiului Risipitor pornind de la un tablou de Rembrandt1. Singurul argument care îmi trece prin minte pentru prima etapă a acestui proces este că m-a atras tocmai combinația preot-artă-parabolă, mai ales că mi se promitea înecarea ei în sosul unei experiențe personale.

A doua fază mi-o explic mai simplu. Lecturilor le găsesc mereu o justificare. Dar lăsând gluma deoparte, să vorbești despre o experiență spirituală pornind de la o operă de artă nu este totuși ceva obișnuit. În plus, sunt foarte sensibilă când vine vorba de artă. Prologul cărții, adică povestea întâlnirii autorului mai întâi cu reproducerea tabloului lui Rembrandt, apoi cu tabloul însuși, toate trăirile personajului, și deruta, și cumplita admirație, mi s-a părut neverosimil. Iată, mi-am spus, până și un preot, când mărturisește, poate să te facă să plângi (iertați-mi aciditatea)!

În etapa scrisului sunt confuză. Întrucât, pe de o parte, după prolog cartea a devenit ceea ce trebuia să devină, parcursul spiritual al unui om, iar mie, culmea!, a continuat să-mi placă, deși nu cu aceeași intensitate. Iar pe de altă parte, n-am uitat că am scris, nu demult, despre cărțile de spiritualitate și nu tocmai pozitiv. Și chiar dacă e la mijloc o experiență autentică, chiar dacă revelația izbucnește din artă, chiar dacă despre întâlnirea cu divinitatea se vorbește, tot mă contrazic. Nu în totalitate, căci am scris atunci și că, într-un anumit moment al vieții, o astfel de carte poate cădea bine (o exprimare ciudată, pardon!); doar să faci dintr-o beletristică de genul acesta un scop în viață mi se părea deplorabil. În fine, am fost, cred, mult mai subtilă. Nici nu contează, în definitiv, mă contrazic și sunt bucuroasă că mă contrazic. Întotdeauna trecerea de la o idee la contrariul ei, în secvențe diferite ale existenței, mi s-a părut un semn de vigoare, de nestatornicie suculentă.

VR_04-2018

Habar nu aveam cum îmi voi începe cronica, dar văd că am făcut fără să-mi dau seama un început lung, prin frunzișul căruia sper totuși că mai zăriți cele trei crengi-etape. Și îmi permit să construiesc un hamac, al cărui celălalt capăt să-l leg de etapele pe care autorul a descoperit că trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la desăvârșirea umană și spirituală, tot în număr de trei. Nu că ar avea ceva în comun fazele mele cu etapele lui, ci doar ca să stăm laolaltă sub semnul triadei.

Acum să ne închipuim un preot care ajunge din întâmplare în fața unei copíi a unei lucrări de artă și, fără să înțeleagă de ce, rămâne îndelung cu privirea absorbită de ea, stăpânit de o emoție stranie, tulburătoare. Ca oricine ar privi tabloul lui Rembrandt, autorul se regăsește în Fiul Risipitor, cu deosebirea esențială că nu rămâne aici. Conversațiile ulterioare, lecturile și cufundarea în interpretarea parabolei îl provoacă să realizeze necesitatea de a trece prin toate cele trei etape, să conștientizeze că trebuie să fie Fiul Risipitor, apoi Fratele, pentru ca, spre final, să trăiască experiența Tatălui, cel mai greu de atins.

Ca să înaintezi pe calea împlinirii spirituale ai nevoie, și mai mult în vremurile noastre, de o voință măreață. Nu-i iau în seamă pe habotnici, nici pe smintiții care cred că se vor mântui peste noapte. Mă emoționează numai cei care cu adevărat și responsabil pornesc pe drumul desăvârșirii. Și fac o reverență în fața lor. Pentru noi, ceilalți, în ce s-a transformat cuvântul spiritualitate? E singur și fără adăpost, aruncat în ograda religiei, ca un lucru vechi și anapoda în viețile noastre. Când îl rostim, îi simțim pe limbă gustul găunos. Sună ca un lighean ruginit.

De rușine, m-am pus pe mine în fața tabloului lui Rembrandt. Aș fi putut trăi o emoție asemănătoare cu cea descrisă de autor, aș fi putut să caut apoi cărți, interpretări care să mă lămurească asupra parabolei reprezentate, aș fi citit și despre viața lui Rembrandt, el însuși, după concluziile lui Henri J. M. Nouwen, căci acesta este numele preotului, un „pasager” prin cele trei etape, aș fi pătruns sensurile poveștii biblice și unele înțelesuri mi-ar fi îndreptat comportamentul. Până la urmă, este vorba despre iubire necondiționată, despre iertare adevărată și despre bunătate. Sunt și alte experiențe, întâlniri și încercări care mă provoacă să mă întorc cu fața spre bine. Dar vreau eu să ajung în postura Tatălui? De unde puterea și curajul unui asemenea rol? Mai limpede spus, cei mai mulți dintre noi nu trec de pragul estetic al existenței2. Chiar dacă pentru o clipă, printr-o revelație poate, întrezărim ceva mai profund, un dincolo care respiră și ne cheamă… Uităm. Urcușul e dificil și apoi este destul de confortabil la poalele muntelui. Aerul înălțimilor pare cam tare, zise Vulpea!

