UN SCEPTIC MODERAT. BERTRAND RUSSELL


Articol publicat în ediția 4 / 2017

Nu am făcut niciodată o pasiune pentru gândirea lui Bertrand Russell, deși i-am cumpărat cărțile, le-am citit și am și scris cândva despre una dintre ele. Probabil e prea rațional pentru gustul meu, nu are nebunie, deși opiniile sale s-au manifestat adesea contra curentului, apărând libertatea, pacea în lume și alte idealuri umaniste. Este mai curând profesor de filosofie decât filosof, ca să apelez la o distincție clasică.

Dar Russell însuși îi dezarmează pe cei aflați la pândă, să-l judece, recunoscându-și limitele și poziția gândirii. Se situează mereu în zona bunului-simț, chiar și atunci când se exprimă asupra viitorului omenirii. E sceptic, dar cu măsură, fără să cadă în extreme. „Sunt un liberal britanic căruia îi plac mult compromisul și moderația”, se autodefinește în Introducere despre valoarea scepticismului, din volumul Eseuri sceptice, apărut în 2015 și în limba română(1). Scepticismul său, formulat într-un mod anodin, dacă ar fi înțeles, „ar revoluționa din temelii viața oamenilor”(2). Deci și fără subestimări…

Dar valoarea unei opere nu stă, în primul rând, în stil, nici în stârnirea pasiunilor diverse, ci în conținutul substanțial și, câteodată, revoluționar. Mă rog, așa cred. Gânditorul englez s-a exprimat adesea în răspăr cu mentalitatea vremii, cu direcțiile dominante și ideologiile, preocupat de probleme actuale și sociale, precum religia, educația, etica, impactul științei asupra vieții. A fost, totodată, un adversar puternic al oricărei forme de dictatură, militând neobosit pentru pace. A suferit pentru ideile sale, provocând reacții potrivnice din partea autorităților. Și-a pierdut astfel postul de profesor de la Cambridge, apoi a făcut șase luni de închisoare.

Să luăm trei eseuri, trei exemple:
1 Mașinile și afectele analizează o problemă care persistă și acum, pe care o privim cu și mai multă disperare astăzi: dacă mașinile vor ajunge să ne ucidă afectele sau afectele vor învinge. Russell combate ideea ce a căpătat o arie de acoperire impresionantă, aceea că fericirea este direct proporțională cu bunurile aflate în posesia noastră. Atâta vreme cât nevoile fizice nu sunt satisfăcute, e firesc ca oamenii să rămână prizonierii lor. Se pune preț pe bogăție, către cei bogați se îndreaptă respectul și admirația noastră. Însă este oare omul fericit cât se află în competiție, cât dorința de a deveni mai bogat, deci mai puternic, îl reține în câmpul de bătălie? Când nevoile fizice sunt satisfăcute, fericirea se poate transfera spre alte căutări. Mașinile însă ucid spontaneitatea și varietatea, două componente ale fericirii, crede Russell. Afectele noastre sunt deranjate de regularitatea lor. Cei ce le țin în funcțiune sunt oamenii serioși, întrucât împrumută proprietățile mașinii. În schimb, cei care se conduc după afecte devin, prin consecință, adepții unei vieți inutile și neserioase. Concluzia gânditorului englez este că mașinile trebuie controlate, iar știința care le-a creat trebuie să învețe să aducă în viața omului fericire, ceea ce prin mașini nu prea i-a reușit.

2 Răul pe care-l fac oamenii buni. Acesta este titlul unui alt eseu sceptic semnat de Russell. „Idealul de om bun este întruchipat de cel care nu bea și nu fumează, nu folosește cuvinte urâte, conversează într-o societate de bărbați doar așa cum ar face-o dacă ar fi de față și doamne, se duce în mod regulat la biserică și posedă în orice chestiune opinii corecte.”(3) Mai simplu, cel bun este pe placul celor de la putere, întruchipând omul care nu se revoltă, nu pune la îndoială, nu judecă. El crede și face. Dar omul bun este doar un paravan pentru îndeletnicirile murdare ale celor aflați la conducere. Nimeni nu va suspecta un om bun că a luat parte la un joc murdar. Nici el nu se suspectează. Îndoiala dacă acesta face mai mult bine decât un om considerat rău (cu un comportament invers) își face loc. Există vreun poet care să poată intra în categoria celor buni? Nu prea. Bunătatea în care crede societatea e totuși deficitară. Un om bun este prietenul rațiunii și chiar dacă se abate de la ea de mai multe ori, i se iartă, căci o face din dragoste de viață. Omul bun nu reprimă și nu-și interzice, este generos și dornic să-i vadă pe cei din jurul său fericiți, este el însuși fericit și exuberant, prietenul omenirii.

