despre nimicul care nu poate să tacă


Articol publicat în ediția 7 / 2017 a revistei Viața Românească, la rubrica Cronica ideilor.
Viata_Romaneasca_07_2017

Am iubit întotdeauna cărțile și poate datorită acestei iubiri am încercat să duc o lectură mereu la capăt, oricât de nesuferită ori plictisitoare ar fi fost. Până acum câțiva ani, când otrăvită aproape fizic de un jurnal, în paginile căruia autorul se confunda cu o lingușeală grețoasă și se împăuna până la suprimarea trupului din dosul hainelor, am decis să nu-mi mai fac singură rău și să părăsesc cartea fix din punctul în care nu mă mai atrage. Din ziua aceea, în care am scris un articol ca să scot din mine otrava și am constatat că n-am reușit în realitate decât să mă otrăvesc mai tare, am jurat că nu voi mai scrie cronici negative. Iar hotărârea a fost urmată de un gest radical (sau firesc, depinde cum îl privești), căci am aruncat „obiectul greții” la un coș de gunoi (public). De atunci, n-am mai auzit nimic nici despre autorul respectiv, ca și când îl afundasem și pe el cu țeasta în coș. N-am regretat.

Nu întâmplător mi-am amintit de acest moment al biografiei personale. Pentru că o lectură recentă l-a reînviat. Numai că l-a reînviat într-un mod ciudat, căci toate întrebările și deciziile luate altădată și-au regăsit acum doar o jumătate de măsură. Am vrut să abandonez cartea, de câteva ori chiar, însă „un nu știu ce” m-a oprit de fiecare dată. Mi-am repetat că este o carte despre nimic, dar nici acest lucru nu a funcționat, dimpotrivă, mi s-a părut nu lipsit de interes să văd cam pe câte pagini se poate întinde nimicul. Cea mai mare tentație de a lăsa baltă „experimentul Soare”1 au fost fragmentele „à la Cioran”, o rețetă din nou la lucru, „efectul Cioran” ori „sindromul Cioran” iarăși activ. Plus pasajele în care sunt descrise aparent întâmplări reale, în care autorul epatează de fapt în pielea unui personaj marginal, obraznic, alcoolic, nebun, ca și cum e musai să apari mai interesant prin astfel de „alunecări” din normalitate. „S-ar putea să mă înșel”, mi-am spus de mai multe ori în timpul lecturii și nu sunt convinsă nici acum că nu am înțeles aiurea jurnalul lui Claudiu Soare. Însă incertitudinea aceasta a fost pozitivă, deși am stat mult în dilemă, să scriu, să nu scriu. Nu voiam nicicum să-mi încalc un jurământ vechi. Pe urmă, m-am gândit că aș putea lua această cronică drept o provocare și mi-am propus să nu atac o carte de ne-elogiat.

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, stă scris în Evanghelia după Ioan. Dacă este așa și dacă ni-l închipuim pe Dumnezeu rostind câte ceva prin fiecare dintre noi, cu gura noastră, cum e vorba din popor, atunci când discursul, oricât de bine ar potrivi în el cuvintele, oricât de împănat ar fi cu metafore și afundat cu totul în șerbetul metafizicii, refuză cu înverșunare să se exprime cu sens, nu-ți mai vine să crezi că e lucrătură divină. Decât dacă Dumnezeu este capabil de răzbunare. Dar să lăsăm încărcătura mistică deoparte. Îmi doresc mai mult să privesc de la distanță independența cuvintelor, să le știu solidare, între ele, nu cu noi înșine, nici cu gândirea ori sentimentele noastre. Iar atunci când sunt cerute de mintea umană și aparent controlate de ea, cuvintele să se revolte nespunând nimic. Cu adevărat, ele vor să iasă la lumină, având deopotrivă o semnificație, dar numai când sunt în acord cu trăirea. Ele nu pot fi păcălite, duse cu zăhărelul, dimpotrivă, ele sunt cele care îl amăgesc pe autor, iar în spatele cortinei râd laolaltă de naivitatea lui. Cititorul își va da seama de revoluția ascunsă a cuvintelor. Ele pot urma fidel firul gândirii, se pot așeza în pagină după voința creatorului și totuși vor păstra mereu ceva găunos înlăuntrul lor.