Și după prelungita fugă în marginea cărții o să trec la subiect, adică la cele trei etape. Fiul Risipitor: copilul care ne place să fim, fiul rebel și acum ostenit, care după drumuri și rătăciri, în sfârșit, a ales să se întoarcă acasă, acolo unde cineva a stat și a așteptat necontenit, cu brațele desfăcute. Este întoarcerea spre Dumnezeu, dorința de a intra în adevăr și iubire, și de a rămâne acolo. Revenirea ascunde totuși plecarea și aroganța, nestăpânirea și desfrânarea. Fiul Risipitor își începe aventura jignindu-și Tatăl, întrucât își cere partea de avere ce i se cuvine înainte de moartea părintelui. „Tată, nu pot să aștept până mori”, parcă i-ar spune. Cuvinte cutremurătoare. Plecarea lui devine așadar o rupere de tradiție, de familie, o renegare a tot ce l-a crescut și ar fi trebuit să-i fie sfânt. Orice om aflat în postura Fiului Risipitor îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Se îndepărtează pentru că îl caracterizează mânia, lăcomia, răzvrătirea, înstrăinarea de cele ale casei sale, impresia că lumea îl definește, că aparține imperiului lui „dacă”, imperiul condiționării. Când a risipit toată averea și nu a mai fost privit de cei din jur ca o ființă umană, când a simțit singurătatea crâncenă a dezumanizării sale, abia atunci i-a venit gândul bun, al întoarcerii acasă. Numai faptul că era fiul cuiva îi rămăsese cu adevărat, deși nu mai era demn de statutul acesta. Fiul Risipitor se căiește, însă o face egoist, pentru că vrea în fapt să supraviețuiască.

Fratele mai mare este pierdut și el, deși nu a plecat niciodată de-acasă. Chiar dacă aparent el își face datoria, lăuntric e tot îndepărtat de tatăl său. Se simte nefericit și îi lipsește libertatea. O viață în ascultare și disciplină nu crește la sân șarpele eliberării? Devii invidios pe cel care a îndrăznit să plece și frustrat că tu nu te poți abate, că ții așa de mult ca lumea să nu-și schimbe părerea despre tine. Fratele vrea să fie lăudat și apreciat, dar plătește prețul acestei ne-abateri de la o viață ordonată, simplă, clară. La suprafață, Fiul cel mare este cum se cuvine, nu ai nimic să-i reproșezi. Dar când Fiul Risipitor se întoarce acasă și când în părintele lor răsare bucuria, răbufnește din Frate întunericul, ni se arată brusc ca un om trufaș, resentimentar și rău. Dacă Fiul cel mic ne e drag, Fiul cel Mare ne e urât. Este poate diferența dintre ceea ce vrem să fim și ceea ce suntem de fapt. Identificarea cu cel de-al doilea nu ne convine, chiar dacă mulți îi suntem lui mai apropiați, căci el este drumul comun.

Fratele trebuie adus în bucurie, trebuie să se întoarcă și el acasă. De ce se ferește de îmbrățișarea Tatălui, care îl iubește la fel de mult ca pe celălalt și e gata să-l ierte de asemenea? Că ești fiul cel mic ori cel mare, Dumnezeu te va primi acasă și te vrea întors acasă. Și totuși, nu vom ști niciodată dacă Fiul cel mare a înțeles cuvintele Tatălui, dacă s-a alăturat veseliei, dacă și-a îmbrățișat și el, în cele din urmă, fratele întors acasă. „Fiule, eu ești totdeauna cu mine…”, îi spune părintele. Dar Fratele nu poate să nu se compare, să nu se considere iubit mai puțin, să nu pretindă mai mult. Nu poate da dovadă de recunoștință, nu se lasă binecuvântat.

Saltul miraculos în călătoria spirituală îl faci numai când iubești fără să aștepți iubire, când dăruiești fără să aștepți să ți se întoarcă darul, când îmbrățișezi necondiționat, când devii bunătate, mângâiere și adevăr. Începe rolul Tatălui! Datorită iubirii nemăsurate își lasă fiii să plece, chiar dacă apoi îi plânge necontenit, tot așteptându-i să se întoarcă. Are răbdare și e dispus să-i ierte oricând, de la prima înturnare a privirii. Tatăl e singurul care știe că orice comparație este risipă de timp și energie. Pentru un Tată, fiecare fiu e favoritul, unicul. Iubirea lui este nemărginită, totală și singulară. Tatăl e gata să sărbătorească ori de câte ori un fiu i se va arunca în brațe. Tatăl e mâhnit că stăm deoparte. Tatăl iartă cu toată inima, cu inima unui om care nu vrea nimic pentru sine. Tatăl este mărinimos și le dă fiilor tot ce are. Tatăl se dăruiește pe sine, el este ascetul care rămâne mereu acasă, pentru a nu-și lipsi de binecuvântare odraslele. Tatăl este iubire și e destul!