3 O problemă ardentă și mereu actuală este aceea a educației. Russell o pune în joc, într-un eseu, prin relația ei cu libertatea. Desigur, cum ne putem aștepta de la un raționalist, cu iubire de semeni, el optează pentru libertate în educație. Firește, cu măsură. Disciplina și autoritatea trebuie să existe, însă exercitate de asemenea calculat. Educația este făcută de stat, biserică, profesori, părinți și copilul însuși, deși el pare să aibă ultimul drept în societate. Statul, în lumea modernă, vrea o educație în acord cu direcția guvernului, cultivând disprețul față de alte națiuni. Biserica merge de mână cu statul, doar că nu o deranjează deloc analfabetismul, ba chiar îi priește. Amândouă sunt în dușmănie cu gândirea. Profesorul trebuie și el să se supună vederii generale a statului, nu are dreptul să facă educație așa, de capul lui. Plus că îi place să-și exercite autoritatea fălindu-se în fața elevilor. Și mai greșește undeva. Preocupat fiind de prestigiul școlii, de a lucra, prin urmare, cu cei înzestrați, pentru a participa la tot felul de concursuri care i-ar putea aduce pe frunte o coroniță, lui sau școlii, uită de cei mai puțin dotați intelectual. În această privință, soluția lui Russell este ca distribuirea elevilor în clase să fie făcută în funcție de performanțe, astfel încât profesorul să poată lucra, pe rând, și cu cei buni și cu cei mai puțin buni. Părinții, e știut, vor succesul pentru odraslele lor. Mândria de a fi părintele unui copil performant este instinctivă. Nu fericirea ori virtutea sunt scopurile genitorilor pentru fiii lor, ci dobândirea succesului și a puterii. Așadar, toți cei amintiți luptă pentru educația unui copil, distrugându-i inocența. Dacă ținem însă la binele lui, ce rămâne de făcut? Să încercăm să exercităm asupra elevului cât mai puțină autoritate, ne îndeamnă Russell. Dorința de cunoaștere e prezentă în toți. Copilul trebuie făcut să înțeleagă doar că merită să dețină niște cunoștințe. Va face atunci un efort să învețe. Pe scurt, elevilor trebuie să li se predea numai ce găsesc ei interesant. Program redus la școală, discipline puține, fără lucru suplimentar, acestea sunt „ieșiri” din sistemul învechit de învățământ și în calea unei educații în favoarea omului. Deasupra a toate, copilul trebuie încurajat în dobândirea libertății de opinie, căci ea este preferabilă oricăror cunoștințe, concluzionează filosoful englez. Se va întâmpla oare acest lucru vreodată?

Russell este, înainte de orice, un raționalist și un raționalist, după propria mărturisire, vrea să îi vadă și pe ceilalți asemenea lui. În acest sens, oamenii trebuie să învețe că numai dovezile singure sunt sprijinul faptelor, nu prejudecățile, dorințele ori tradițiile. Dacă vrem o ameliorare a lumii, una la care să contribuim conștient, numai intelectul ne poate veni în ajutor. Virtutea poate nu se învață, dar să fii rațional, da. Și de aici pornind, alte probleme, de moralitate, de educație, de organizare socială, pot găsi de asemenea rezolvare. Dar poate vă întrebați ce înseamnă de fapt raționalitatea, acest „ghid al gândirii și al vieții”, care nu a sucombat sub loviturile vremurilor. Răspunsul lui Russell e simplu: „deprinderea științifică a gândirii de a prevedea efectele acțiunilor noastre”(4).


(1) Bertrand Russell, Eseuri sceptice, traducere din engleză de S. G. Drăgan, Editura Humanitas, București, 2015, p. 17

(2) Ibidem, p. 19.

(3)  Ibidem, p. 118.

(4)  Ibidem, p. 28.

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/04/un-sceptic-moderat-bertrand-russell/

VR_04_2017

INTELIGENŢA DE UNA SINGURĂ VS. INTELIGENŢA CARE STĂ LAOLALTĂ


Articol publicat în ediția 3 / 2017 din Viața Românească la rubrica Cronica Ideilor

Între calităţile umane, cea de care nu ne lăsăm desprinşi nici cu forţa, apărând-o ca pe o comoară abia dezgropată, este inteligenţa. Ne împăcăm noi cu multe, dar nu şi dacă îndrăzneşte cineva să afirme că ne lipseşte agerimea minţii. De la geniali la cei săraci cu duhul, în fiecare inteligenţa pare că are dreptul să stea de strajă. Nu ştiu ce se întâmpla altădată, când inteligenţa era ea însăşi, de un singur fel, măsurabilă, cum suportau oamenii coeficientul propriului intelect, cum se resemnau în cele din urmă, dar o reacţie de revoltă trebuie să fi fost de vreme ce un psiholog al acestei lumi a inventat şi a introdus inteligenţele multiple, apoi s-a gândit să le întindă pe o imensă tavă, să le împartă şi să ne ajungă, astfel încât să nu mai conteze de care deţinem, numai deştepţi să fim.

