Anestezie


Articol publicat în ediția 6/2018 din Viața Românească, la Cronica ideilor

Ne ducem viața sub anestezie. În proporție de 90 la sută, noi nu trăim, ci uităm. Sau am trăit cândva, dar nu ne mai aducem aminte. Ceea ce, calitativ, devine totuna. Existența umană pare un șir lung de acțiuni, gesturi, cuvinte, sentimente risipite în neant. Pare ori este? Aproape toată viețuirea nu a meritat dacă acum e ca și cum n-ar fi fost niciodată. Avem insuficiente amintiri din propria existență. Întocmai ca dintr-un roman citit demult, vorba lui Schopenhauer. Să admitem, ceva mai multe. Și totuși, unde s-au dus zilele care s-au dus, cum au putut ele trece fără să lase nici o urmă, nici o secundă de amintire, nici o privire mângâietoare, nimic? Nu sunt nostalgică, nu încerc să priponesc cu forța țapul ispășitor de uitare, însă nici nu vreau să-i așez celei din urmă pe creștet vreo coroniță, pentru că ea, luminata, face posibilă încă trăirea. Un alt argument pro-anestezie? Refuz. Cu faptul că viața devine o mare întunecată de spectre nu pot să mă împac. Ce rost are o astfel de existență? Cine are nevoie de atâta lucru?

36285902_2169429660002194_246408222301224960_n

foto: Dumitru Cenușă

Anii, oricât de mulți s-ar adăuga, sunt doar o cantitate. În vreme ce trăirea adevărată continuă să fie fragilă, fantomatică, străină de noi înșine. Încercați să puneți laolaltă amintirile personale, oare v-ar ieși o săptămână plină, două? Sigur, mai avem sertarele memoriei, abilitatea de a scoate la suprafață amintiri diferite în funcție de emoții, situații și întâlniri diferite. Și alte, alte argumente, însă calitativ tot nu obținem mare lucru. Generozitatea imaginației aici se vede. Mai putem și noi pluti pe deasupra trăirii, completând-o, înfrumusețând-o, recreând-o, aruncându-i în brațe din când în când câte un nenorocit de sens, ca pe o păpușă din cârpe și fără trăsături.

Sunt multe zile de când ideea absenței vieții din însăși casa ei nu-mi dă pace. „Gândesc, deci exist.” O fi avut dreptate Descartes, însă gândirea îmi pare un proces care ne vizitează destul de rar. Ne definește fără să ne stăpânească. Căci „a gândi” se cuvine dublat de „a fi conștient”, ori mai degrabă de „a fi treaz”, ca efectul să fie „a înțelege” și/ ori „a iubi”.

În starea de trezie bănuiesc eu opusul anesteziei. O stare a naibii de greu de reținut. E mai alunecoasă decât mercurul. Și durează de la câteva secunde la câteva minute, nu mai mult. Restul… e anestezie. Anestezia somnului în primul rând, întrucât dormim cam o treime din viață. Dar visăm, or unele vise ajung în depozitul prețios al amintirilor, mai ales dacă ești suficient de romantic să crezi că ele deschid a doua viață. Ar fi și ne-înțelept contrariul, când visele de noapte mai trasează câte un plus în pleiada de minusuri de trăire. Pe urmă, anestezia confortului, tot mai râvnit. Care ne transformă în ființe comune, fără semne distinctive, precum ardeii grași și identici din galantarele unui aprozar. Există și anestezia din cuibul familiei, cald și protector, unde cauți consolare și ajutor de fiecare dată când ți se întâmplă ceva rău.

Timpul mort al plictiselii? În mod neașteptat, poate fi un câștig. Întrucât atunci când te plictisești senzația e că timpul stă pe loc. Parcă aștepți ceva, dar altceva, nu ceea ce ți se oferă. Este o stare într-un fel dureroasă. Dar e drept că apoi nu prea ne-o mai aducem aminte, ca atare nu contează. Vi s-a întâmplat vreodată să vă cufundați într-o lectură într-atât că abia după câteva ore ați tresărit de teama unei pierderi de sine? Doar că șansa lecturii este viața din viață. Ieșit din propriul timp ai intrat în realitatea unui autor, în întâmplările unor personaje, care au avut se pare meritul de a fi fost mai intense decât propriile-ți stări. Așadar, nu ți-ai risipit vremea. Ai trăit, la alt nivel, într-o viață de împrumut. Întocmai ca într-un vis nocturn.

Până și sentimentele sunt o formă de anestezie. Nu în prima fază, când ba ne dau târcoale ca niște fluturi florilor, ba se fugăresc prin trupurile și sufletele noastre ca niște copii zburdalnici, ci pe parcurs, când devin solidificate, stoarse de tumult. Se întâmplă pentru că nu mai sunt singure, sunt într-o relație cu credincioasa obișnuință. De anestezia propriu-zisă ce să spun? Dacă este totală e asemenea somnului, deci ne-viață. Dacă este locală, de cele mai multe ori devine deopotrivă trezie. Injecția te scapă de durere, nu de frică. Poți să te relaxezi pe scaunul unui dentist, să adormi precum la o ședință de masaj? Maturitatea înseamnă în mare parte anestezie. Copiii sunt vii, geniali, deschiși experimentului. Treptat ne aplatizăm, respectăm reguli, acceptăm că trebuie, și că iar trebuie, până uităm că putem fi măcar o zi din șapte cum eram odată, diferiți, adică noi înșine. Și dacă ne-am născut cumva bogați, ca să întindem un ban celui sărac, nu-i vom cere să o facă puțin pe maimuța, pentru propria distracție? Anestezia cutumei. Și așa mai departe…