Dar noi? Noi suntem Fiul Risipitor, noi suntem și Fratele. Probabil nu vom îndrăzni niciodată să încercăm rolul Tatălui. Și totuși, să pornim pe drumul întoarcerii acasă, indiferent cum ne imaginăm acest acasă, rămâne un parcurs esențial pentru fiecare ființă umană. Dar nu trebuie să se maturizeze orice Fiu, nu trebuie el oare să învețe să fie Tată, pentru copiii săi? Nu avem nevoie, ca să ajungem la capătul călătoriei, să fim Tată măcar pentru un fiu? Să așteptăm acasă măcar un singur om, undeva, cândva? Vom îndrăzni să ne deschidem brațele, să binecuvântăm o dată în viață? Pregătirea poate fi lungă, pentru mulți nesfârșită, dar pragul ultim ne așteaptă, și ne tot așteaptă…

1 Henri J.M. Nouwen, Fiul Risipitor. Povestea unei întoarceri acasă, traducere din engleză de Monica Broșteanu, Editura Humanitas, 2017.

2 În termenii filosofiei lui Kierkegaard, există trei praguri ale existenței: estetic, etic și spiritual.

http://www.viataromaneasca.eu/

Aurel Codoban, la primul roman


S-ar putea să fiu subiectivă. Îl știu pe Aurel Codoban de la Amurgul iubirii, i-am citit câteva cărți, despre trei dintre ele am și scris. Dincolo însă de cunoașterea prilejuită de lectură, consider că soarta m-a iubit negreșit când l-am întâlnit. Sunt foarte rari, în viețile noastre, acei oameni pe care este de-ajuns să-i vezi o dată ca să nu-ți mai dispară niciodată din privire. Ca un frate sau o soră geamănă, despre care până atunci n-ai avut habar că există. Dar sufletele-gemene există, fără să însemne că ele gândesc și simt la fel, ci doar că o dată ce Întâlnirea s-a petrecut, timpul cu capriciile lui, cu suișurile și coborâșurile care-l caracterizează, nu mai au nici o putere, nici o atingere, nici o contribuție. Prima impresie devine și a doua, dar și ultima. Nici din lăuntru, nici din afară, nimic nu va avea vigoarea să apropie mai mult ori să îndepărteze.

codoban

foto: Revista Sinteza

Dar felul acesta candid (dar definitiv) al relației mele cu autorul nu poate influența foarte mult lectura cărților lui. Cel puțin nu cred. Și nici n-am timp să demonstrez. Rămâne să mă mă credeți pe cuvânt!

Îmi amintesc că într-una dintre întâlnirile noastre față către față, foarte puține de altfel, AC îmi spunea că filosofia începe să treacă în plan secund, că dorința mai puternică este să se apuce de scris romane, să se reinventeze (întotdeauna mi-au displăcut oamenii unilaterali, oamenii care nu reușesc nicicum să se auto-depășească, să o ia de la capăt, care nu trec prin crize existențiale, care nu își pun limitele la încercare și nu riscă). Au trecut niște ani de atunci, dar nu m-am îndoit vreo clipă că într-o zi voi primi prin poștă un roman semnat Aurel Codoban.

Untitled-1

Și s-a făcut jumătatea lui martie 2018 și l-am primit! Jurnalul Amurgului iubirii. Un roman intelectual, în condițiile în care reia, dar, prin intermediul personajelor, și exploatează, pune la lucru, ideile din Amurgul iubirii, când Codoban era doar teoretician al acestui pilon fundamental al existenței fiecăruia dintre noi. Unul dintre romanele acelea din care ai putea cita la nesfârșit, care rostește cu glasul adevărului în problematica atât de la îndemână și totuși, atât de misterioasă, de bulversantă și devastatoare a iubirii. O carte în care povestea de dragoste, unde cei doi protagoniști, prin relația lor, exemplifică practic trecerea iubirii occidentale de la iubire-pasiune la comunicarea corporală, este plină și palpitantă. Conceput pe trei planuri, cel al acțiunii, istorisirea propriu-zisă, cel al interpretării asupra poveștii, înfăptuite de editor (care primește romanul în manuscris) în dialog cu autorul Amurgului iubirii, și cel al notațiilor de jurnal ale celui din urmă, romanul este un fel de poveste în poveste, cu autorul-narator dublat de autorul-personaj.

Despre Jurnalul Amurgului iubirii aștept să scrie criticii literari. Cum aștept de la autor următoarele romane. Eu n-am vrut decât să-mi exprim entuziasmul în urma lecturii proaspete și dintr-o suflare. Chiar dacă nu e o carte deloc facilă, ci dimpotrivă, dacă ți-ai pus vreodată întrebări asupra iubirii vei citi încet și cu atenție, mai ales paginile despre interpretarea poveștii. Căci se scotocește și în viețile noastre, sunt luate în vizor și relațiile noastre de iubire. Dar Codoban le dă un sens, le pune într-o ordine, formulează în locul nostru un răspuns. Până la final se dovedește o lectură adevărată, necesară și profundă. Un roman care ar trebui citit de oricine a fost măcar o dată îndrăgostit!