Ani de zile am „păcătuit”, căci nu m-am putut gândi la mine decât ca la o fiinţă umană cu mintea sclipitoare. Am dus povara inteligenţei ca pe o coroană. De la un timp însă, nu ştiu cum, şi-au făcut unii curaj să se îndoiască, cu sinceritate ori din răutate, nu contează, dar şi eu am obosit cumva de-atâta superioritate. N-am ripostat. S-au strecurat uşor, dar decise, întrebările, ca viermii ce te rod fără să-i intereseze dacă îţi place ori ba. Şi ce-ar fi, mi-am zis într-o clipă de luciditate, dacă aş afla, printr-o metodă infailibilă, că inteligenţa nu-i a mea? M-aş sinucide? Ca să văd până unde pot merge, m-am înjurat, mi-am atârnat de gât calificative nepermise până mai ieri. Dar, vai, una e să fii autoironic, alta e să te identifici cu un prost. Ca să spun drept, e imposibil!

Un pas bun totuşi am făcut. De azi, îi dau voie minţii mele să nu mai fie sclipitoare. Şi iată, recunosc, nu am o gândire capabilă să câştige multe bătălii intelectuale, nu e nici atât de cultivată cât mi-ar conveni, nici în stare de a sintetiza un domeniu nu prea e. O ajută destul intuiţia şi sensibilitatea, care sunt în aceeaşi măsură ori poate mai mult ale mele. Pot să-mi las judecata în adâncimea problemelor şi sufletelor, dar nu ştiu să patinez pe suprafeţe întinse (oare nu caut chiar şi prin aceste cuvinte ieşiri spre luminata inteligenţă?). Gata, m-am hotărât, fiţi voi geniali, eu mă mulţumesc să trăiesc. Mi-am domesticit îndeajuns inteligenţa, câtă o fi, ştie să stea cuminte şi la rând.

Şi la urma urmei, cât valorează inteligenţa, luată aşa, de una singură? Analizată la rece, nu ţi se mai pare o calitate atât de preţioasă cum ai crezut, nici buricul însuşirilor umane, deşi tot o laşi să locuiască foarte aproape de el. Parcă inutil faci să vibreze lucrurile din jur când vorbeşti, dacă ai rămas de fapt cu ele, eşti singur, de nimeni iubit, nefericit şi aproape inuman. Inteligenţa, da, este în orice situaţie şi pentru oricine un plus, dar are şi tendinţa să se dea mare, să desconsidere, să întoarcă spatele şi să transforme în minusuri celelalte calităţi, când nu le anulează de-a dreptul.

Deşteptăciunea este o însuşire care trebuie, tocmai de aceea, controlată, tendinţa ei distrugătoare de viaţă poate fi măcar din când în când legată fedeleş, fără milă. Să înveţe şi ea să tacă, să îţi dea voie să fii om. Cam despre asta este vorba…

VR_03_2017
În alt sens, mă îngrijorează şi faptul că în ultima vreme s-a umplut lumea de genii. Ca într-un clişeu, de câte ori parcurgi o ştire despre performanţele unor elevi, studenţi, e acolo, la datorie, şi eticheta de geniu. Se foloseşte cu atâta lejeritate acest cuvânt că nu mai poate sărmanul să se ţină pe picioare (la modă fiind, a apărut şi o tipăritură intitulată „Starea de geniu”. Vedeţi, nu e mare sfârâială să fii geniu! Dacă nu ştiţi cum e şi vă doriţi, cumpăraţi o carte şi genii vă faceţi când veţi fi mari). Nu se răresc de-acum rândurile normalităţii? Asociind cuvântul „geniu” atributului „extraordinar”, ar însemna că se nasc tot mai mulţi oameni ieşiţi din comun. Şi dacă ritmul se menţine, nu vom ajunge noi, normalii, să fim de fapt cei ieşiţi din comun? Fireşte, exagerez, dar şi felul în care este tratat „geniul”, modul în care se trage de el în toate direcţiile, nu mi se pare mai puţin o exagerare. Nu sunt totuşi nici de partea celor care cred că Eminescu este singurul geniu al limbii române, cum am fost învăţaţi la şcoală. Şi nu îmi pun întrebarea ce este un geniu din simplul motiv că nu voi găsi un răspuns mulţumitor ori complet. Pornesc de la premisa că ştiu deja.