A trăi înseamnă a fi treaz. Nu trezit din somn, ci în stare reală de veghe, de vigilență a minții. A fi treaz, adică a fi conștient și, pe urmă, a căuta să înțelegi și să iubești tot ce trăiești, fiecare pas, fiecare privire, fiecare gest și act. Ești treaz când ești euforic, îndrăgostit, nerăbdător, îngrijorat, când ai emoții ori ți-e teamă. Ești treaz când ceva nu te lasă să adormi. Când într-un timp adesea considerat mort, cel în care te plimbi, de exemplu, mintea nu se plimbă și ea, ci trăiește, scrutează oamenii, practică un exercițiu de gândire. Poți, să spunem, să încerci să-ți dai seama după înfățișare de profesia cuiva, din felul în care vorbește ce statut social are, din modul în care este îmbrăcat ce gusturi are. Un exercițiu încă mai uman ar fi acela de a pătrunde în sufletul trecătorului, de a-ți închipui după expresia feței la ce se gândește, dacă e trist ori vesel, dacă e satisfăcut de viață ori nemulțumit, dacă suferă de o boală ori de necaz. A avea compasiune, a nu judeca, a pricepe și a iubi sunt străzi de urmat și de combatere a anesteziei.

VR_6_2018

Ca să nu fii un simplu anesteziat printre alții trebuie să lupți, prin stări și emoții, prin fapte, prin exerciții de gândire și de atenție (practicate cât mai des și menținute cât mai mult), fie să cobori în tine însuți, fie, mai bine, să urci, să te înalți în tine însuți. Pentru viața autentică linia dreaptă nu prea există. Să fii mereu câmpul de bătălie al pasiunilor, al uimirilor și curiozităților de tot felul înseamnă să trăiești cu adevărat. Și singurătatea, și liniștea, pot fi semnele unei trăiri veritabile, dar practicate lucid, fără durere, în chip de consecințe ale zbuciumului lăuntric, luând distanță de lume și de vacarmul ei.

Deși, oricât ne-am strădui, nu putem fi trezi tot timpul. Totuși, măcar să ne străduim. Să facem cât mai des exercițiul de a rămâne cu toate simțurile în alertă, cu mintea liberă în provocarea de a trăi. Și să cautăm neobosit să pricepem ce ni se întâmplă. Pentru simplul fapt că înțelegerea vine mereu cu un plus de trăire. Aici se ajunge prin multă meditație și prin iubire. Prin împotrivire, prin neacceptarea anesteziei ca un dat. Singura pledoarie adevărată pentru „a fi” îmi pare că stă în gândirea atinsă de luciditate, dar în gândirea deopotrivă generoasă, ea ne conduce la umanitate. Ceea ce am trăit și felul în care am trăit să se prăvălească-n iubire… În iubire, anestezia nu prinde.

P.S. – Cronica aceasta nu este nici ea mai mult decât un exercițiu de gândire, o împotrivire la anestezie. De aceea, poate fi criticată, dezasamblată și asamblată diferit de fiecare dintre voi, în toate direcțiile posibile, spre multe alte adevăruri și multe noi amăgiri, într-un cerc vicios din care, bănuiesc, nu vom ieși niciodată.

Linkul către numărul 6 al revistei Viața Românească: http://www.viataromaneasca.eu/

Lectură plăcută!

Reclame

LA despre Ungaretti, în Cronica veche


Textul despre traducerea lui Giuseppe Ungaretti în limba română, ediție integrală, pe care Liviu Antonesei l-a scris pentru blogul personal, însoțit de o parte din lungul poem Ultimele coruri pentru tărâmul făgăduinței, au fost preluate de revista de cultură „Cronica veche”. Le găsiți la pagina 20. Lectură plăcută!

Cronica Veche – 21 iunie 2018

primul text asupra integralei Ungaretti


… desigur, vine de la primul cititor al manuscrisului traducerii, cel puțin într-o variantă din multele variante, iar acum și de la primul cititor al volumului „O viață de om”, după publicarea acestuia. Nu pot decât să-i mulțumesc din suflet lui Liviu Antonesei și să reiau aici întocmai articolul de blog:

Bătrînul Poet îl bate pe cel tînăr! Despre Ungaretti, poezie și traducere…

Aș vrea să fiu cît se poate de clar de la bun început, n-aș vrea să fiu înțeles greșit. Prin urmare, Ungaretti este un poet de o egalitate axiologică uluitoare, începînd de la poemele din tinerețe, din preajma și din timpul primului război mondial, și încheind cu ultimele sale poeme. Nu trebuie uitate nici poemele rătăcite, din diferite vîrste ale creației, regăsite de el însuși sau de alții după plecarea sa. Și, totuși, acest poet atît de egal valoric are o răsucire interesantă în poemele scrise cam din jurul vîrstei de 60 de ani pînă la sfîrșit. Nu pot spune că sînt poeme mai bune, ci numai că sînt altfel și, probabil, acest altfel mă atrage în primul rînd, deși cum am mai spus, îmi plac absolut toate poeziile sale, de la cele foarte scurte, unele într-un vers, pînă la cele ample, cum este cel pe care îl voi posta. Nu cred că pot explica acest altfel, mai degrabă îl simt, dar poate un hermeneut mai ager îmi va putea explica vreodată.

E iarăși adevărat că nu poți sesiza diferența decît dacă îi citești întreaga operă poetică dintr-odată, într-o zi dau două, cum am procedat eu acum, la apariția acestei excelente transpuneri în limba română, pentru care o felicit din nou pe Nicoleta Dabija, fără teamă că aș putea fi suspectat de subiectivitate. Sigur, sesizezi și mai bine diferența dacă îl citești pe Ungaretti în original. E o experiență pe care nu am avut-o decît parțial, ajutîndu-mă de dicționare, prin traducerile lui Ilie Constantin pe care le găsisem în momentul acela. Iar dacă nu ai norocul să stăpînești la perfecție limba italiană, este bine să ai norocul unei traduceri integrale bune. Sigur, e ceva adevăr în vorba cu tradusul și trădatul, mai ales în cazul poeziei. Dar nu e totul adevărat. O traducere bună nu este nici una „filologică” nici una „artistică”, ci o transpunere, o echivalare, trebuie să-l faci pe poetul tradus în românește ca și cum și-ar fi scris el însuși opera în limba română. În traducere, mai ales în traducerea de poezie, marile probleme nu ți le provoacă limba de plecare, ci cea de sosire. Am constatat pe propria piele asta, de pildă cînd am tradus Mallarme sau Rene Char.