Am fost foarte uimită în timpul lecturii jurnalului lui Soare și m-am tot întrebat cum este posibil să ai impresia că spui ceva fundamental, că îți exprimi dezamăgirea de oameni, de viață, de divinitate, și totuși țâfna ta existențială să nu treacă prin cuvinte, să nu răzbată deloc spre cititor. Singurul răspuns a fost cel al inautenticului practicat în absența trăirii. Una pe care autorul o și recunoaște, chiar de la început: „Această carte, în fond, este ingrată față de timpul pe care îmi închipui că l-am trăit gândindu-mă la el ca la un viitor de care am dispus”2. După frustrarea nereușitei în literatură, exprimată direct și în mai multe locuri din carte, Claudiu Soare virează brusc spre filosofie, plonjează în fragmente mai mult sau mai puțin metafizice, în exercițiul unei gândiri nu în marginea trăirii, ci a unei închipuiri de trăire. Înclin totuși să cred că autorul este suficient de inteligent cât să-și fi propus chiar un astfel de experiment. Mai concret spus, s-a gândit că abordând arsenalul filosofiei va câștiga bătălia, adică gloria. În literatură, inautenticul este mai ușor de văzut, îți sare în ochi aproape de la prima frază. Filosofia, obișnuită să bată adesea apa în piuă, operând mai bine cu gândirea decât cu trăirea, poate fi câteodată o soluție salvatoare.

O aserțiune adevărată, cel puțin în parte. Și aș fi fost tentată poate să declar că experimentul i-a reușit, dacă nu m-ar fi contrazis, de la un capăt la celălalt, înseși propozițiile adunate în Extaz. Jurnal ingrat. Nu cred să mă fi făcut vreo carte mai conștientă de libertatea și, mai ales, de solidaritatea cuvintelor, iar din acest punct de vedere, lectura ei a fost un câștig. Poate singurul, totuși o trezire nu e deloc puțin lucru. E un fel de a învăța să dai cuvintelor ce este al cuvintelor, adică trăirea. Să nu încerci să le amăgești, căci le pornești pe dată împotriva ta. Iar pe urmă, ți se poate întâmpla și ție rușinea de a exprima nimicul pe zeci de pagini, deși în imaginație ai trăit destul și ai gândit destul asupra acestei trăiri închipuite. Lui Claudiu Soare i s-a părut poate că este totuna: când știi atât de bine limitele trăirii și felurile posibile în care specia umană se poate învârti între ele, nu mai e nevoie să fii și tu uman. Dar cuvintele i-au demonstrat că nu are dreptate. Și acesta este mesajul care ajunge firesc la orice cititor, cel puțin la unul care știe să citească.

N-am înțeles cuvântul „extaz” din titlul volumului, deși am căutat să-l identific pe tot parcursul jurnalului, în fiecare paragraf. Nici Soare nu-l explică, așa cum își explică ingratitudinea. Poate este extazul în fața scrisului, ori în urma lui. Însă scrisul lui nu pare totuși să fie o eliberare. Și dacă tot m-au enervat destul pasajele „cioraniene”, era inevitabil să nu mă gândesc și cât de improprie ar fi comparația între cei doi autori. Nu e de-ajuns să fii român, să trăiești la Paris, să scrii și să îți exprimi ura față de toți și de toate. La Cioran scrisul era terapeutic și toate sentimentele și gândurile lui, din cărți ori din caietele de însemnări, lovesc și în cititor, în egală măsură.

Extaz. Jurnal ingrat mi s-a părut, mai curând, o carte ieșită dintr-o frustrare a scriitorului fără glorie și o altă cale în încercarea de a obține gloria. Chiar și așa, pe ocolite, împrumutând limbajul filosofiei, considerat jurnal extim și exprimând o dezamăgire universală a unui „revoluționar al gândirii”… Dezamăgirea este una strict personală. În care Dumnezeu nu are nici un amestec. Un jurnal despre nimicul care nu poate să tacă, acesta este extazul lui Claudiu Soare! Unul pe care și-l trăiește conștient, dar care, din păcate ori ba, nu poate fi împărtășit.