Să mai stăruim puţin. Sunt atâţia factori care le permit tinerilor de astăzi să studieze în universităţile mari ale lumii. Inteligenţa e doar unul dintre ei. Trăim vremuri diferite, pătrunderea în structurile educative internaţionale e relativ facilă. Copiii noştri au alte condiţii, există posibilitatea de aplicare online la burse, programe de studii, cercetare, locuri de muncă, oriunde, nu le rămâne decât să fie atenţi şi suficient de ageri ca să intre pe uşile deschise lor. Însă credinţa mea este că unui tânăr i se face mai degrabă un rău când i se prinde în piept eticheta „genial”. E ca o piatră de mormânt care-i va da voie să trăiască cu greu, care-i va atârna de gât şi-i va aminti ori de câte ori viaţa îl va chema deoparte. Nu, el trebuie să demonstreze ceva, are datoria să lupte, să nu dezamăgească. Nu e exclusă nici reacţia inversă: se poate culca în patul cald de geniu, să uite şi el de sine, darămite noi, care ne-am grăbit la ridicarea statuii. Avem nevoie de mai multă prudenţă când aruncăm cuvintele peste oameni. Cuvintele nu-s boabe de orez, ele se lipesc. Mă încântă, ca şi pe voi poate, fiecare strălucire a inteligenţei cuiva, fiecare rezultat excepţional, dar v-aţi gândit dacă un puşti de 16 ani va putea duce măcar până la colţ de stradă eticheta aceea de geniu? Nu va fi oare viaţa din el mai puternică, nu e dreptul ei să fie?

Ar fi destul şi ar fi bine să avem atâta inteligenţă cât să putem trăi frumos. Inteligenţa să vrea să respecte iubirea, fericirea, bunătatea, adevărul. E mai luminoasă viaţa omului când sunt toate împreună şi ciuntită când ceva lipseşte. Iar în acest scop, omul trebuie să-şi fie sieşi prieten şi să îşi rămână prieten în orice condiţii. Veţi spune că toţi procedăm astfel. Îmi permit să mă îndoiesc. Oamenii se iubesc, chiar şi când nu merită, însă puţini trăiesc cu sentimentul acela că Dumnezeu te-a pus într-un trup şi într-un suflet ca să le fii aproape, să te îngrijeşti de ele, să le hrăneşti cu bine, cu bucurie, nu cu rău, nu cu invidie, fără narcisism, în schimb, cu aceeaşi bunătate ce te determină să prinzi de mână şi să salvezi un om când e gata să se prăbuşească.

Dar, ca să rămâi cu picioarele pe pământ, ar trebui să te prinzi cu cealaltă mână de sentimentul zădărniciei, fără să-l laşi totuşi să-ţi interzică, asemenea inteligenţei, omenia, ori să te domine. Poţi trăi liniştit din încrederea că eşti pe pământ cu un rost, unul ales pentru tine, nu contează gloria sau ne-gloria muncii tale. Şi de fiecare dată când suferi că ceilalţi nu te caută, nu te aplaudă, întreabă-te numai cât valorează acest lucru la scară universală. Nu e mai important oare să te faci iubit, să cultivi virtutea şi să fii bun? Să cunoşti deopotrivă tristeţea, deznădejdea şi moartea, altminteri nu poţi fi întreg. Dar de acestea are grijă viaţa să ţi le aducă în preajmă. Să fii stăpânul existenţei tale înseamnă să o înţelegi, să o urmăreşti în paşii mici şi în salturi, apoi să înveţi algoritmul prieteniei cu tine însuţi. Dacă faci alegerile potrivite, dacă îţi detoxifici măruntaiele de ură, dacă uiţi de capra vecinului, ajungi mult mai aproape de tine. Căci îndrăzneşti să formulezi pretenţia apropierii celuilalt când tu eşti departe de tine?

Toată revista aici: http://www.viataromaneasca.eu/

106 ani de Cioran. Exilul iubirii


Pentru cititorul operei lui Cioran, faptul concret al îndrăgostirii de Friedgard Thoma se arată cel puţin într-o formă bizară, aproape de incredibil. Luciditatea extremă prin care a excelat autorul de-a lungul anilor, gândirea-i aflată susţinut în îndoială şi voinţa de eliberare de orice fel de iluzionare sunt caracteristici vii şi obsedante în paginile sale.