Poezia lumii a avut noroc de traducători buni în românește. E uimitoare, de pildă, performanța lui A. E. Baconski, care a făcut cîteva zeci de poeți contemporani să sune ca și cum ar fi scris în românește, dar să nu sune la fel, și cu atît mai mult să nu sune ca propria sa poezie. Faust-ul lui Blaga sună ca și cum ar fi fost scris în română, poate oleacă prea mult, ca și cum l-ar fi scris Blaga însuși. În schimb, al lui Doinaș este filologic și poate e bine așa, altfel risca să-l dubleze pe Blaga. în schimb Holderlin tradus de Doinaș sună admirabil. Mulți poeți ai lumii, francezi, italieni, dar și de alte neamuri s-au bucurat de devoțiunea și sagacitatea lingvistică a lui Șerban Foarță. Și de talentul poetic al acestuia, de bună seamă! Marele poet rus Serghei Esenin a avut norocul a două operațiuni reușite de transpunere, una a lui George Lesnea, poet mediocru, alta a lui Emil Iordache, care nu era poet, ci filolog slavist, dar cu har literar. Opresc aici exemplele, înainte de a epuiza cyberspațiul! Sînt foarte multe alte reușite, dar nu fac un pomelnic, schițez numai un cadru pentru recenta și prima în limba română ediție integrală Ungaretti, O viață de om, Editura Paralela 45, 2018. O muncă de cinci ani, dar care a meritat din plin să fie făcută!

Postez mai jos în întregime amplul poem în 27 de părți Ultimele coruri din pămîntul făgăduinței (1952 – 1960) din Carnetul bătrînului (1952 – 1960). „Bătrîn” în cazul lui Ungaretti mi se pare o mică cochetărie. El însuși mărturisește în mai multe locuri că a păstrat mereu „o fărîmă de copilărie”. Ceea ce e adevărat, de altfel, pentru orice poet adevărat. Poate și din acest motiv a plecat într-o lume mai bună, în legătură cu care nu-și făcea iluzii, în noaptea de 1 spre 2 iunie 1970. Acum, poemul promis… Citiți-l și nu-mi spuneți mie, ci dumneavoastră, dacă n-a fost scris în limba română!

33027651_1789658984676706_6993233130517692416_n

 

ULTIMELE CORURI PENTRU TĂRÂMUL FĂGĂDUINŢEI

Roma, 1952-1960

 

1

Alipite zilei de azi

Cele trecute

Zile ce vor veni.

 

Prin ani şi secole

În fiece clipă surpriza

De a fi încă în viaţă,

Viul care curge mereu la fel,

Ofrandă şi pedeapsă fără veste

În vertijul neîntrerupt

De schimbări a pustiu.

 

Aşa şi soarta noastră

Călătoria ce continuă

Într-o străfulgerare

Dezgropând, inventând

De la cap la fund timpul,

Exilat ca şi alţii

Care au fost, care sunt, care vor fi.

 

2

Dacă în înţepenirea unei zile în zile

Îmi revin încă, mă adun

Şi aleg, acel moment

Mi se va-ntoarce-n suflet pentru totdeauna.

 

Persoana, lucrul sau întâmplarea,

Sau neştiutele ori ştiutele locuri

Ce pun în mişcare delirul, sau acea angoasă,

Ori pierderea în van

Ori o trainică simţire,

Sunt de neclintit devenirile mele.

 

Dar în viaţa mea, altuia mai deloc dată

Doar înfricoşarea creşte,

Sporindu-i neantul, o mulţime de umbre

Rămase să-i ofere dorinţe

Extreme, palpitaţii,

Se va întâmpla să vadă

Pustiul întinzându-se

Până la a-l lipsi

Chiar de crudul regret al amintirii?

 

3

Când o zi te părăseşte,

Te gândeşti la cea din zori.

 

Naşterea e mereu plină de promisiuni

Dar e sfâşietoare

Iar experienţa cotidiană ne învaţă

Că legându-se, eliberându-se, durând

Zilele nu sunt decât un nelimpezit fum.

 

4

Spre un ţel fugim:

Cine însă-l va cunoaşte?

 

Nu la Itaca visăm

Rătăcind pe mările lumii,

Mirajul e Sinaiul de peste nisipuri

Ce numără monotonia zilelor.

 

5

Străbatem deşertul cu rămăşiţe

De icoane, în minte dinainte,

 

Despre Tărâmul Făgăduinţei

Cel viu nimic altceva nu ştie.

 

6

Infinit de-ar dăinui călătoria

O clipă n-ar dura şi moartea

Ar fi deja aici, cu puţin înainte.

 

Secundă întreruptă,

O trăire pe pământ mai mult nu ţine:

 

De se opreşte pe vârful unui Sinai,

Legea se reînnoieşte pentru cel ce rămâne,

Începe iar iluzia, şi mai crudă.

 

7

Dacă o mână a ta ocoleşte nenorocirea,

Cu cealaltă descoperi

Că nu e totul decât ruină.

 

A supravieţui morţii înseamnă a trăi?

 

Se opune destinului o mână a ta,

Dar cealaltă, vezi, repede te încredinţează

Că poţi prinde doar

Firimituri de amintiri.

 

8

De multe ori mă întreb

Cum erai şi eram înainte.

Rătăcim poate, victime ale somnului?

 

Faptele urmate de noi

Au fost de somnambuli în cele vremi?