_______________

1 Claudiu Soare.

2 Claudiu Soare, Extaz. Jurnal ingrat, Editura Humanitas, București, 2014

Lorenzo Quinn la Venezia. Film


În cea mai mare parte a anului, Venezia este un paradis al artei. De la biserici la instituții publice, de la muzee la parcuri, toate sunt ale artiștilor, și nu doar ale celor aleși în anul respectiv pentru Bienalele de Artă. 

În fața hotelului Ca’Sagredo, un punct de atracție extraordinar în 2017 sunt cele două mâini care sprijină palatul. O lucrare intitulată Support, realizată de sculptorul Lorenzo Quinn, care trăiește în Spania și este fiul actorului Anthony Quinn. Proiectul atrage atenția asupra schimbărilor climatice care afectează lumea, dar și asupra pericolului de scufundare a orașului de pe mare. Mâinile pot distruge lumea, dar tot ele o pot și salva, este mesajul artistului.

În călătoria mea recentă la Venezia am făcut un film cu această lucrare. L-am pus pe youtube, iar artistul l-a postat pe pagina lui oficială, pe care vă și invit să o urmăriți, Vă asigur că o să vă placă:

https://www.facebook.com/lorenzoquinnesculturas/?fref=ts

Filmul meu, de 37 de secunde, aici:

 

Câteva fotografii, făcute tot de mine:

DSCN6308

DSCN6310

DSCN6311

DSCN6317

DSCN6312

Scrisoare către Cristina


Dragă Cristina,

 

nici dacă aș vrea nu aș putea acum să mă adresez ție altfel decât cu numele mic, de om. Tu știi că mi-ai fost dragă de la început, de prima dată când ne-am întâlnit, la Cluj, iar eu mă uitam ca proasta la niște nuntași, sperând că o să-i surprind dansând. Ți-am mărturisit atunci că nu mai văzusem oameni dansând de foarte multă vreme și tu n-ai râs de mine, dimpotrivă, mi-ai răspuns că nici tu. 

Abia apoi ți-am citit o parte dintre cărți și am încercat să lipesc cumva chipul scriitoarei Cristina Nemerovschi de omul Cristina. N-am prea reușit. Nici nu cred de fapt că acesta este un parcurs corect, că e cinstit să cer cărților să fie egale vieții autorului lor, căci talentul și imaginația sunt mai importante, într-un fel, însă cititorul din mine așa este alcătuit, vrea să pună semnul ăla de identitate, măcar parțial, să înțeleagă de ce scriitorul a scris anumite chestii și nu altele, ce experiențe personale l-au bântuit ori chiar l-au obligat să scrie. 

16995937_1425569234149687_2608134058121766479_n

Pe urmă a venit ziua aceea, în care te-am anunțat că am început să citesc „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”. Din prima noapte au apărut și coșmarurile. Am citit-o în șase seri. M-am oprit de fiecare dată numai fiindcă simțeam că mai mult nu pot duce, că o iau razna. E o carte într-atât de intensă și de adevărată că îți pierzi pur și simplu echilibrul, liniștea citind-o. Aseară, când am terminat-o, m-am bucurat că era un om lângă mine, nu știu cum mi-aș fi suportat stările de una singură. Dar și așa, m-am frăsuit îndelung prin casă, repetându-mi deopotrivă în minte: „noi suntem învingătorii, noi, cei vulnerabili, suntem învingătorii”. 

Nu știu cât din tine ai lăsat în această carte (am intuit că mult), cât din Ana ești tu (deși de ea nu te voi mai putea despărți vreodată), dacă Sin și Sagri, Cris și Punky au existat, există, dar cred că lumea ar fi mult prea tristă și chiar absurdă fără învingătorii tăi. Iartă-mă că de data aceasta nu mă pot mulțumi nicicum cu viețile lor de hârtie. Sunt prea vii ca să nu îți cer să-mi confirmi că sunt oameni, nu personaje într-o carte. 

Aseară m-am gândit și la tine. Mi-am închipuit că ești tot la mare și cum meriți tu cu asupra de măsură vacanța aceea. Așa, pur și simplu, dincolo de motivele pe care le bănuiești acum la suprafață în mine. Învingătoareo, „pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”!