41GX91CC11L._SX305_BO1,204,203,200_

coperta cărții „Pentru nimic în lume”, de Friedgard Thoma, în germană

Este greu să accepţi, având în faţă referinţele sale scrise despre iubire şi femeie, că şi-a putut contrazice în aşa fel modul de a fi, că a putut „permite” o asemenea întâmplare fără a conştientiza „declinul” întregii sale gândiri. O privire mai atentă însă în analiza fragmentelor cioraniene, poate desigur constata şi afirmaţii elogioase relativ la o femeie anume, şi aş aminti aici cele două pagini intitulate „Ea nu era de aici…”, absolut uluitoare prin inefabilul lor, sau cele închinate Mariei Zambrano, când îl vedem pe Cioran acceptând că aceasta se situează firesc în filosofie, fără agresivitatea şi parvenismul care caracterizează femeile care se consacră acestui domeniu.

646x404

fotografia trimisă de Friedgard Thoma cu prima scrisoare

Mai mult, întâlnim fragmente în care gânditorul îşi mărturiseşte afinitatea lui cu feminitatea, în detrimentul masculinităţii. „Si je prefère les femmes aux hommes, c’est parce qu’elles ont sur eux l’avantage d’être plus deséquilibrées, donc plus compliquées, plus perspicace et plus cyniques, sans compter cette supériorité mystèrieuse qui confere un esclavage millenaire.” (Aveux et anathèmes: „Dacă prefer femeile bărbaţilor, aceasta se întâmplă pentru că ele au asupra lor avantajul de a fi mai dezechilibrate, aşadar mai complicate, mai perspicace şi mai cinice, fără a lua în calcul această superioritate misterioasă conferită de un sclavaj de milenii”)

cioran-6

Cioran și Friedgard

Înţeles astfel, Cioran nu surprinde făcând loc în viaţa lui unui act ce contravine parcă gândirii sale; cunoscându-i fuga de orice formă de credinţă îl vedem capabil să trăiască ceva care să îl desprindă de un anume mod de a fi, de o definiţie, de o etichetă, şi în cele din urmă de propria operă. Iubirea târzie pentru Friedgard Thoma, introduce în existenţa lui, desigur nu conştient, voit misterul unei experienţe inedite, chiar dacă încercarea trăită se opune viziunii de o viaţă asupra fenomenului dragostei. Iubirea devine asemenea unui revers al existenţei duse, un soi de nebunie care răzbună luciditatea şi fuga de iluzionare.

Friedgard Thoma 004

Friedgard și Cioran prin Paris

„Am îndrăznit să mă consider mai desprins de toate decât Buddha şi acum sunt pedepsit pentru iluziile mele. Am jucat prea mult comedia înţelepciunii. Acest lucru trebuie să aibă un sfârşit şi sunt fericit că Dumneavoastră a-ţi contribuit la aceasta. Ospitalitatea Dumneavoastră a fost inegalabilă. Vreme de două zile am fost încoronat. Ce aş putea aştepta mai mult în aceasta lume aparentă?”, îi scrie Cioran iubitei în data de 10 mai 1981. Iar peste două zile: „Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât fericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua.” Iar ceva mai încolo: „Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat.” 

friedgard cioran simone

Friedgard, Simone Boue și Cioran

Una din însemnările din Aveux et anathèmes reia gândul din cea de-a doua scrisoare la modul impersonal: „La grande, la seule originalité de l’amour est de rendre le bonheur indistinct du malheur.” Sentimentul acesta că trăieşte un „declin” prin această îndrăgostire, dar unul cu totul „nesperat”, deşi imperios, ne trimite la conceptul de mister la care Cioran recurge ca la unica justificare pentru ceea ce i se întâmplă şi în acelaşi timp, la unul din resorturile ascunse ale vieţii, care te trezeşte din iluzia că eşti stăpân pe anii tăi şi te determină să vezi dincolo de limitele între care ţi-ai închegat gândirea.

17902572

coperta cărții, în limba română

Poate că oboseala minţii, surescitată de o viaţă dusă în îndoială, a făcut loc în anii din urmă unui sentiment atât de firesc, refuzat în mod consecvent. Poate că a resimţit regretul că nu a trăit destul în lăuntrul unei astfel de încercări, şi destinul i-a creat deschiderea de a-şi ispăşi regretul. Dincolo de astfel de presupuneri, percep necesitatea destinală a unei astfel de întâlniri, deopotrivă ca „pedeapsă” şi „încoronare” a unei existenţe afundată în nelinişti, în întrebări şi în eliberarea de orice credinţă. O clipă de certitudine într-o existenţă fundată pe incertitudine înclină mult balanţa destinului, apropiind-o de teologie.