 

Suntem departe, în acel halou de ecouri,

Şi în timp ce în mine iar apari, prin murmur

Ascult cum dintr-un somn te ridici

Predestinat nouă demult.

 

9

În fiecare an, când descopăr că februarie

E sensibil şi, din pudoare, tulbure

C-o înflorire la minut, galbenă irumpe

Mimoza. Îi stă bine în fereastra

Acelei locuinţe de odinioară

Şi a acesteia unde-mi petrec anii bătrâneţii.

 

Când mă voi apropia de marea tăcere

Semnul va fi că nici un lucru nu moare

Căci aparenţa mereu se întoarce?

 

Sau voi şti în sfârşit că moartea

Nu are regat decât asupra aparenţei?

 

10

Angoasele ce mi le-ai ascuns în ochi,

Prin care nu văd decât neliniştea cum mişcă

În nocturna ta odihnire de una singură,

Braţele tale atente

Tenebre aduc obişnuitului meu întuneric,

Mă fac să nu mai fiu decât noapte,

În urletul mut, noapte.

 

11

E ceaţă, orbire confuză, absenţa ta

E speranţă ce consumă speranţa,

 

De tine departe nu mai ascult printre ramuri

Şoaptele generoase ale frunzelor

Cu glasuri novice

Când primăvăratice arderi provoci

În fibrele mele sordide.

 

12

Vestul în întunecatul umăr simte

Pete de sânge ce se întind,

Ce, din adâncul de memorie al nopţii,

Recuperate, în gol

Se vor izola degrabă,

Soarele vor însângera.

 

13

Roză ascunsă, îmboboceşti peste abisuri

Ca să tresar amintindu-mi iar

Cum fără veste înmiresmezi

Când plângerea urcă.

 

Miracolul evocat mă afundă-n

Noaptea de atunci, noaptea în care

Ca să te pierzi şi iar să te afli urmăreai

Libertatea din tot mai multe

Fapte fierbinţi,

Fascinaţia oarbă şi muşcătura.

 

14

Se-aseamănă luminii în creştere,

Ori pe culmi, iubirii.

Dacă doar pentru o clipă

Ea de Sud se desparte

Poţi deja să-i spui moarte.

 

15

Când voluptatea-l încinge,

În disperata căutare de linişte

El în nor o vede

Cum nestăpânită taie

Încălecând uragane, frâiele.

 

16

De la o stea la alta

Se-ntemniţează noaptea

În vertijul goalei nemăsuri,

 

De la o singurătate de stea

La altă singurătate de stea.

 

17

Luceşte nevăzutul de oarbe

Spaţii unde imemoriala

Viaţă o petrec aştrii

Sub apăsarea nebuniilor singurătăţii.

 

18

Pentru a îndura clarul, biciuirea sa,

Când seninul se va ivi,

 

Pentru a suporta clarul, pentru a-l fixa

Fără o batere de geană,

Spre îndurare te întorc,

Ispăşesc vina ta,

Pentru a suporta clarul

Bătaia de joc i se opune

Şi am presentimentul că, teribil,

A noastră va deveni bucuria sublimă!

 

19

Trezie şi somn sfârşesc, nu mai sunt

În carnea mea vlăguită,

Tu mă renaşti, necruţătoare patimă.

 

20

De s-ar face orele oarbe de altădată

Poate s-ar întâmpla ca de acel fior

Să tremuri iar, cum te făcea deodată

Fericit, fără respiraţie?

 

21

Te-ai putea întoarce

Fără mâhnire, copile?

 

Cu ochi care nu văd

Decât în lumina tremurândă,

Castă, neliniştea izvorului?

 

22

E sufocantă seara, irespirabilă,

Dacă nici voi, morţii mei, şi puţinii vii pe care-i iubesc

Nu îmi veniţi în minte

Să mă ţineţi bine când

Dat solitudinii, înţeleg, la vremea serii.

 

23

În acest secol al răbdării

Şi de-o grabă angoasantă

Al cerului chip se oglindeşte-n pământ,

Pe deasupra, sub carapace, ei se fac mici de tot

La mila lui, dar eliberaţi de orice limită

În zborul la înălţimea

De doisprezece kilometri vedere,

Apoi timpul se zoreşte şi devine

O dulce dimineaţă,

Pe urmă, fără legătură

Cu mediul înconjurător

Îţi vin în minte amintirile

Cum în viteză te catapultează

Cu mii de mii la oră,

Nestăpânita curiozitate

Şi voinţa fatală

Uită de omul

Care nu va şti nicicând să se oprească din crescut

Şi a crescut deja în neumană măsură,

Poţi să înveţi cum să acorzi ce se întâmplă

Unului, fără grabă, dar şi fără răbdare,

Pe sub văluri privind

Până la incendiul pământului, seara.

 

24

Mă prinzi cu gheare albăstrii uliule

Şi, în bătaia soarelui,

Mă scapi peste nisipuri

Să cad în prânzul corbilor.

 

Nu voi mai duce pe umeri noroiul,

Lume, mă va avea focul,

Ciocurile întretăiate,

Muşcătura puturoasă de şacal.

 

Apoi va apărea beduinul,

Din nisip dezvelindu-l,

Scotocind cu bastonul,

Un schelet foarte alb.

 

25

Cobora în Siracuza fără lună

Noaptea şi apa plumburie,

Oprit, din şanţul lui reapărea,

 

Singuri înaintam înăuntrul ruinelor,

 

Un cordar e mutat de la distanţă.

 

26

Sufocată-n agonie dispare,

Se întoarce, iar se întoarce, din sine se retrage,

Şi o aud neîncetat în mine,

Devenind tot mai vie,

Clară, tandră, prea iubită, teribilă,

Vorba ta stinsă.