28685672_1646694925411423_7359914017771880066_n-600x450

foto: Școala Ardeleană

 

Jurnalul Amurgului iubirii a apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.

Lucrurile care ne cresc de la rădăcină…


„Mă apropii de finalul cărții Timpul, obiectul, povestirea. Decoruri interioare în literatura autobiografică. Un volum asemenea unei case vechi, probabil moștenite, în care, după moartea proprietarilor, n-a mai intrat nimeni. Și au trecut anii. Numai oglinzile înnegrite de vreme știu ce s-a întâmplat între acești pereți. Dar oglinzile nu spun niciodată. Ticăitul grav al unui ceas, el singur zgârie liniștea mormântală a încăperilor. Mobilele, obiectele, sentimentele, gândurile și poveștile celor care au trăit cândva sunt străjuite de un strat gros de praf. Autorul, și pe urmele lui cititorul, pășește ușor, ia de pe raft un bibelou, îl șterge cu grijă și îl duce în lumina unei raze, ce pătrunde prin crăpătura vreunei ferestre. Îl așează înapoi și își continuă explorarea, obiect după obiect, fără grabă, cotrobăind prin toate ungherele, savurând fiecare detaliu al unei existențe laolaltă, de altădată, a însuflețitului și neînsuflețitului. O carte ca o ieșire din timp, ca o vrajă care te ține locului și nu te-nspăimântă. Poate o intrare voită în alt timp, dar una pentru care ți-ai luat o vacanță specială, îndelungată și tihnită.”

images

Ce ați citit până aici a fost o însemnare din jurnalul meu de cititor. Cum altfel puteam să încep o cronică la o carte dedicată literaturii autobiografice? Între timp am isprăvit volumul lui Andi Mihalache1, însă pot să vă asigur că l-am parcurs cu aceeași lentoare de la pagina 1 până la pagina 541. Și cum vă dați seama (îmi permit o adresare atât de familiară întrucât îmi cunosc cititorii, pe cei mai mulți dintre ei, deși nu sunt mulți), nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că prea mult mi-a plăcut. Iar fericirii nu cred că-i spune nimeni: „cară-te!” Totuși, ca să-i interzic entuziasmului să o ia razna, adaug că a fost o lectură care a pretins un timp fără opreliști și fără motor, un timp din alt timp, cum ar fi, ceea ce noi, muritorii în viață, ne permitem tot mai rar și aproape numai accidental.

„Hai, treci odată la subiect!”, parcă și aud iritarea din vocea acelui cititor care pentru prima dată și-a oprit ochii asupra cronicii mele și nu știe, prin urmare, cu cine are de-a face. „Bine, dragule, nu vreau să te pierd, numai să văd dacă pot să trec la subiect.” Pentru că mai am ceva de spus înainte. Și anume: cartea lui Andi Mihalache este, de fapt, mai complexă decât atmosfera creată de mine în nota de jurnal. Fie și întrucât este greu să-ți închipui (dar nu imposibil!) cum într-o singură casă se pot aduna obiecte care să supraviețuiască deceniilor, chiar veacurilor, dacă ne gândim că unele dintre ele ar trebui să dateze de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, altele să vină spre noi din interbelic, mai multe să fie martorii perioadei comuniste, iar câteva să reprezinte anii de după Revoluție. O casă în care bibelourile, ce populau vitrinele „muncitorilor” noștri părinți, să decoreze o mobilă adusă din Franța în secolul al XIX-lea, în care pe claviatura unui pian să strălucească, falnice, sticlele goale de Pepsi-Cola, în care serviciile de ceai Sèvres, porțelanurile înflorate să locuiască deasupra mileurilor prăfuite de vreme, în care cărțile legate în piele să fie însoțite în călătoria lor prin lume de „prețioasele” flori de plastic depuse în vaze înalte de sticlă. Numai că obiectele nu sunt așezate de-a valma, așa cum tocmai am descris eu, ci pe categorii, ca într-un muzeu. În fiecare cameră sunt „reprezentanții neînsuflețiți”, dar depozitari de povești, de amintiri, ai unei alte perioade. Andi Mihalache este istoric, cercetător, știe așadar cum să procedeze.

O carte hrănită cu literatură autobiografică (jurnale, memorii, dialoguri, schimburi epistolare, mărturii disparate), în special din spațiul românesc, însă, atunci când ideile autorului au nevoie de o confirmare suplimentară, vin și „ajutoarele” din străinătate. O întreprindere generoasă și dificilă, o aducere-împreună a unor galerii de personaje, frânturi de memorie, povești și obiectele care le rețin (sunt enumerate și studiate lucrurile care defineau existențele în perioada interbelică, apoi în comunism și după). Dar să nu vă fie teamă de rătăcire, căci Andi Mihalache este un ghid iscusit și delicat, care liniștește și incită în același timp, care cercetează și lămurește, care expune și te lasă deopotrivă să admiri, să rememorezi, să visezi. Un volum care rescrie istoria cu ajutorul obiectelor, o privire atentă și comprehensivă asupra modului în care lucrurile ce îl însoțesc pe om în viață ajung parțial să îl definească.