 

sper, de asemenea dintre învingători,

cu mult drag, nico

 

Coperta-Zilele_noastre_care_nu_vor_mai_fi_niciodata

 

 

despre oamenii care nu mai sunt oameni


Articol publicat în ediția 6 / 2017 din Viața românească, la rubrica Cronica Ideilor

Curând omul va deschide ochii, dar va fi atât de-ndepărtat de spirit la trezire, încât se va uita de nevoie la trupul său ca la un prieten. Curând omul va fi ostenit să se mai lupte cu natura sa animalică și îi va cere pur și simplu iertare. Sau nu-i va cere iertare, pentru că tacit au și semnat acordul de pace. Curând omul va înceta să vadă în sine mai mult decât este: o biată viețuitoare pentru care au bătut clopotele dezvrăjirii. Atunci umanitatea își va face culcuș nou și confortabil în natură, atunci istoria își va închide porțile, atunci vom da Cezarului ce este al Cezarului, adică totul, căci cine va mai avea timp în zilele acelea pentru iluziile cerului?

Păcat că s-a făcut demult dimineață și numai oboseala adunată în secole, oboseala superiorității noastre închipuite ne lasă încă în așternuturi, să medităm la viitorul omenirii ori la sfârșitul ei, ca la o cacealma căreia tocmai noi îi vom scăpa. Cei mai mulți oameni, acesta este adevărul, nu-și vor da seama niciodată că trăiesc într-o postistorie, că umanitatea s-a redus acum la un rest. (Dar uneori ești bucuros și dacă mai ai prin buzunare niscai mărunțiș, măcar știi că nu vei muri de foame o vreme.) Ființele altădată umane s-au abandonat naturii animalice pe nesimțite, iar viața lor este brusc simplă, scuturată de întrebări. Poate nici dacă ar afla într-o zi că omul a dispărut, că virtuțile lui s-au topit în neant și lumea merge înainte fără el, n-ar zice că s-a întâmplat o catastrofă. Pentru că, într-un fel, nici catastrofa nu este o catastrofă adevărată. Așa cum a apărut, omul poate să și dispară, viața continuă și eternitatea nu va deveni nostalgică după trecut.

DSC02710

Bine, bine, mă veți întreba, dar ce facem cu iubirea, cu arta, li se poate suprima existența? Căci, pe bună dreptate, pe ele nu le poți pune ușor în cârca unui comportament animalic. Avem așadar o problemă. Dar în realitate nu avem. Probabil nu ați fost atenți. Tocmai v-am spus de restul de umanitate, el mai produce filosofie, râs, extaz, poezie și ce mai luăm noi îndeobște drept spirit. Și asta-i tot. Omul a redevenit animal, așa cum a fost la începutul istoriei și trebuie să luăm situația ca atare, fără să ne mirăm excesiv. Își datorează parcursul faptului că și-a negat vehement animalitatea, apoi neîncetat și-a proclamat înțelepciunea și superioritatea vizavi de aceasta. Însă nu mai este decât o viețuitoare asemenea celorlalte…

Și totuși, exercițiul gândirii, implicit acesta care se petrece aici și acum, este posibil întrucât natura umană nu se identifică total naturii animale. Așadar, a nu pierde din vedere restul de umanitate, a lupta pentru prelungirea lui devine o chestiune vitală dacă vrei să mai rămâi puțin om. Diferența se anulează în cazul celor care au abandonat deja „experimentul cognitiv”, cel ce definește ființa și îi permite încă să respire. Cei mai numeroși. Lumea își poartă vina, căci a fost de-a lungul veacurilor un imens lagăr de concentrare. Și când ești tratat inuman ce zbatere are prioritate, supraviețuirea ori conservarea spiritului? Ultimul a putrezit demult în ungherele istoriei exterminatoare!

deschisul-omul-si-animalul_1_fullsize

Omul a fost trimis pe pământ gol, neștiutor, incapabil să vorbească articulat. Inventarea limbajului, dezvoltarea științelor și artelor, construirea unui sistem social, mai mult sau mai puțin performant, l-au încurajat să se recunoască pe sine deosebit. Prin depășirea naturii animale s-a ridicat omul la homo sapiens. Apoi s-a uitat în oglindă și s-a văzut! Astfel a început să blameze animalul care fusese cândva, să-l alunge și să se forțeze să-l uite. Și iată acum, epilogul: demisia din calitatea de om, abandonul în animalitate. Rezultatul unei adversități de secole, reversul refuzului îndârjit de a ne vedea în tot acest timp ca natură duală. Vorba lui Pascal, qui fait l’homme, fait le singe, are adevărul ei. A fi om înseamnă a accepta și maimuța din tine.