(fragment din Nopțile lui Cioran, cartea de debut, 2011)

alte absurdități din jurnal frivol


Undeva, în lumea asta, scopul cuiva în carieră este de a inventa desene cât mai uluitoare de înfrumuseţat hârtia igienică. Cât de departe ajunge nevoia umană de frumos…

Întâlnești în viață câte un om care-ți dă senzația că e o ploşniţă mare. L-ai strivi sub talpă, dar te gândești cu groază la mirosul de după.

Ce frumoasă ar fi lumea dacă din izvoare ar curge lapte şi în frigiderele noastre s-ar transforma în brânză!

M-am aşezat întâmplător pe rândul N. Cu alte cuvinte, am stat în banca mea.

Când am intrat la facultate, mătuşa mea, invidioasă, a căutat o explicaţie valabilă, pentru vecini. Le-a spus că sunt chioară şi de asta m-am dus să mă fac profesoară. Halal de mine, n-am fost şi eu în stare să fac în viaţă ceva serios!

De pe site-ul unei edituri ieşene: „Quasar este o pepinieră de tineri putori şi eseişti…” Na, dacă o spuneţi voi, nu vă contrazic!

DSC02211

CĂRȚILE CARE NE DAU LECȚII DE VIAȚĂ


Articol publicat în ediția 2 / 2017 din Viața Româneascăvr_02_2017

Creşte tot mai mult numărul celor care cred că se citeşte tot mai puţin. Cărţi se cumpără totuşi, editurile o duc greu, însă supravieţuiesc, ba chiar se înmulţesc. E drept, se vând tomuri dintr-acelea pe care cititorii de vocaţie, ca să le dau un nume ne-original, le desconsideră. Librăriile sunt ticsite de publicaţii pe înţelesul tuturor, volume de spiritualitate, tipărituri care ne dau lecţii de viaţă ori „tratate” de gândire pozitivă. Se şi citeşte, putem admite, doar că nu ceea ce ar trebui (dar cine decide ce e bine şi ce e rău?), nu filosofie, nu literatură clasică, ci volume uşurele, care te ţin la suprafaţă, însă îţi creează iluzia atotştiinţei, ori care te fac să levitezi de-a dreptul în propria-ţi spiritualitate.

În cronica din numărul trecut aminteam de tomurile tot mai agresive şi voluminoase de filosofii şi ştiinţe pe înţelesul tuturor. Şi sugeram atunci că voi reveni, căci e vorba de un subiect care merită o meditaţie separată. Nu mai sunt însă atât de convinsă, pentru simplul motiv că nu poţi lua nici în serios, dar nici în derâdere un soi de beletristică la modă.

Mă gândesc numai la zecile de ore de meditaţie care i-au fost necesare lui Kant pentru a scrie „Critica Raţiunii Pure”. Într-o carte pe înţelesul tuturor, ar ocupa rezumatul acestei capodopere a filosofiei clasice o pagină? Iată de ce, un volum care simplifică teoriile mi se pare că întreţine o atitudine aproape ruşinoasă în faţa sacrificiilor îndurate de un autor ca să ajungă la finalul unei opere. Dar tot e mai bine decât să nu ştii cine a scris Critica…, veţi spune. Aşa o fi. Suntem grăbiţi, tot mai grăbiţi, nu mai avem vreme pentru lecturi aplicate, cărţile trebuie să imite motorul de căutare Google.

E un lucru bun, desigur, că cineva s-a gândit să introducă informaţia de bază a unui domeniu într-un singur volum, nu trebuie să dai nenumărate clickuri ca să o aduni singur de pe internet. Pe de altă parte, e clar că ni se administrează „pilule culturale” întrucât nu mai avem răbdare să ne aşezăm la masă ca să ne „hrănim” curiozităţile în profunzime. Se găsesc alţii care să ne ofere lecţii de viaţă, căci în fuga noastră teribilă prin lume uităm să trăim, nu mai ştim cum, unde şi când ne-am părăsit viaţa, nici de unde să ne-o luăm înapoi. Avem câteva treziri într-o existenţă, unele provocate poate şi de câte o astfel de lectură, apoi o luăm de la capăt, şi cu graba, şi cu viciul, şi cu intoxicarea noastră cea de toate zilele. Nu mai e timp pentru seriozitate.

Un rost al cărţilor pe înţelesul tuturor poate fi totuşi acela de apropiere şi instigare la lectura autorilor importanţi, operelor originale. Aş fi de acord cu apariţiile editoriale de acest tip dacă din ele ar izbucni câteva poveşti de dragoste. Şi ar mai fi o situaţie în care astfel de tomuri şi-ar justifica existenţa, o situaţie prin care am trecut personal, stimularea imaginaţiei, a creativităţii. Vă spun cum s-a întâmplat şi ce a ieşit.