Obiectele trăiesc, iar dincolo de utilitatea lor păstrează amintiri, încheagă în materia lor emoții, sentimente și câteodată chiar ne supraviețuiesc. Adesea martori indiferenți, ele dobândesc statutul de „mărci identitare” atunci când proprietarul e nevoit să le vândă, sau când, dintr-un motiv ori altul, trebuie să se despartă de ele. Obiectele se însuflețesc atunci când marchează o fractură în biografia personală. Ori când rămân singura amintire de la un om drag, acum pierdut. În crăpătura unui timp s-a instalat un obiect cu o valoare sentimentală nouă… Valențele identitare, adesea familiale, acestea sunt prețioase și urmărite așadar de autorul nostru. Cu alte cuvinte, obiectele scoase din serie și din anonimat.

Lucrurile ce ne însoțesc și ne situează de multe ori într-un context comod sunt deopotrivă martorii muți ai unor vremuri revolute, „proteze” ale aducerii-aminte. Dau un sentiment de stabilitate celui care se întoarce în trecut și încrederea necesară în lupta cu duritatea prezentului. Sunt un fel de stâlpi ai memoriei, dușmănită de uitare, dar și mai mult, cum crede Andi Mihalache, de faptele potențiale grăbite să umple golurile, să ia locul realității, trăirii care a fost și care a devenit între timp obscură. Obiectele consolidează momentele frumoase și conduc omul într-un „acum și aici” fără vârstă. Rețin biografii, deși îi îngroapă uneori pe proprietarii acestora, devenind „obiecte-rană”, „obiecte-sediment”, „obiecte-martor”, „obiecte-suvenir”. Și, aș adăuga, obiecte-fetiș. Reconstruiesc vieți, întineresc amintiri, chiar dacă fragmentar și cioturos.

Atunci când o epocă ne închide ușa în față, pentru că pur și simplu nu-i mai aparținem, ne amintim de lucrurile pe care ni le-a impregnat în memorie. Sunt câteva obiecte pe care le cărăm cu noi încă din copilărie, sunt altele care se suprapun peste prima dragoste, și tot așa. „Fiecare dintre noi are măcar un obiect la rădăcină, un lucru din care descinde, un totem care ne-a prorocit viața.”2 De multe ori, obiectele nu mai există decât în memoria noastră afectivă, dar nu sunt din pricina aceasta mai puțin reale. Și pe măsură ce timpul trece, ne gândim de fapt la tot mai puține obiecte care au fost cândva ale noastre. Cruzimea prezentului e cea care predispune la nostalgii, la scotocirea prin trecut, pentru a regăsi perna aceea albastră pe care ai dormit întreaga copilărie, bucata aceea de lemn de măslin dăruită de bărbatul iubit etc. Obiectele sunt împachetate și transportate în casele noi, pentru a reconfigura decorul, pentru a ne întoarce astfel la noi înșine și tot „acasă”. Obiectele încapsulează relații interumane, povești comune, conturează calitățile unor oameni, statutul social, strategia de luptă cu propriul trecut… Mai mult, lăsând deoparte semnificația pe care un obiect o poate înghiți din viața mea, ori din viața ta, autorul se plasează și într-o perspectivă generală, reflectând asupra grupului de obiecte ce populează un anumit interval istoric și surprinde mutațiile sociale. Așadar, lucrurile pot fi și „coduri culturale”.

646x404

Iar acum o să ies din vraja obiectelor pentru câteva considerații finale. Andi Mihalache nu este un istoric cu un stil tehnic, cum sunt cei mai mulți. Discursul lui nu e nici vetust, tern, prăfuit. Ți-e drag să-l citești. Asemenea unui scriitor, folosește o limbă vie, proaspătă, pe alocuri inserând fraze demne de orice roman bun. Amintește că e istoric doar prin metode și instrumente: simțul detaliului, citarea abundentă, notele de subsol numeroase și exagerat lămuritoare, bibliografia impresionantă (și în privința aceasta îmi recunosc sclipirile de invidie, întrucât autorul pare că a parcurs mai multe memorii și jurnale decât mine, deși m-am declarat de atâtea ori o devoratoare de literatură autobiografică).

Timpul, obiectul, povestirea. Decoruri interioare în literatura autobiografică devine un dar, sau o dăruire, una de destine, de oameni, de amintiri. O carte ce deschide un răgaz bun, acela de a privi în viețile altora, de a te bălăci în momentele dragi altora, de a te situa în fața lor ca într-o oglindă, care poate deformează, dar sigur îți amintește de altceva, mult mai personal. O carte doldora de obiecte-suvenir, ale unor personaje istorice ale căror amintiri ne pudrează cu sentimente plăcute, calde și vii. Memoriile, completează autorul, sunt adesea singura oglindă pe care o avem și, ca atare, poate e ceva de văzut și de arătat în ea. Amintirile oamenilor nu merită aruncate în podul casei, pentru uitare, pentru totdeauna. Respiră istoria prin ele, ne mai putem așadar îndrăgosti de vreo senzație, de un a fi individual ori colectiv de altădată.