 

27

Iubirea nu mai este furtuna

Ce în orbirea nocturnă

Mă captiva adineauri

Între insomnie şi furie,

 

Sclipeşte ca un far

Spre care se îndreaptă liniştit

Bătrânul căpitan.

 

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2018/06/04/batrinul-poet-il-bate-pe-cel-tinar-despre-ungaretti-poezie-si-traducere/

 

ce am uitat să spun la lansarea volumului „O viață de om”


După o îndelungă trudă pasională (cinci ani) și apoi o lungă așteptare (doi ani), mi-am văzut integrala poetică Giuseppe Ungaretti ieșită în lume, proaspătă, dolofană și nerăbdătoare să zburde după cititori.

DSCN0632

foto: Liviu Antonesei

Ca să o văd, am luat trenul până la București. Am ajuns obosită, emoționată, dar apariția unei mâini de prieteni m-a făcut să mă simt totuși de natură umană. Ce am spus, nu-mi mai amintesc. Probabil am vorbit în stilul meu, dezlânat și aiuristic (noroc de Cosmin Perța și Liviu Antonesei, care mi-au fost alături la lansare și pe care îi respect și mai mult acum). Dar abia azi, mi-am dat seama că un lucru esențial nu l-am spus, deși mi-a venit în minte imediat ce poetul și editorul Cosmin Perța m-a anunțat când va fi lansarea. 

DSCN0657

foto: Horia Pătrașcu

Data de 1 iunie nu este o dată întâmplătoare în viața lui Ungaretti. A fost ziua lui ultimă pe pământ în 1970 (în noaptea de 1 spre 2 iunie, își lua adio de la lume, într-un spital din Milano). Și iată, peste 48 de ani, poezia lui a început să fie și în limba română și fix în această zi. Sigur, nu sunt cea dintâi care traduce din opera lui Ungaretti, dar e prima traducere integrală a poeziei lui, iar ăsta e deja un lucru mai mare. Cel puțin așa mi se pare mie. 

33865979_1749828565105899_726960168746614784_n

foto: Bookfest

Liviu mi-a mărturisit seara, după ce a citit un mănunchi de poeme,  că „O viață de om” este, până la urmă, un act de altruism făcut pentru cultura română. Iar de citit, îl citește acum pe Ungaretti ca pe un poet român. Filosoful și eseistul Horia Vicențiu Pătrașcu mi-a scris, în aceeași seară, că prefața e „superbă” și „ideea de a publica integral este în sine extraordinară și ceva neobișnuit pentru spațiul românesc, e treabă nemțească”. Au fost primele reacții după lectură și n-am rezistat să le las neîmpărtășite. Iar celor doi le mulțumesc!

34134743_1749828675105888_3994149667783835648_n

foto: Bookfest

Nu pot să nu le mulțumesc tuturor celor care au avut generozitatea să împartă o jumătate de oră din viața lor cu mine: prietenei mele minunate Elena Mando (și pentru trandafirul alb), scriitoarei Vasilica Ilie (care avea dreptate, ar fi trebuit să mă rujez ca de obicei, cu un ruj mai închis 🙂 ), Cristinei și lui Horia Pătrașcu (care ne-au fotografiat și ne-au fost alături nu numai la lansări, ci și a doua zi, la o cafea), lui Ion Lazu, lui Christian Crăciun și celorlalți, pe care nu i-am recunoscut, dar sunt convinsă că poartă un nume frumos. Și desigur, o reverență în fața celor doi vorbitori, Cosmin Perța și Liviu Antonesei!

DSCN0666

foto: Horia Pătrașcu

DSCN0673

foto: Horia Pătrașcu

DSCN0677

foto: Horia Pătrașcu



DSCN0686

foto: Liviu Antonesei

DSCN0685

foto: Liviu Antonesei

DSCN0725

foto: Daina Mainades

„Păpușa”, un plus de Kadare


De la începutul lui 2018 aștept „Păpușa” lui Ismail Kadare. Printre altele, pentru că citisem că este o carte autobiografică, centrată pe portretul mamei scriitorului. Asta după ce în articolul pe care i l-am dedicat la Cronica ideilor, în „Viața Românească”, scriam: „Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor.” Dar mie mi se întâmplă adesea ca imediat ce fac o afirmație, ceva să mă convingă de contrariul. E ca o luare de grijă, ca o eliberare de o idee, scrisul. Apoi devin liberă să mă contrazic, să văd lucrurile mai nuanțat cel puțin. 

papusa-ismail-kadare-humanitas-fiction-2018

Pe când citeam „Poveste despre dragoste și întuneric”, capodopera lui Amos Oz, m-am gândit că o astfel de carte ar fi necesară în biografia oricărui mare scriitor. Este, pe de o parte, un ajutor de nădejde dat biografilor, căci autorul știe cel mai bine cum și ce a trăit, dar, pe de altă parte, o astfel de scriere face lumină asupra celorlalte, înțelegi deodată obsesia pentru o temă, apariția unui personaj, cum efectiv a ajuns acel prozator să scrie un anumit roman etc. Dar ceea ce Oz mărturisește în peste 600 de pagini, Kadare scrie în 130. Nu fac nici o comparație, nu cred de fapt în comparațiile între scriitorii mari. Spun doar că sunt același gen de carte, autobiografică și binefăcătoare.

Cu fiecare nou roman, scriitorul albanez mă provoacă să retrăiesc spaima unui prea repede final al lecturii. Scrie fabulos, ca niciodată să nu fie destul. De aceea poate s-a și creat un ritual. După ce am cartea pe noptieră, îi dau târcoale câteva zile, practicând un dificil exercițiu al amânării. Am nevoie de două-trei zile, pentru visare. Pe urmă, nu mai rezist. Și totuși, o citesc cu o lentoare uimitoare, de parcă aș fi obligată să învăț un alfabet secret, știut numai de Kadare, iar eu, ca o umilă inițiată, l-aș descifra cu greu.

noni

De obicei, recitesc cam toate paragrafele imediat ce am ajuns la finalul lor. Iar cu „Păpușa”, s-a întâmplat mai mult de atât. Când am ajuns la sfârșitul cărții, am luat-o repede de la capăt.