Am avut mereu o slăbiciune pentru secretele ştiinţelor exacte. E uimirea în faţa necunoscutului, alterităţii. Înţelegerea unui raţionament matematic (cum s-a întâmplat în dimineaţa aceea, când am refăcut, într-un drum spre piaţă şi înapoi, calculul probabilităţilor formulat de Fermat) ori pătrunderea unei legi fizice sunt emoţii rare. O dată, m-am întrebat cum se explică diferenţa de fus orar. Şi răspunsul a venit din „Minunata lume a domnului Tompkins” (a se înţelege nivelul meu de pricepere!). Spaţiul este o coordonată care reacţionează asemenea timpului, astfel că alt loc atrage alt timp. Cum nu ne miră că, dacă iei prânzul în tren, fiecare bucătură este înghiţită într-un alt loc din spaţiu, aşa nu ar trebui să ne mire nici diferenţa de timp dintre ţări şi continente distincte. Tot în cartea respectivă am citit şi că dacă te mişti cu o viteză cât mai apropiată de viteza luminii, îţi menţii mai mult tinereţea. S-a făcut un experiment cu gemeni, unul rămâne acasă, celălalt pleacă în lume. Când se regăsesc, cel de-al doilea arată mai tânăr decât cel care s-a deplasat într-o mişcare uniformă. Acceleraţie-încetinire, prin urmare o mişcare neuniformă ne conservă starea fizică bună. Dar vai, tot trecând eu de la o carte de ştiinţă la alta („pe înţelesul tuturor”), într-o zi, mi-am închipuit cum ar arăta o cerere în căsătorie formulată în scris de un matematician. Cu „Scrisoarea unui novice matematician către iubita lui”, o parodie dublată de autoironie, s-a încheiat şi „cariera” mea scurtă de cititoare de cărţi neserioase.

 

Rază necesară a cercului vieţii mele,

îţi scriu după o noapte de nesomn, o noapte petrecută în calcule probabilistice realizate în vederea căsătoriei noastre. Da, iubita mea precum o linie dreaptă perpendiculară pe viaţa mea, îţi adresez prin intermediul acestei misive cererea în căsătorie. Te vei întreba poate de ce nu am avut curajul să îţi cer mâna în mod direct, ah!, răspunsul e simplu, cum trebuie să fie cele mai bune soluţii de rezolvare a problemelor matematicii, nu de curaj e vorba aici, ci de faptul că argumentele pe care le folosesc oferă certitudinea raţiunii mele imbatabile doar dacă sunt citite şi apoi reluate, altminteri nu prezinţi garanţia înţelegerii adevărate. Verba volens, cum spune latinul.

Să las însă vorbele inutile deoparte, căci ele sunt urâte matematicii, şi să trec decis la demersul argumentativ. De când te cunosc, mi-am alcătuit un set de observaţii aleatorii asupra comportamentului tău. Le-am distribuit normal, fii fără grijă!, observaţiile mele se grupează în centru, în jurul valorii tale medii de trăsături. Nu-i aşa că numai această judecată şi deja te-am convins de raţionalitatea celui care astăzi îţi face o propunere cu o probabilitate foarte aproape de exactitate? Ei, iubita mea, tu însăţi de eleganţa curbei clopot, dacă încă nu eşti sigură, poţi studia matematica lui de Moivre şi Gauss, te vei convinge singură că observaţiile, cu cât sunt mai din centrul curbei cu atât sunt mai adevărate. Da, căci aşa cum curba clopot este un simbol al epocii pe care o trăim, şi tu, raza mea de cerc, trebuie să devii simbolul raţiunii mele riguros matematice. Numai din adunarea a două intelecte pentru care deducţia matematică e prima lege va rezulta înmulţirea familiei noastre cu prunci Bernoulli.

Îmi vei contra-argumenta că nu sunt bogat, că nu deţin garanţia materială necesară. Sper să nu mă trimiţi în fiecare săptămână să iau bilet la loterie, căci cumpărătorul tipic, conform calculului punctelor, nu este afectat de teoria probabilităţilor. Şansele sunt practic zero, iar câştigul ţine doar de norocul pur. Eu îţi fac o propunere pe care nu o vei putea refuza. Să plecăm de la ce avem. Când vom poseda informaţii noi care ne pot îmbunătăţi situaţia financiară, vom folosi metoda lui Bayes pentru a corecta probabilitatea iniţială. Sunt destul de explicit dacă îţi spun că o probabilitate iniţială este doar o presupunere, o simplă estimare, dar în viitor vom fi capabili să accedem la o probabilitate mai exactă întrucât viitorul poate fi prezis, curba mea gaussiană? Esenţial este să înţelegi importanţa majoră a problemei partidei neterminate, rezolvată genial de Pascal şi Fermat, apoi voi fi sigur că te vei căsători cu mine.