O stare de plictis profund ne amintește că lucrurile, asemenea ființelor, nu au nimic de oferit, sunt goale, văduvite de sevă. Când te activezi în formula „sunt foarte ocupat”, nu fugi cumva de pustiul lăuntric? Obiectele nu se retrag, stau în același loc ca și până atunci, numai că ne devin brusc indiferente. Ne preocupă plictisul și cum să facem să-i scăpăm. Ei bine, în situația aceasta prins, omul este foarte aproape de animal, amândoi se deschid către o închidere, dați unei stări care îi refuză cu înverșunare, dar nu îi lasă nici altcuiva ori în altceva. Bănuiesc că deja v-ați dat seama ale cui sunt ideile acestea. Dasein-ul este doar un animal care a învățat să se plictisească, care s-a trezit așadar din propria acaparare. O deschidere către o închidere, cum este plictisul profund, definește umanul. Iar umanul, în plus, e singurul care se cască spre o lume, care are o lume. Nici planta nici animalul nu au lume, ele fac parte doar dintr-un mediu închis și atât.

Heidegger a anunțat sfârșitul Omului și al Istoriei, însă tot a crezut în disputa dintre om și animal, tot a încercat să îi dea o utilizare, conștient că atâta vreme cât tensiunea va persista va fi încă posibilă istoria. Dar de la teoriile filosofului german au trecut niște decenii, iar acum nimeni nu mai crede în proiectele istoriei. Totalitarismele secolului XX dovedesc că ea și-a atins țelul, pentru umanitatea redevenită animală nu mai contează decât depolitizarea societăților, realizată prin ridicarea vieții biologice la statutul de proiect politic. Poporul, ca și omul, ne apare astăzi lipsit de esență și identitate, prizonier în inacțiune, viețuind încă din moștenirea unui proiect și prin contrafacerea acestei moșteniri, captiv și participant la o trăncăneală universală.

Viața naturală și bunăstarea ei par să alcătuiască ultimul proiect al umanității, dacă de un proiect este vorba într-adevăr. Religia și filosofia, poezia și arta, care altădată hrăneau starea de trezie a umanității, sunt acum simple spectacole, aleatorii, fără consecințe istorice (îmi pare rău!). A fi serios astăzi înseamnă doar a-ți asuma viața biologică și a avea grijă de ea. Dar mai este umanitatea umană din moment ce nu mai trage linia de demarcație între om și animal? În termeni heideggerieni, omul postistoric fie își domină animalitatea prin intermediul tehnicii, fie se abandonează ei, încetând orice luptă.

Unde ne aflăm? Câți de o parte, câți de cealaltă? Ce a mai rămas cu adevărat din noi? O viață animală, incapabilă de mântuire și lipsită de spirit, totuși fericită în ignoranța ei colosală. Vechile cupluri de concepte s-au separat pentru totdeauna. Materia și spiritul nu mai sunt împreună, lumina și întunericul merg pe drumuri paralele, logos-ul a divorțat demult de animalitate. E vorba de o eliberare, nu de o închidere, de o eliberare a propriei naturi. Pentru că trăirea e detensionată. A lăsa natura să fie, în afara ființei, este „mecanismul antropologic” actual. Nici un mister nu ne mai sustrage, nu ne mai punem întrebări asupra acestei ieșiri în afara ființei, ne iertăm reciproc ignoranța. Căci animalul este în afara ființei pentru că nu cunoaște nici ființa nici non-ființa. Omul e și el acum un existent dincolo de ființă. Poate făptura aceasta nouă ar merita să primească și un nume nou, să nu i se mai spună om, nici animal, ci altcumva.

agamben-300x225

P.S. – cronică inspirată de cartea lui Giorgio Agamben, Deschisul, traducere din italiană de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2016

Puteți citi întregul conținut al revistei de aici: http://www.viataromaneasca.eu/

Viata_Romaneasca_06-2017

Cele 7 icoane ale Cristinei Nemerovschi


 

Numeşte un om care, de-a lungul vieţii ori într-un anume moment al ei, te-a condus cel mai aproape de tine însuţi.