Cititorul acestei cărți va rămâne, prin urmare, numai cel care vrea să îmbrace hainele unui personaj revolut, să încerce ceea ce a fost cândva, să guste măcar o îmbucătură din viața altuia. Propria lui existență va tresălta astfel, căci retrăind, în imaginație, clipele de fericire ale altuia, îți permiți, de fapt, ceva în plus de cât poate să-ți propună realitatea, vei adăuga biografiei tale frânturi bune de destin. Cine de ele se poate lipsi?

______________

1 Timpul, obiectul, povestirea. Decoruri interioare în literatura autobiografică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2017.

2 Ibidem, p. 426

Cronica Ideilor, Articol publicat în ediția 3/2018: http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/03/lucrurile-care-ne-cresc-de-la-radacina/

Spinoza, o imagine


Sunt câteva zile de când imaginea aceasta se rotește prin mintea mea ca poalele hainei albe a unui derviș. Mă uit la ea în fiecare zi și ea nu-și pierde prospețimea. Mi-ar plăcea să o am la o dimensiune reală, să-i pot studia fiecare detaliu în parte. Dar e bine și așa.

Hirszenberg,_Spinoza_wyklêty_(Excommunicated_Spinoza),_1907

Este lucrarea pictorului Samuel Hirszenberg, o gravură realizată după tabloul Excomunicarea lui Spinoza (1907).

 „Să nu râzi, să nu plângi, să nu detești, ci să înțelegi”, parcă ar repeta filosoful în drumul lui prin lume, indiferent la uimirea ori agresivitatea semenilor, comunității evreiești, trăind exclusiv în interiorul minții proprii.

E adevărat, a trăit în vremea în care filosofia și cartea chiar contau, în care ideile nu treceau nepedepsite, pe de altă parte. Mulți dintre contemporanii lui au luat învățătura lui Baruch Spinoza, despre depersonalizarea lui Dumnezeu, drept ateism. În realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță.

Avea 24 de ani când a fost exclus din comunitatea evreiască din Amsterdam, din pricina ideilor sale neconforme privind religia. Atunci și-a luat prenumele de Benedict, cu care și-a semnat scrisorile și scrierile. Pe lângă activitatea științifică, a câștigat bani șlefuind cu ustensile proprii lentile de sticlă. 

În 1670, a publicat „Tratatul teologico-politic”, în latină, fără numele autorului. Volumul a fost denunțat și considerat „o carte rea și periculoasă”, „cea mai josnică și mai blasfematoare carte pe care a văzut-o vreodată lumea”. 

Cinci ani mai târziu, Spinoza a luat în considerare posibilitatea de a publica „Etica”, însă a renunțat, pentru că și-a dat seama la ce represalii se supunea. În 1677 a murit și la sfârșitul anului i-au apărut operele postume. 

Update:

În 1656, Spinoza a fost atacat de un credincios evreu care i-a găurit haina cu o lovitură de cuțit.

La puțin timp a fost excomunicat. În sinagoga din Houtgracht, la 27 iulie 1656, este pronunțat textul excomunicării, de o duritate extremă, în limba ebraică:
„Domnii ma’amad-ului, cunoscând de multă vreme opiniile şi faptele rele ale lui Baruch de Spinoza, au încercat prin diverse mijloace şi promisiuni să-l aducă înapoi de pe calea cea rea. Nereuşind însă să îl facă să se îndrepte ci, dimpotrivă, primind tot mai multe veşti despre ereziile îngrozitoare pe care le practică şi le predă altora şi despre faptele sale monstruoase, şi având despre aceste lucruri numeroşi martori de încredere care au depus şi au dat mărturie în acest sens în prezenţa numitului Spinoza, s-au convins de adevărul acestor lucruri; şi după ce ele au fost investigate în prezenţa onorabililor chachamim (înţelepţi), s-a decis, cu consimţământul lor, ca numitul Spinoza să fie excomunicat şi eliminat din poporul lui Israel. Din porunca îngerilor şi din ordinul sfinţilor, îl excomunicăm, îl eliminăm, în blestemăm şi îl osândim pe Baruch de Spinoza, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, Binecuvântat fie El, şi cu consimţământul întregii sfinte congregaţii, şi în faţa acestor sfinte suluri cu cele 613 porunci scrise în ele, afurisindu-l cu osânda cu care Iosua a blestemat Ierihonul şi cu blestemul cu care Elisei a blestemat copiii şi cu toate pedepsele scrise în Cartea Legii. Blestemat fie el ziua şi blestemat fie noaptea; blestemat când şade şi blestemat când se scoală. Blestemat când iese şi blestemat când intră. Domnul nu-l va cruţa, ci mânia Domnului şi gelozia sa vor fumega împotriva acestui om, şi toate blestemele scrise în această carte vor fi asupra lui, iar Domnul va şterge numele său de sub ceruri. Şi Domnul îl va pune între cei răi, afară din triburile lui Israel, după toate blestemele testamentului care sunt scrise în această carte a legii. Pe când voi, care rămâneţi credincioşi Domnului Dumnezeului vostru, sunteţi vii cu toţii astăzi. Poruncim ca nimeni să nu comunice cu el verbal sau în scris, nici să-i facă vreun favor, nici să stea cu el sub acelaşi acoperiş sau la mai puţin de cinci metri de el, nici să citească vreun lucru compus sau scris de el.”