„Păpușa” e diferită de toate romanele lui Kadare. Și necesară, pentru că, citind-o, găsești o mulțime de explicații. Când spuneam că e singurul autor a cărui viață nu mă interesează pentru că literatura lui e totul, nu mă înșelam. Cel puțin nu asupra părții a doua a afirmației. Dar „Păpușa” e un surplus, un plus de extaz și totodată o fereastră deschisă spre acel tot al romanelor sale. Felul singular de a scrie, personajele lui fantomatice, pragul acela dintre lumea aceasta și cea a morților, unde locuiește singur, înțelegi acum că nu sunt din neant, că sunt cumva consecințe ale trăirilor personale. Descoperi un Kadare copil-fudul, un Kadare care scrie cu autoironie și umor pentru prima dată, un Kadare care încă mai trăiește printre nălucile casei părintești din Gjirokastra, un Kadare care vrea să priceapă ce a fost în trecut, dar care nu poate cu niciun chip renunța la mister… Un Kadare, pentru mine și pentru totdeauna, cel mai iubit dintre scriitori.

images

 

P.S. 1 – „Păpușa” a apărut de curând la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marius Dobrescu. Este în librării și în locul vostru n-aș mai aștepta mult până să o citesc!

P.S. 2- Îi mulțumesc domnului Marius Dobrescu pentru că a făcut posibilă și această lectură, după ce a tradus în limba română carte după carte din opera scriitorului albanez. Sunt bucuroasă că mâine voi putea să-l cunosc și să-i mulțumesc în mod direct pentru fericirea numită Kadare.

31306718_10204254510559953_7568765258043719619_n

 

O ALTĂ ÎNTOARCERE A FIULUI RISIPITOR


Articol publicat în ediția 4/2018 a Vieții Românești

Nu mă întrebați, căci nici singură nu pricep, de ce am cumpărat mai întâi, de ce am citit apoi, și de ce vreau să scriu acum despre cartea unui preot care interpretează povestea biblică a Fiului Risipitor pornind de la un tablou de Rembrandt1. Singurul argument care îmi trece prin minte pentru prima etapă a acestui proces este că m-a atras tocmai combinația preot-artă-parabolă, mai ales că mi se promitea înecarea ei în sosul unei experiențe personale.

A doua fază mi-o explic mai simplu. Lecturilor le găsesc mereu o justificare. Dar lăsând gluma deoparte, să vorbești despre o experiență spirituală pornind de la o operă de artă nu este totuși ceva obișnuit. În plus, sunt foarte sensibilă când vine vorba de artă. Prologul cărții, adică povestea întâlnirii autorului mai întâi cu reproducerea tabloului lui Rembrandt, apoi cu tabloul însuși, toate trăirile personajului, și deruta, și cumplita admirație, mi s-a părut neverosimil. Iată, mi-am spus, până și un preot, când mărturisește, poate să te facă să plângi (iertați-mi aciditatea)!

În etapa scrisului sunt confuză. Întrucât, pe de o parte, după prolog cartea a devenit ceea ce trebuia să devină, parcursul spiritual al unui om, iar mie, culmea!, a continuat să-mi placă, deși nu cu aceeași intensitate. Iar pe de altă parte, n-am uitat că am scris, nu demult, despre cărțile de spiritualitate și nu tocmai pozitiv. Și chiar dacă e la mijloc o experiență autentică, chiar dacă revelația izbucnește din artă, chiar dacă despre întâlnirea cu divinitatea se vorbește, tot mă contrazic. Nu în totalitate, căci am scris atunci și că, într-un anumit moment al vieții, o astfel de carte poate cădea bine (o exprimare ciudată, pardon!); doar să faci dintr-o beletristică de genul acesta un scop în viață mi se părea deplorabil. În fine, am fost, cred, mult mai subtilă. Nici nu contează, în definitiv, mă contrazic și sunt bucuroasă că mă contrazic. Întotdeauna trecerea de la o idee la contrariul ei, în secvențe diferite ale existenței, mi s-a părut un semn de vigoare, de nestatornicie suculentă.

VR_04-2018

Habar nu aveam cum îmi voi începe cronica, dar văd că am făcut fără să-mi dau seama un început lung, prin frunzișul căruia sper totuși că mai zăriți cele trei crengi-etape. Și îmi permit să construiesc un hamac, al cărui celălalt capăt să-l leg de etapele pe care autorul a descoperit că trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la desăvârșirea umană și spirituală, tot în număr de trei. Nu că ar avea ceva în comun fazele mele cu etapele lui, ci doar ca să stăm laolaltă sub semnul triadei.

Acum să ne închipuim un preot care ajunge din întâmplare în fața unei copíi a unei lucrări de artă și, fără să înțeleagă de ce, rămâne îndelung cu privirea absorbită de ea, stăpânit de o emoție stranie, tulburătoare. Ca oricine ar privi tabloul lui Rembrandt, autorul se regăsește în Fiul Risipitor, cu deosebirea esențială că nu rămâne aici. Conversațiile ulterioare, lecturile și cufundarea în interpretarea parabolei îl provoacă să realizeze necesitatea de a trece prin toate cele trei etape, să conștientizeze că trebuie să fie Fiul Risipitor, apoi Fratele, pentru ca, spre final, să trăiască experiența Tatălui, cel mai greu de atins.

Ca să înaintezi pe calea împlinirii spirituale ai nevoie, și mai mult în vremurile noastre, de o voință măreață. Nu-i iau în seamă pe habotnici, nici pe smintiții care cred că se vor mântui peste noapte. Mă emoționează numai cei care cu adevărat și responsabil pornesc pe drumul desăvârșirii. Și fac o reverență în fața lor. Pentru noi, ceilalți, în ce s-a transformat cuvântul spiritualitate? E singur și fără adăpost, aruncat în ograda religiei, ca un lucru vechi și anapoda în viețile noastre. Când îl rostim, îi simțim pe limbă gustul găunos. Sună ca un lighean ruginit.