Categoric Alex Voicescu, soțul meu. Face asta în fiecare zi, mă aduce tot mai aproape de mine, are grijă să mă ghideze dacă sunt vreodată tentată să rătăcesc drumul spre ceea ce sunt. Are talentul de-a mă convinge să nu mă agit pentru nimicuri și să văd întotdeauna tabloul complet, să discern corect ceea ce contează cu adevărat.

19190887_1543635489009727_1731027644_n

 

Identifică personajul dintr-o carte căruia îi semeni cel mai mult.

Cred că în momentul ăsta Ulf, din romanul Pervertirea. Trec și eu printr-o perioadă în care oamenii au ajuns să mi se pară într-o proporție mare neinteresanți, previzibili, prea ușor de citit, și fac tot ce pot ca să găsesc inspirație pentru ca personajele din viitoarele mele cărți să nu fie și ele la fel ca ei, șterse, dar nici să nu devină extratereștri.

Într-un fel sau altul, cred că semăn cu toate personajele principale din cărțile mele.

Când eram mică, mă imaginam Natașa din Război și pace.

19184248_1543635882343021_1907005486_n

 

Care este cartea pe care regreţi că nu ai scris-o tu?

Cred că mi-ar fi plăcut să fi scris Șotron sau Paradisul de după colț. Dar nu pot spune că regret că nu le-am scris eu. Toate cărțile care-mi plac într-un anumit moment au venit dintr-o minte care s-a șlefuit trecând printr-o viață unică, a acelei persoane, iar eu pur și simplu nu pot invidia viața altcuiva, n-am putut s-o fac niciodată, așa sunt construită. Fac tot ce pot ca să trăiesc cât mai bine viața mea, să nu trișez, să nu mă prefac, să nu mă complac, să nu pierd ani și emoții, oameni care merită, locuri, întâmplări.

Nimeni n-ar trebui, zic eu, să viseze la cum ar fi fost să fi scris cartea altcuiva. Pierzi vremea visând, când ai putea să o scrii pe a ta, care să vorbească lumii despre tine.

 

Oare dacă ar sta în puterea ta să alegi în ce să te reîncarnezi în viaţa viitoare, ce sau cine ai vrea să fii?

Spune unul din personajele mele la un moment dat că i-ar plăcea ca într-o viață viitoare iubita ei să fie o pasăre și să o găsească, să-i vină la geam. Nu prea m-am gândit la asta, dar pasăre sună frumos!

Ideea de reîncarnare mi se pare într-un fel tristă, pentru că ea presupune să-ți fie ștearsă cu buretele toată înțelepciunea pe care ai dobândit-o în viața de dinainte, s-o iei de la capăt cu mintea golită, tabula rasa. Mi se pare sfâșietor gândul că practic pierzi tot ce ai fost și e un pic sisific să îți imaginezi că va trebui s-o iei din nou de la capăt, să te apuci din nou să aduni cunoaștere. Dar, până la urmă, poate că viața înseamnă mai mult decât înțelepciune, așa că o a doua șansă ar merita apucată cu ambele mâini, chiar dacă ea vine cu pierderea cunoașterii.

19141599_1543635875676355_1932955195_n

 

Ai putea cuprinde într-o singură propoziţie ceea ce ai trăit până acum?

Totul, acum, până la capăt.

19184234_1543635499009726_1767889982_n

Numeşte o calitate pe care o preţuieşti şi pe care o poţi asocia cu o persoană din viaţa ta.

Admir când un om se dăruiește total meseriei alese, pasiunii lui, și îi admir pe cei care se pot stăpâni atât de bine încât să lase deoparte orice nemulțumire sau neîmplinire de moment pentru a se dedica trup și suflet muncii. Calitatea asta am regăsit-o încă de când eram foarte mică la mama mea, întotdeauna o asociez cu mama. Am văzut puțini medici care să-și iubească și să-și respecte atât de mult meseria pe cât o face ea.

 

Există o credinţă de care nu te-ai putea despărţi pentru nimeni şi pentru nimic?