 

VISUL ÎN VIAȚĂ ORI VIAȚA ÎN VIS


Cronica Ideilor, Articol publicat în ediția 1-2/2018 a Vieții Românești

Puteți citi revista aici:

http://www.viataromaneasca.eu

Se zvonește despre Cartea neliniştirii1 că este cel mai frumos jurnal al secolului XX. Şi dacă n-am ști că este scris de Fernando Pessoa, cu unul dintre heteronimele sale, și l-am considera cu adevărat al lui Bernando Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona, nu ne-am putea ține în lanțuri invidia în fața unei asemenea izbânzi. Dar invidia nu are ce căuta în jurnalul unui personaj inventat de un poet genial, într-o carte ce desface o realitate proaspătă: visul în viață și viața în vis.

Se mai spune că din volum se scurge o mare tristeţe, tristeţea unui om fără familie, fără prieteni, incapabil de iubire, de orice sentiment, în fapt, dăruit scrisului şi unei sensibilități aparte pentru viaţa spirituală, reținută pentru capătul unei zile, când obligaţiile sociale au luat sfârșit. Eu cred că există o temperatură a melancoliei pe care nu o cunosc decât melancolicii din fire. Jurnalul lui Soares este scris la această temperatură și este egal sieși în orice însemnare. Nu poate fi un jurnal trist decât pentru cei care n-au simţit, nici măcar accidental, fragmentar, asemenea personajului, cât de goale sunt preocupările noastre de toate zilele, acțiunile repetitive și nesfârșite, nervii solicitați de tot felul de lucruri minore. Poți să te întristezi citind Cartea neliniştirii doar dacă eşti un om de acţiune şi trăirea la nivelul visului, descrisă de Pessoa, o respingi organic, ca pe o lume marginală, a unui inadaptat, şi singur, şi părăsit de semeni. În fapt, e un jurnal care scormonește după rădăcinile sinelui, iar acolo, la rădăcină, melancolia e regină, și anume acea melancolie pe care a experimentat-o Ecleziastul, prin ochii căreia vezi zădărnicia din toate.

Soares este un om care munceşte, aparent ca toți ceilalți. Este ajutor de contabil şi nu are nicio aspiraţie. Știe că va rămâne toată viaţa în aceeaşi funcţie pentru că nu-și dorește nimic altceva. Are colegi, cu care întreține conversaţii scurte şi de bun-simţ. Când pleacă de la serviciu, rămâne complet singur. Nu are prieteni, nu are rude, nu a fost niciodată îndrăgostit şi recunoaşte că nici instinctul sexual nu l-a avut vreodată. În rest, personajul nostru se plimbă, fără să călătorească. Credința lui este că nu trebuie să te duci nicăieri, întrucât orice loc şi senzaţiile pe care el ţi le poate oferi se pot atinge prin intermediul visului. Poţi să privești un peisaj marin, ilustrat de o carte poştală, apoi să închizi ochii, să recreezi peisajul şi să inventezi simțirile posibile: aerul cald, briza, zgomotele de pe plajă, picioarele atinse de valurile răcoroase etc. Astfel, călătoreşti unde vrei, fără să faci un alt efort decât unul singur, cel mai plăcut, al visului.

Cartea neliniștirii este apoi un jurnal al stărilor de spirit, al senzaţiilor diverse prin care poate trece un om. Ar fi exagerat să le numim sentimente, să depășim pragul emoţiilor, tulburărilor imediate ale sufletului, provocate de un lucru ori vreo situație. Aţi ascultat vreodată primăvara, dintr-un birou întunecat, cântecul unei mierle poposite pe creanga copacului ce se înalță în fața ferestrei deschise? Mierla aceea care vrăjește, dar din glasul căreia se lasă grea în sufletul tău melancolia este Soares. El este pasărea care cântă pentru noi în peste 600 de pagini (în ediţia românească). Iar cântecul ei urmează supus inflexiunile stărilor ei.