De rușine, m-am pus pe mine în fața tabloului lui Rembrandt. Aș fi putut trăi o emoție asemănătoare cu cea descrisă de autor, aș fi putut să caut apoi cărți, interpretări care să mă lămurească asupra parabolei reprezentate, aș fi citit și despre viața lui Rembrandt, el însuși, după concluziile lui Henri J. M. Nouwen, căci acesta este numele preotului, un „pasager” prin cele trei etape, aș fi pătruns sensurile poveștii biblice și unele înțelesuri mi-ar fi îndreptat comportamentul. Până la urmă, este vorba despre iubire necondiționată, despre iertare adevărată și despre bunătate. Sunt și alte experiențe, întâlniri și încercări care mă provoacă să mă întorc cu fața spre bine. Dar vreau eu să ajung în postura Tatălui? De unde puterea și curajul unui asemenea rol? Mai limpede spus, cei mai mulți dintre noi nu trec de pragul estetic al existenței2. Chiar dacă pentru o clipă, printr-o revelație poate, întrezărim ceva mai profund, un dincolo care respiră și ne cheamă… Uităm. Urcușul e dificil și apoi este destul de confortabil la poalele muntelui. Aerul înălțimilor pare cam tare, zise Vulpea!

Și după prelungita fugă în marginea cărții o să trec la subiect, adică la cele trei etape. Fiul Risipitor: copilul care ne place să fim, fiul rebel și acum ostenit, care după drumuri și rătăciri, în sfârșit, a ales să se întoarcă acasă, acolo unde cineva a stat și a așteptat necontenit, cu brațele desfăcute. Este întoarcerea spre Dumnezeu, dorința de a intra în adevăr și iubire, și de a rămâne acolo. Revenirea ascunde totuși plecarea și aroganța, nestăpânirea și desfrânarea. Fiul Risipitor își începe aventura jignindu-și Tatăl, întrucât își cere partea de avere ce i se cuvine înainte de moartea părintelui. „Tată, nu pot să aștept până mori”, parcă i-ar spune. Cuvinte cutremurătoare. Plecarea lui devine așadar o rupere de tradiție, de familie, o renegare a tot ce l-a crescut și ar fi trebuit să-i fie sfânt. Orice om aflat în postura Fiului Risipitor îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Se îndepărtează pentru că îl caracterizează mânia, lăcomia, răzvrătirea, înstrăinarea de cele ale casei sale, impresia că lumea îl definește, că aparține imperiului lui „dacă”, imperiul condiționării. Când a risipit toată averea și nu a mai fost privit de cei din jur ca o ființă umană, când a simțit singurătatea crâncenă a dezumanizării sale, abia atunci i-a venit gândul bun, al întoarcerii acasă. Numai faptul că era fiul cuiva îi rămăsese cu adevărat, deși nu mai era demn de statutul acesta. Fiul Risipitor se căiește, însă o face egoist, pentru că vrea în fapt să supraviețuiască.

Fratele mai mare este pierdut și el, deși nu a plecat niciodată de-acasă. Chiar dacă aparent el își face datoria, lăuntric e tot îndepărtat de tatăl său. Se simte nefericit și îi lipsește libertatea. O viață în ascultare și disciplină nu crește la sân șarpele eliberării? Devii invidios pe cel care a îndrăznit să plece și frustrat că tu nu te poți abate, că ții așa de mult ca lumea să nu-și schimbe părerea despre tine. Fratele vrea să fie lăudat și apreciat, dar plătește prețul acestei ne-abateri de la o viață ordonată, simplă, clară. La suprafață, Fiul cel mare este cum se cuvine, nu ai nimic să-i reproșezi. Dar când Fiul Risipitor se întoarce acasă și când în părintele lor răsare bucuria, răbufnește din Frate întunericul, ni se arată brusc ca un om trufaș, resentimentar și rău. Dacă Fiul cel mic ne e drag, Fiul cel Mare ne e urât. Este poate diferența dintre ceea ce vrem să fim și ceea ce suntem de fapt. Identificarea cu cel de-al doilea nu ne convine, chiar dacă mulți îi suntem lui mai apropiați, căci el este drumul comun.

Fratele trebuie adus în bucurie, trebuie să se întoarcă și el acasă. De ce se ferește de îmbrățișarea Tatălui, care îl iubește la fel de mult ca pe celălalt și e gata să-l ierte de asemenea? Că ești fiul cel mic ori cel mare, Dumnezeu te va primi acasă și te vrea întors acasă. Și totuși, nu vom ști niciodată dacă Fiul cel mare a înțeles cuvintele Tatălui, dacă s-a alăturat veseliei, dacă și-a îmbrățișat și el, în cele din urmă, fratele întors acasă. „Fiule, eu ești totdeauna cu mine…”, îi spune părintele. Dar Fratele nu poate să nu se compare, să nu se considere iubit mai puțin, să nu pretindă mai mult. Nu poate da dovadă de recunoștință, nu se lasă binecuvântat.