Probabil credința în mine. Nu poți face nimic, absolut nimic pe lume dacă nu crezi că ai un rost aici, dacă nu crezi că numai poți tu poți realiza niște lucruri, că sunt cu adevărat menite pentru tine. Din fericire, de-a lungul vieții mele au fost multe răscruci, dar puține momente în care mi-am pierdut încrederea în mine. De când scriu, categoric încrederea asta trebuie extinsă și la cărțile mele, pentru că nici ele nu se pot împlini dacă nu îți pui toată încrederea și toată forța.

Fotografii din arhiva personală a scriitoarei

19179625_1543635789009697_1413107443_o

ACOLO LOCUIEȘTE NUMAI ISMAIL KADARE!


Articol publicat în ediția 5 / 2017 a revistei Viața Românească, la rubrica Cronica Ideilor
coperta_VR_05-2017

Kadare nu este de pe lumea aceasta! Mă uit adesea la chipul lui, iar chipul lui mă aprobă, cu fiecare nouă privire. Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor. Dar existența lui Ismail Kadare, pot să-mi dau seama, indiferent de cursul ei, dictat de vreo divinitate, de autorități ori de alegerile personale, este un fluviu care se scurge pe lângă adevărata trăire, cea lăuntrică. Poate că lui i s-a dat un simț în plus, o ureche invizibilă, atașată de suflet, în stare să audă vocile înmormântate demult. Iar nălucile, tulburate că există cineva care, în sfârșit, le dă atenție, nu tac deloc.

De aceea, scriitorului albanez (ar fi putut avea oare altă origine?) prefer să-i urmăresc gândurile, gândurile din cărți, căci în ele stă mărturia adevărată a destinului său. El este pur și simplu omul care ascultă morții, apoi scrie ceea ce aceștia i-au transmis. Vocea povestitorului nu se abate un milimetru de la istoria dictată, e o voce care vine negreșit din altă lume și pătrunde în lumea de aici, cu un pas egal, fără grabă, dar cu hotărârea de a merge până la capăt. Cuvintele lui ajung la noi printr-o ceață densă, care ne întreține starea de buimăceală, întrucât bănuim pericolul, dar nu știm și direcția din care acesta va veni. Știe mortul care se confesează. Și mediul Kadare.

Generalul armatei moarte1, primul său roman, poate fi considerat un fel de a doua naștere. Generalul fără nume e chiar autorul, întors în trecut să dezgroape morții, să le adune rămășițele, să-i poarte într-un sac de nailon până unde s-au născut și să le redea astfel liniștea eternă. Până la 81 de ani, Kadare a eliberat o armată de suflete moarte, o armată de fantome. Și va face același lucru până la capăt, până la ultima suflare, căci, bănuiesc deja, nălucile nu-i vor da pace. Sau poate a făcut o besa, un jurământ de credință, să învie morții până la moarte, să regăsească blestemele care i-au ucis, legile scrise ori nescrise ce au făcut să curgă îndelung sânge în ținutul natal.

Ismail Kadare e totodată mediul care transmite lumii isprăvile unui popor asuprit, dar războinic, în care spaima și misterul, moartea și miturile nu se pot despărți. Sunt ridicați din morminte cei răposați, întâmplările și personajele istoriei, obiceiurile și credințele adânc înrădăcinate. Un glas acoperit cu vălul misterios al morții ne vorbește, înfiorându-ne. Iar noi, cititorii, rămânem nemișcați, ca într-o vrajă, să nu pierdem nici un detaliu. Morții capătă şansa de a fi buni și de a ne bântui imaginaţia. Și totuși nu sunt zombies, căci primesc înapoi şi sufletul.

Atmosfera creată de cărțile autorului nostru este inconfundabilă. Felul său de a povesti este singular. Simțim lângă noi respirația personajelor, chiar dacă aburul lor e rece, ca de pe cealaltă lume. Primejdia e bănuită și tot mai aproape, încordarea crește de la o pagină la alta. Nici o clipă nu întreții speranța că ceea ce trebuie să se întâmple nu se va întâmpla, finalurile fericite nu există, căci moartea nu e pentru nimeni un final fericit (de altfel, în cărțile lui Kadare nu există speranță, personajele lui trăiesc sau mor fără ea). Un zvon teribil se-ntinde din gură în gură, e toamnă, plouă mărunt și nesfârșit, iar noi suntem trecuți de sudorile morții („Am observat că întâmplările cele mai stranii se petrec toamna”, Kostandin și Doruntina2), frigul ne pătrunde prin crăpătura ușii, lăsată înadins întredeschisă, spre lumina albă ieșită din oasele strigoilor istoriei.