În lumea lui Soares nu de fapte ne atingem, nu de acţiuni ne lovim, nu de evenimente ne simțim antrenați, ci de senzaţii scoase din realitate, însă de-acum cu o viață independentă, și, mai ales, de fluxul continuu al gândurilor cuiva deprins să mediteze, să rotească visul ca pe un glob pământesc şi să-i numere statele și nuanţele. Îmi veţi spune oare că este o atitudine lesne de înțeles acest refugiu în vis al celui care nu are cu ce să-şi umple singurătatea? Poate fi astfel. Dar mai e ceva, mai greu de observat la prima vedere şi cu un ochi „profanat” de importanța cotidianului: imaginea unei existențe mai cu sens decât cea a oricărui om de acţiune. Soares însuși mărturisește că visătorul este mai degrabă om de acţiune decât cel numit îndeobşte astfel. Căci e un efort mai mare să pornești din realitate, dar să construieşti singur, în minte, o altă realitate, decât să te frăsuiești într-o lume de-a gata, făcută de alţii, de-a lungul secolelor. Cum ai putea distinge între zeci de apusuri, cum le-ai putea memora şi le-ai putea reconstrui dacă nu le-ai privit îndeajuns, dacă nu le-ai perceput toate detaliile şi nu le-ai comparat la nesfârșit? Nu vei şti nici culorile specifice unui cer de iarnă, cum ele se distanțează de culorile cerului verii, dacă nu ai stat destul cu privirea ridicată. Pe scurt, Soares crede că nimic altceva nu are sens (ori nu are mai mult sens) în afara vieții spirituale în chip de vis, că omul şi frământările lui sunt de prisos şi întrețin adevărata iluzie a existenței pământești.

Lucrurile stau astfel: avem un om care trăieşte printre alţii ca un personaj neînsemnat, dar care în intimitate capătă dimensiunile unui zeu. În camera lui, în liniştea ei, Soares elaborează un sens. Iar sensul devine curând a visa şi a-şi descrie în cuvinte viaţa spirituală ca vis. Nu este un inadaptat. El comunică normal şi are un statut social oarecare. Nu are ambiţii, cum nu are iluzii. Trece drept un personaj neimportant, însă personajul nu ripostează pentru că îşi cunoaşte diferenţa. Soares nu este asemenea celorlalți, pentru că este mult mai mult în rest, acasă, în singurătate. Deși acest lucru îl ştim numai noi, cititorii.

Cartea neliniştirii este o Biblie, şi oare despre Biblie se poate spune că este jurnalul trist al lui Dumnezeu? Amândouă cărțile sunt, ori pot fi, fundament pentru o religie. Și nu comit vreo blasfemie, căci, nu uitați!, despre Pessoa este vorba, iar în mintea lui Pessoa a fost posibil orice. Și Soares nu e singurul lui heteronim care îşi ia rolul de Dumnezeu în serios. În plus, felul în care o face este departe de a-și arăta colții de diavol. Cititorii lui Pessoa poate înțeleg mai bine ce vreau să spun. E în el o grandioasă profunzime care-l justifică să simtă toate realităţile deodată şi să le înțeleagă pe toate. Pessoa=Natura=Dumnezeu.

Bernando Soares este numai Dumnezeul visului, zeul unei religii noi, unei filosofii noi. Compusă de el, în meditațiile personale. Biblia lui se numeşte Cartea neliniştirii. Visul, iată!, este totul pentru un om fără oameni şi fără sentimente. Soares are curajul să contrabalanseze, în fiecare seară, sărăcia și uscăciunea realității urbane, funcţionărești cu visul înflorit. Căci infinitul, în propriile cuvinte, se poate visa şi de la etajul patru al unui bloc. Aşa cum îşi poate închipui un ajutor de contabil infinitul. Soares este așadar zeul care se salvează visând de la a duce o viaţă stupidă, monotonă şi pustie ca o gară de provincie. Dar este oare posibilă aşa o viaţă, este cartea aceasta prevestirea unei religii, o cale de urmat, se vor întreba toţi ajutorii de contabil din lume. Poate că da… Se poate visa oricând şi de oriunde, din orice viaţă, în orice situație, cu o singură condiție, să nu ne credem toți Pessoa.

1 Fernando Pessoa, traducere din portugheză de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, București, 2010

 


VR1-2-2018

 

La Beauté est dans la Rue!


Peste câteva luni, se împlinesc 50 de ani de la revoltele studențești din Mai 1968, din Franța. Un număr din L’Express, de la începutul lunii ianuarie, este dedicat acestor manifestații, care, știm cu toții, ce rol au avut în istorie. 

Mi-au atras atenția în mod deosebit câteva sloganuri de atunci, unele dintre ele atât de potrivite și nouă, acum, celor nemulțumiți de afundarea țării în mocirlă, tot mai adânc.

La beauté est dans la rue!

descărcare

Les murs ont des oreilles. Vos oreilles ont des murs!

Ce n’est qu’un début, continuons le combat!

Fermons la télé, ouvrons les yeux!

Il est interdit d’interdire!

Retour à la normale!

L’Imagination au Pouvoir!

foto-blog-imagination-au-pouvoir-ammodo

Cours, camarade, le vieux monde este derrière toi!

Soyez réalistes, demandez l’impossible!

Soyez réalistes demandez l'impossible

On ne peut plus dormir tranquille lorsqu’on a une fois ouvert les yeux!

Faites l’amour, pas la guerre!

 

Îi mulțumesc domnului Mihai Dinu Gheorghiu pentru revista care mi-a prilejuit lectura!