Dragă rază care luminezi astăzi cercul vieţii mele, trebuie să-ţi fie clar că se pot atribui cifre oricărei evaluări, că numărul este cheia vieţii, că vom calcula împreună, zilnic, valorile numerice pentru ziua de mâine. Să nu te iluzionezi exagerat, nu vom şti exact ce ne aduce ziua de mâine, dar vom şti ce ar trebui să ne aducă şi vom acţiona în consecinţă. Astfel, vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, căci unde e număr e calcul, unde e calcul e siguranţă, unde e siguranţă e încredere, unde e încredere e perfecţiune matematică. Aştept un răspuns precis, simbolul raţiunii mele, îţi dau răgaz de o zi pentru propriile calcule probabilistice, dar nu uita, cine nu decide matematic este fiul haosului!

Al tău, om responsabil şi riguros, X

Numarul din VR aici:

http://www.viataromaneasca.eu/revista/arhiva/viata-romaneasca-2-2017/

Lecturi de weekend: Să fii luat la întrebări


coperta-1

   

Prima ediție a cărții a apărut în 2014, iar dialogurile au avut loc în toamna lui 2008, timp de o lună. Este vorba de nouă dialoguri care reușesc să creioneze un chip al „personajului” Liviu Antonesei. O carte despre disponibilitatea de mărturisire, despre preferinţa pentru anumite genuri scrise la persoana întâi, despre identităţile multiple ale omului Liviu Antonesei şi imposibilitatea cuprinderii acestora. ”Cele nouă capitole în care este structurat volumul <<desfac>> sinele lui Liviu Antonesei în multiplele lui ipostaze (identităţi), un demers prin care sinele nu face nimic altceva decât să-şi verifice propria unitate.” (Nicoleta Dabija)

Cei doi dialoghează firesc și cuceritor despre confesiune în toate stările sale, despre identităţile multiple, se plimbă prin viaţa autorului, fac un scurt popas în cultura română actuală, cu deosebire în lumea cărţilor și în lumea scriitorului și se opresc asupra lui Liviu Antonesei ca fiinţă socială, dar și pe urmele crdințelor sale și a pasiunilor sale. La final – descoperiri uimitoare pentru cititor.

„Cred că sunt disponibil la dialog, dar mai trebuie să și am cu cine dialoga! Acum, aș spune că am avut noroc de un interlocutor care știa exact ce vrea de la mine, care nu-și improviza demersul, care nimerea bine la ţintă cu întrebările sale. Şi care, desigur, se și informase destul de bine în ceea ce mă privește! Da, fără a fi recitit deocamdată ce-am vorbit noi, aici, vreme de o lună, doar din ce-mi amintesc din discuţie, și eu am impresia că a ieșit ceva interesant. În primul rând, pentru mine, care am fost obligat să mă gândesc la anumite lucruri ale vieţii mele la care nu m-am gândit de unul singur și, probabil, nici nu m-aș fi gândit vreodată. E bine să te ia cineva <<la întrebări>> din când în când!” (Liviu Antonesei)

Născut în 1953, Liviu Antonesei este scriitor, cercetător, publicist, profesor universitar din Iași. A condus mai multe reviste, în diferite perioade – Opinia studențească, Convorbiri literare, Timpul. A făcut o scurtă perioadă politică. A semnat peste 10.000 de articole, eseuri, cronici în presa culturală și curentă, articole de blog. A publicat un număr impresionat de volme de poezie, eseuri, proză. Într-un interviu pe care ni l-a acordat în ”Ziarul de duminică” în 2012, susținea: ”Eu cred că întreaga literatură este realistă, ba chiar mai mult, că este integral autobiografică.”

Întrebat de Nicoleta Dabija cum e să fii Liviu Antonesei, scriitorul răspunde: ”În primul rând, nu mă plicitisesc de mine și cu mine. Al doilea, poate reușesc să fiu mai puțin plicticos și pentru ceilalți. Pe deasupra, am senzația ca toate aceste identități, toate aceste dimensiuni, toate aceste preocupări, adesea foarte depărtate una de cealaltă – să scrii comentarii despre politica românească și poezii de dragoste la interval de câteva ore poate fi destul de derutant pentru multă lume mă ajută să mă cunosc mai bine, să-mi măsor puterile creative, să-mi evaluez deschiderea și limitele. Să știți că eu l-am luat destul de în serios pe Socrate și o bună parte din timpul meu, din viața mea le consum ca să mă cunosc – cât de bine pot! – pe mine însumi.”

 

Nicoleta Dabija – O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei. Ediția a II-a, revizuită și adăugită. Editura Eikon.