Saltul miraculos în călătoria spirituală îl faci numai când iubești fără să aștepți iubire, când dăruiești fără să aștepți să ți se întoarcă darul, când îmbrățișezi necondiționat, când devii bunătate, mângâiere și adevăr. Începe rolul Tatălui! Datorită iubirii nemăsurate își lasă fiii să plece, chiar dacă apoi îi plânge necontenit, tot așteptându-i să se întoarcă. Are răbdare și e dispus să-i ierte oricând, de la prima înturnare a privirii. Tatăl e singurul care știe că orice comparație este risipă de timp și energie. Pentru un Tată, fiecare fiu e favoritul, unicul. Iubirea lui este nemărginită, totală și singulară. Tatăl e gata să sărbătorească ori de câte ori un fiu i se va arunca în brațe. Tatăl e mâhnit că stăm deoparte. Tatăl iartă cu toată inima, cu inima unui om care nu vrea nimic pentru sine. Tatăl este mărinimos și le dă fiilor tot ce are. Tatăl se dăruiește pe sine, el este ascetul care rămâne mereu acasă, pentru a nu-și lipsi de binecuvântare odraslele. Tatăl este iubire și e destul!

Dar noi? Noi suntem Fiul Risipitor, noi suntem și Fratele. Probabil nu vom îndrăzni niciodată să încercăm rolul Tatălui. Și totuși, să pornim pe drumul întoarcerii acasă, indiferent cum ne imaginăm acest acasă, rămâne un parcurs esențial pentru fiecare ființă umană. Dar nu trebuie să se maturizeze orice Fiu, nu trebuie el oare să învețe să fie Tată, pentru copiii săi? Nu avem nevoie, ca să ajungem la capătul călătoriei, să fim Tată măcar pentru un fiu? Să așteptăm acasă măcar un singur om, undeva, cândva? Vom îndrăzni să ne deschidem brațele, să binecuvântăm o dată în viață? Pregătirea poate fi lungă, pentru mulți nesfârșită, dar pragul ultim ne așteaptă, și ne tot așteaptă…

1 Henri J.M. Nouwen, Fiul Risipitor. Povestea unei întoarceri acasă, traducere din engleză de Monica Broșteanu, Editura Humanitas, 2017.

2 În termenii filosofiei lui Kierkegaard, există trei praguri ale existenței: estetic, etic și spiritual.

http://www.viataromaneasca.eu/

Aurel Codoban, la primul roman


S-ar putea să fiu subiectivă. Îl știu pe Aurel Codoban de la Amurgul iubirii, i-am citit câteva cărți, despre trei dintre ele am și scris. Dincolo însă de cunoașterea prilejuită de lectură, consider că soarta m-a iubit negreșit când l-am întâlnit. Sunt foarte rari, în viețile noastre, acei oameni pe care este de-ajuns să-i vezi o dată ca să nu-ți mai dispară niciodată din privire. Ca un frate sau o soră geamănă, despre care până atunci n-ai avut habar că există. Dar sufletele-gemene există, fără să însemne că ele gândesc și simt la fel, ci doar că o dată ce Întâlnirea s-a petrecut, timpul cu capriciile lui, cu suișurile și coborâșurile care-l caracterizează, nu mai au nici o putere, nici o atingere, nici o contribuție. Prima impresie devine și a doua, dar și ultima. Nici din lăuntru, nici din afară, nimic nu va avea vigoarea să apropie mai mult ori să îndepărteze.

codoban

foto: Revista Sinteza

Dar felul acesta candid (dar definitiv) al relației mele cu autorul nu poate influența foarte mult lectura cărților lui. Cel puțin nu cred. Și nici n-am timp să demonstrez. Rămâne să mă mă credeți pe cuvânt!

Îmi amintesc că într-una dintre întâlnirile noastre față către față, foarte puține de altfel, AC îmi spunea că filosofia începe să treacă în plan secund, că dorința mai puternică este să se apuce de scris romane, să se reinventeze (întotdeauna mi-au displăcut oamenii unilaterali, oamenii care nu reușesc nicicum să se auto-depășească, să o ia de la capăt, care nu trec prin crize existențiale, care nu își pun limitele la încercare și nu riscă). Au trecut niște ani de atunci, dar nu m-am îndoit vreo clipă că într-o zi voi primi prin poștă un roman semnat Aurel Codoban.

Untitled-1

Și s-a făcut jumătatea lui martie 2018 și l-am primit! Jurnalul Amurgului iubirii. Un roman intelectual, în condițiile în care reia, dar, prin intermediul personajelor, și exploatează, pune la lucru, ideile din Amurgul iubirii, când Codoban era doar teoretician al acestui pilon fundamental al existenței fiecăruia dintre noi. Unul dintre romanele acelea din care ai putea cita la nesfârșit, care rostește cu glasul adevărului în problematica atât de la îndemână și totuși, atât de misterioasă, de bulversantă și devastatoare a iubirii. O carte în care povestea de dragoste, unde cei doi protagoniști, prin relația lor, exemplifică practic trecerea iubirii occidentale de la iubire-pasiune la comunicarea corporală, este plină și palpitantă. Conceput pe trei planuri, cel al acțiunii, istorisirea propriu-zisă, cel al interpretării asupra poveștii, înfăptuite de editor (care primește romanul în manuscris) în dialog cu autorul Amurgului iubirii, și cel al notațiilor de jurnal ale celui din urmă, romanul este un fel de poveste în poveste, cu autorul-narator dublat de autorul-personaj.

Despre Jurnalul Amurgului iubirii aștept să scrie criticii literari. Cum aștept de la autor următoarele romane. Eu n-am vrut decât să-mi exprim entuziasmul în urma lecturii proaspete și dintr-o suflare. Chiar dacă nu e o carte deloc facilă, ci dimpotrivă, dacă ți-ai pus vreodată întrebări asupra iubirii vei citi încet și cu atenție, mai ales paginile despre interpretarea poveștii. Căci se scotocește și în viețile noastre, sunt luate în vizor și relațiile noastre de iubire. Dar Codoban le dă un sens, le pune într-o ordine, formulează în locul nostru un răspuns. Până la final se dovedește o lectură adevărată, necesară și profundă. Un roman care ar trebui citit de oricine a fost măcar o dată îndrăgostit!

28685672_1646694925411423_7359914017771880066_n-600x450

foto: Școala Ardeleană

 

Jurnalul Amurgului iubirii a apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.