Intervenția autorităților în cărțile lui Kadare, încercarea lor, eșuată din fașă, de a desluși și a pune astfel capăt unei întâmplări stranii este superfluă. Logica nu are nici o putere într-un ținut al umbrelor și miturilor. Sătenii din munți știu mai bine, de partea lor e dreptatea. Zbuciumul lăuntric, spaima apropierii iminente a răului e ca o sabie ce nu se îndepărtează de grumaz. De grumazul eroilor fantomatici ai lui Kadare. Degeaba se ascunde și fuge cât mai departe cel destinat morții prin legea nemiloasă și viguroasă (chiar și în vremea comunismului albanez) a kanun-ului. Scriitorul însuși e neputincios în fața sorții celui pe care îl reînvie. Îi poate aminti viața, dar nu îi poate da deoparte nicicum moartea.

u1_IsmailKadare

Realitățile descrise de Kadare sunt istorii ale Albaniei, dar istoria ei este plină de cadavre. Trecutul în întregul său este plin de cadavre, iar credințele care, în creierul munților precum în străfundul sufletelor, nu au murit, se înverșunează să pretindă răzbunare. În inima unui popor îndelung opresat blestemul e încă viu, deochiul te poate atinge și condamna, kanun e la lucru și cere sânge, în zadar e luna aprilie, căci va fi negreșit un Aprilie spulberat3. În zadar poezia se varsă și vrea să curățe nălucile pătate de sânge ale ținutului natal, în zadar erotismul prinde de mână personajul și încearcă să-l elibereze din menghina groazei. Moartea și viața se înțeleg neașteptat de bine…

Într-un sens, personajele lui Kadare sunt toate strigoi, precum Kostandin, care o aduce acasă pe sora lui Doruntina, pentru că i-a jurat mamei că o va aduce când va avea nevoie de ea, iar blestemul l-a făcut să iasă și din mormânt pentru a-și împlini besa. Pentru că ele sunt condamnate de la început să moară și singure știu că nu e nimic de făcut în privința aceasta. O simplă bănuială, că ochii tăi pot să deoache, te poate osândi definitiv la orbire. Privește spre lumea vizibilă o ultimă dată personajul din povestirea Firmanul orb4, conștient că nu există nimeni care să-l scape.

Revin, în final, la a spune că romanele și povestirile lui Kadare urmează biografia sa, biografia însă nu a vieții lui, așa cum se întâmplă să se petreacă pe pământul care ne îndură pe toți, ci biografia morților lui, îngropați de legi nemiloase și războaie crunte, de cutume bizare și condamnări întâmplătoare. Cărțile sale sunt biografia sufletului său neclintit în ascultarea morților ținutului albanez. Iar nălucile lui sunt înviate pentru a ne lua în stăpânire și a ne bântui vreme îndelungată, blestemele lui ne îngrozesc, ne țin prizonieri, sabia de deasupra capului e mereu ascuțită și pregătită să cadă. Iar noi o lasăm să cadă. Precum în Podul cu trei arce: „…de parcă nu mortul ar fi împlinit 40 de zile, ci el…”5

Scriitorul acesta nu seamănă cu nimeni, căci nimeni nu a scris vreodată chiar din pragul necunoscut și înfricoșător ce desparte lumea de aici de cea de dincolo, cu o voce egală de viu și de mort, fără să încerce să tragă cititorul de o parte ori de alta, păstrând integru și sobru misterul acelei întrelumi. Acolo locuiește numai Ismail Kadare!

Poate e prima dată când Cronica ideilor se îndepărtează de lumea ideilor în favoarea lumii nălucilor. Dar am vrut neapărat să le fac și eu să trăiască, măcar o dată!

1 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Polirom, Iași, 2011

2 Povestire din volumul Aprilie spulberat, traducere de Marius Dobrescu, Editura Univers, București, 1990

3 Ibidem

4 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, București, 2017

5 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, București, 2015

Întregul număr aici: http://www.viataromaneasca.eu/

Ediția emisiunii Caleidoscop cultural european, realizată de mine și dedicată scriitorului Ismail Kadare: