Egeea, spitalul meu de psihiatrie


 

DSCN1201

 

 

Cel mai frumos trup îl port în septembrie,

înviat de apele Cretei, poleit de soare,

mă despart de el târziu, spre iarnă.

 

Șerpi galbeni, război la capătul Egeei,

corurile de cicade cer socoteală,

nelămurite, ne sunt solidare.

 

Când nu mai intrăm unul în balamalele celuilalt,

luna întinde covor de lumină pe suprafața mării.

Dimineața, e rândul Egeei să ne spele măștile ieftine

până dă de chipul profund, de iubire.

 

Egeea, spitalul meu de psihiatrie,

singurul sanatoriu în care ard să fiu închisă.

Ca o torță, deasupra a toate.

Numai luna rămâne rece. Fiecare cu raiul ei.

 

Extaz tribal, de jur-împrejurul sufletului,

fulgerele ce explodează într-un cer violet,

Creta le face pe toate posibile.

 

Pândesc sclipirea din ochii aproapelui,

devin dumnezeul clipei.

Și de ce veșnicia m-ar tenta?

 

Ca o caracatiță, răul lumii strânge.

Să mă cufund în mare,

să las râurile de catran să-mi sfâșie pieptul,

să curgă, să curgă, apoi

cu prosopul imaculat îmi voi șterge îndelung

pielea de agresivitate.

 

Eu sunt nebuna care crede în mare,

și în zbaterea ei. Într-o zi va izbuti,

va înghiți pământul,

iar atunci voi fi în sfârșit ea, Zeița.

 

Frunzele de palmier, ultimele bocitoare

ale apropiatului surghiun…

 

Adio, Creta, răsărit de zei și poezie!

(septembrie 2018)

Reclame

A DOUA VIAȚĂ


Cronica Ideilor, Articol publicat în ediția 8/2018 din Viața Românească

A doua viață așteaptă să fie dorită. A doua viață se oferă celor care o caută. A doua viață este a oamenilor nemulțumiți de singura lor viață, chiar și hrănită la sânul celei mai bune dintre mamele posibile. A doua viață rupe gratii, abolește limite, e a ființelor sufocate între zidurile cotidianului. A doua viață se poate naște abia după moarte, dar n-au toți atâta răbdare, plus că nu poți ști niciodată dacă răbdarea nu a fost cumva degeaba. A doua viață se exprimă și se trădează prin foamea de lectură, prin fuga după vieți de împrumut, cu care parțial te identifici, parțial nu reușești, totuși mereu lipsește ceva. A doua viață este, de fapt, la îndemâna oricui, doar că nu toți întind mâna după ea: visul.

Mi-aș recunoaște fără reținere credința în vise, dacă nu ar suna atât de aiurea. Nu, nu cred în vise, cel puțin nu mă preocupă descifrarea misterului lor, nu am impresia că vor mereu să-mi transmită ceva, că mă provoacă să înțeleg altceva. Deși sunt și dintr-acestea. De exemplu, când sora mea moartă se apropie de mine noaptea și mă îmbrățișează, iar eu la trezire știu că ceva rău se va petrece peste zi. Am învățat din repetiție. Însă acum la altfel de vise mi-e gândul. De fapt, vreau să mărturisesc doar că pentru mine visele nocturne sunt neprețuite și sunt cu adevărat a doua mea viață. Îmi place să dorm profund și să visez fantastic. Și multe visuri mi s-au împlinit numai prin somn. Multe libertăți în vis mi le-am putut lua. Dintr-o situație încurcată ies ordonându-mi să mă trezesc. E atât de simplu! Dacă nu mai văd, de la prea multă frumusețe sau de frică, conștientizez că e timpul să deschid ochii.

Însă nici despre posibilitatea aceasta de a fugi din fața pericolului nu voiam neapărat să scriu. Pentru că, în realitate, nu vreau să mă trezesc, ci să continuu să zbor. În vise nimeni nu știe să zboare în afară de mine. Iar înălțarea e unică, și prin plăcere și întrucât în viața diurnă este ceva imposibil de experimentat. Sunt apoi orașe nevăzute vreodată în stare de veghe, dar prin care rătăcesc frumos și îndelung nopțile. Sunt și spații în care doar mă reîntorc în vis, cum a fost visul acela atât de limpede, situat în Creta: îmi alesesem locul de casă, urma să-l cumpăr, făcusem și planul arhitectural, iar la trezire pierdusem totul. Nu și visul, cu vraja lui. S-a întâmplat chiar să mă îndrăgostesc de un oraș, nesuferit altminteri, datorită unor imagini feerice nocturne. De două ori m-a luat sora mea moartă cu ea în rai. Mai întâi m-a plimbat prin lanuri de grâu, dar erau de un roșu intens, o frumusețe dureroasă. Am rezistat câteva secunde. Aproape nu mai vedeam, sora mea se evaporase și am înțeles fără efort că atât îmi fusese permis, trebuia să mă întorc. În al doilea vis alergam amândouă și râdeam, ca în dimineața aceea, pe aeroportul din Treviso, când plecam, pentru prima și ultima dată, împreună, la Paris. Și pe cer erau adunate multe, multe luni, formaseră un nor mare, aproape compact, dar totuși li se distingeau sateliților formele, mai rotunde, mai ovale, cum apucaseră și ele să se împlinească.

Să dormi, și să visezi, și să faci culcuș bun celei de-a doua vieți… Chiar dacă pare puțin trist să nu mai găsești la trezire cadoul trimis de Amos Oz. Dar întâlnirile nocturne – e mai important! – pot schimba păreri și atitudini. Cui nu i s-a întâmplat să i se facă dor de cineva pentru că l-a visat? Or, mai mult, să ierte un prieten, după o apariție onirică salvatoare? Lumea viselor poate să o facă să tresalte și respire din nou și pe aceasta, din starea de veghe. Să-i dea cel puțin un imbold de fericire, de bună dispoziție, dimineața. Eu, după un vis fabulos, sunt la trezire alt om. Pentru că în vise sunt atât de mulți oameni în mine, pentru că în vise de fapt, eu nu sunt eu, am aparența mea, însă nu o pot identifica pe cea reală cu avatarurile nocturne. Acolo, noaptea, sunt, pesemne, reprezentări diverse ale inconștientului meu, unele mai blânde, altele mai violente, unele mai nefericite, altele în extaz. Însă le iubesc pe toate femeile care o fac pe sosiile mele în somn.

De când am decis că visele alcătuiesc cea de-a doua mea viață (de niște ani de-acum), am devenit oarecum pretențioasă. În fiecare seară, înainte de culcare, mă rog de vise să devină fastuoase, iar dimineața mă îmbufnez dacă ele fie nu au fost întocmai pe gustul meu, fie s-au pierdut în uitare. Nu știu cu cine ar trebui să mă cert, însă le judec. Mă gândesc că ar fi timpul să existe și un dumnezeu al viselor de peste noapte, să am și eu un prieten imaginar…

Pretind vieții din somn să nu prelungească urâțenia zilelor, frustrările mele ori ale persoanelor care și-au scuturat destul neliniștile în mine. E chiar neplăcut să-ți petreci și nopțile cu șeful și colegii de serviciu. Și nici cu cei din familie nu-mi prea place să stau de vorbă când dorm, legăturile sunt suficient de acaparante în stare de veghe. Nu s-ar putea oare să întâlnești prin somn numai străini, ca și când ai deschide în fiecare noapte o carte nouă, iar tu ai fi personajul principal în toate? Vreau ca visele să urmeze alt șir (sau să nu urmeze niciun șir), să caute mereu alte experiențe, să lase în pace puzderia de iluzii și preocupări de peste zi. Numai în condițiile acestea viața din vis ar fi cu adevărat demnă să fie încununată cu titlul „a doua viață”. De exemplu, o dragoste de-o noapte, cu un bărbat necunoscut și pe care nici nu-l poți asocia cuiva din realitate, este o relație perfectă. Nu-l vei uita niciodată, nici nu-l vei mai întâlni vreodată.

Adesea, viața nocturnă compensează lipsa de trăire din viața reală, și bine face atunci. Dacă viața aceasta ne-o pierdem în griji și gemete, în control și jenă, în vis putem trăi altfel, ilogic, fantastic. Senzațiile sunt foarte vii, impulsurile, manifestările inconștientului sunt mult mai active și mai puternice decât logica noastră cotidiană. A doua viață, în situațiile de stagnare și încleștare ale vieții zilnice, poate deveni chiar principala viață. În ea iubești, ți-e teamă, fugi, ești invizibil, zbori, te întâlnești cu morții ori cu alți oameni pe care în realitate nu i-ai mai putea vizita, totul e scurt, intens și fără consecințe. Discontinuitatea este viața adevărată, pentru că nu mai pierzi vremea să repari ce-ai stricat, să încerci să te împaci cu cine te-ai certat, să tragi ponoasele pentru faptele tale. În vis ești liber, în vis nici nu alegi dinainte ce să trăiești. Nu știi cu cine vei face dragoste, nu știi că vei alerga ca un nebun printr-un peisaj galben, pictat de Van Gogh, nu știi ce plăceri și ce plânsete vor fi trase la sorți, noapte de noapte. Rutina în vise nu există.

P.S. 1 – Cronica aceasta este și ea scrisă ca prin vis, căci ideile și exemplele s-au înșiruit cum au vrut ele, într-o ordine irațională. Dacă iubiți visele, îi veți pricepe poate logica lăuntrică, dacă nu credeți în vise, rămâneți netulburați și veseli în singura voastră viață.

P.S. 2 – Titlul acestei cronici este omonim cu cel al unei cărți personale, încă nepublicate. Am fost și eu surprinsă de repetiția involuntară.

Conținutul revistei, aici: http://www.viataromaneasca.eu/

VR_08-2018

Jurnal frivol. O întoarcere acasă.


39193541_205572650315867_4880555601131732992_n

Am fost acasă la prietena mea din copilărie, Alina. De fapt, n-am fost chiar prietene în copilărie, doar colege de școală. Prietenia noastră s-a legat repede, de curând, dar umbra ei acoperă deja întreg trecutul, și-l răscolește, și-l însuflețește. Poate de aceea îmi vine continuu să o îmbrățișez. Am stăruit îndelung în grădina mamei ei. Grădină cu trandafiri, meri cu crengile alungite de greutatea fructelor, fasole verde în rod și un cățel cuminte și înțelegător cu cei doi copii mari. Căldura soarelui și locului trec și se opresc în noi. Fotografiile din paradisul Alinei stau mărturie. Le rulez pe laptopul închis în camera mea galbenă din Iași, iar și iar. De multă vreme chipul meu n-a mai arătat atâta liniște… Liniștea adevărată de la țară, liniștea pământului și cerului, liniștea naturii, liniștea sufletului. Oamenii spun că eu semăn cu tata, iar Alina are trăsăturile tatălui ei. În fotografiile din grădina cu trandafiri noi suntem împăcate cu tații noștri, care uneori ori deseori ne-au întunecat copilăria. Acolo, în grădina îngrijită de buna ei mamă, am înțeles că nu ne întoarcem cu adevărat acasă decât atunci când ne împăcăm cu toți oamenii care au locuit odată acea casă. Deplin, fără niciun resentiment. Chipurile noastre privesc senin spre mamă, purtând ușor trăsăturile taților noștri, cu care am fost certate cândva…

Credit foto: mama Alinei, care ne-a distrat grozav. Îi mulțumesc!

39277177_182700959171534_1984060185336872960_n

 

39284470_321464425264648_7230991761131175936_n

 

39400053_1062213360626055_5166417466028457984_n

 

39442430_287408008753124_8874860566343057408_n

 

39270455_167291530758974_1192531625745842176_n

O carte pe zi: „O viaţă de om”, de Giuseppe Ungaretti


 

Stelian Țurlea a semnalat volumul „O viață de om”, de Giuseppe Ungaretti, tradus de mine pentru Editura Paralela 45, pe mediafax.ro. Firește, îi mulțumesc și sunt foarte bucuroasă.

http://www.mediafax.ro/cultura-media/o-carte-pe-zi/o-carte-pe-zi-o-viata-de-om-de-giuseppe-ungaretti-17371677

33027651_1789658984676706_6993233130517692416_n

reiau aici textul:

Trebuie spus de la început: ne aflăm în faţa primei traduceri integrale a marelui poet italian Giuseppe Ungaretti (1888 – 1970), făcută după ediţia de referinţă din 1969. Giuseppe Ungaretti este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni ai secolului XX şi s-a numărat printre exponenţii mişcarii literare novatoare numită ermetism. Numele său a fost asociat cu direcţii avangardiste precum futurismul sau dadaismul. A fost însă şi apropiat al regimului fascist, trecutul său constituind un subiect de aprinse dezbateri.

S-a născut în cartierul periferic Moharrem Bey al oraşului Alexandria (Egipt), unde familia sa de origine toscană avea o antrepriză în brutărie. A trăit acolo până la 23 de ani. În 1912 a plecat să studieze în Franţa, la Sorbona. Şi-a regăsit originile peninsulare abia în 1915, când se înrolează voluntar în armata italiană, intrată în Primul Război Mondial. După război şi un popas în Argentina, va fi profesor de italiană la Universitatea din Sao Paulo, în Brazilia, între 1936 şi 1942.

Poezia lui Giuseppe Ungaretti a mai fost tradusă, la aceeaşi editură Paralela 45, în 2010, de Ilie Constantin. De data aceasta este vorba de o integrală poetică. Nicoleta Dabija a lucrat la traducere vreme de cinci ani. Volumul este precedat de un splendid eseu al poetului însuşi, intitulat „Raţiunile unei Poezii”, în care afirmă, între altele: „Trebuie spus: ceea ce poeţii şi artiştii, de la romantici până în zilele noastre, au făcut şi continuă să facă este enorm: ei au simţit îmbătrânirea limbii: greutatea miilor de ani pe care o purta în sânge; au dat memoriei măsura angoasei lor şi, în acelaşi timp, prin intermediul unor eforturi crude şi dure, au primit puterea de a-i da limbii libertatea de a se emancipa în sine însăşi în acelaşi ritm în care este afirmată. Numai poezia – am învăţat-o într-un mod teribil, ştiu -, poezia singură îl poate recupera pe om, de la primul până la ultimul, prin acumulare de dizgraţii, iar natura domină raţiunea şi omul nu se poate armoniza cu opera proprie dacă nu se lasă în voia Elementului”.

Poezia lui Ungaretti e una a contrastelor, lumini orbitoare şi întuneric rece. Ca în „Tăcere”: „Ştiu un oraş/ care în fiece zi se umple de soare/ şi totul e răpire atunci.//Am plecat într-o seară de-acolo.// În inimă stăruia ţârâitul angoasant/ al greierilor. // De pe vaporul/ vopsit în alb/ am văzut/ oraşul meu cum dispare/ lăsând/ încă puţin/ o îmbrăţişare de lumini în aerul tulbure/spânzurate”.

„Sunt versuri – afirmă traducătoarea într-un cuvânt-înainte – în interiorul cărora poetul te ţine prizonier, nu te lasă să treci mai departe, te provoacă să meditezi la fiecare cuvânt al lor, te obligă să le vezi de-aproape, să le ţii în palmă, să le miroşi, să dai tu un nume durerii din ele. Sunt poezii apăsătoare, ivite parcă dintr-un inconştient prea viu al dezrădăcinatului care îşi stinge cu patimă şi nesfârşit focul lăuntric în apa maternă, a limbii de origine. (…) Sunt alte poezii, mai numeroase, din fericire pentru traducător, în care cuvintele lui Ungaretti sunt simple, dar împreună provoacă o stare de o profunzime unică. Poemul, în întregul lui, capătă limpezimea unui mormânt. Căci numai un mormânt nu mai pune probleme, doar doare!”.

Giuseppe Ungaretti – „O viaţă de om. Integrala poetică”. Traducere din italiană şi note de Nicoleta Dabija. Editura Paralela 45, colecţia Universul poeziei. 472 pag.

DSCN0632

Elogiul unei nebunii contemporane


Cronica Ideilor, nr. 7, Viața Românească

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/07/elogiul-unei-nebunii-contemporane/

Elogiul vanității1, volumul lui Andrei Vieru, mi-a amintit, prin titlu, și nu numai, de cartea filosofului renascentist Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei. Cu deosebirea că m-a amuzat mai puțin. Căci nu despre „a fost odată ca niciodată” este vorba acum, ci despre timpul prezent, adică despre mine, despre tine și despre ceilalți (iată, deja o exprimare vanitoasă!). Pe numele ei vanitate, propusă de autor în toate avatarurile, unele de-a dreptul stridente ori dăunătoare integrității umane, nebunia contemporană este bogată și vicleană, dar e trist și neplăcut că își face loc subtil în sufletul fiecăruia dintre noi.

Un formidabil interpret al lui Bach, cum este apreciat, Andrei Vieru, când nu cântă la pian, pictează, face cercetări în matematică și scrie. Și scrie excelent: despre cât de dificil este să te înhami la cunoașterea de sine într-o societate care încurajează și promovează amorul propriu. Nu este oare mult mai confortabil să ne iubim și să le pretindem și celorlalți să ne iubească peste măsură, decât să ne scotocim prin buzunarele minții, prin cotloanele ființei, și să descoperim că nu suntem chiar atât de grozavi cum ne imaginăm? Să nu aflăm niciodată, să stăm la distanță de viermii lăuntrici…

elogiul-vanitatii-in-versiunea-romaneasca-a-autorului_1_fullsize

Un pianist de succes, experiența nu-i lipsește lui Andrei Vieru. Multe manifestări vanitoase i-a fost dat să vadă… Și, pe urmele ideii lui Amos Oz, scrie despre ce știe el mai bine, despre un „acasă” al situației în care se află, despre lumea muzicală, dar și despre cea științifică, literară, politică, în care temporar, întâmplător ori voit a intrat. Ceea ce-mi face cartea aceasta dragă, printre altele, este și acest accent, un popas mărinimos în lumea artistică, cu exemple, glume, analize minuțioase, reflecții tăioase.

Dar „la început a fost Cuvântul”! Și asemenea sunetelor ce se înalță la atingerea clapelor unui pian, ies și cuvintele din mintea acestui interpret cu o limbă fină și ascuțită precum o lamă de oțel. Frazele se conturează la o altă frecvență decât cea obișnuită, cuvintele se așază precum notele într-o partitură, iar fiecare eseu se delimitează ca o bucată muzicală ce frizează sublimul. Nu sunt vorbe aruncate (deși, puteți spune și veți spune, la îndemână), ci o simplă impresie rămasă în urma lecturii. Una de poetă ratată poate, însă aici se face numai vina mea… Andrei Vieru îmi pare un exemplu că despre „păcatele” sufletului, despre vanitate și copiii ei se poate scrie fără patimă, fără ură, ba chiar cu un fel de puritate a observației și cu umor.

Mai mult, el numește vanitățile, nu oamenii. Andrei Vieru caută bolile, nu să-i demaște pe posesorii lor. Exemplele sunt doar un prilej de a pune diagnostice. Iar autorul nu se lasă nici pe sine deoparte. Dacă el observă, analizează și scrie, nu înseamnă că nu își demască propriile vanități ori că se consideră deasupra lor. De reținut și că nu toți oamenii au toate bolile „vanitoase”, plus că reacționăm diferit la ele. Dacă unuia invidia celuilalt îi dăunează sufletește, îl dezechilibrează și-l deprimă, altul se va lumina la chip atunci când succesul lui va atrage dușmănii. Nu e acesta un mod de a te împăuna mai abitir? Cel care invidiază nu o face oare pentru că își dorește celebritatea ta? Și atunci, cum să nu te fudulești? În ecuația aceasta, cel norocos ești tu, ceilalți pot să moară de ciudă, rândul lor la fală încă nu a sosit. Tu ești astăzi fericitul artist, care se expune și triumfă.

De vină sunt societățile moderne în care ne ducem existențele laolaltă, care promovează fără rușine și fără pauză falsele valori. Trăim vremuri de inflație, o inflație de talente, o inflație de genii. Vanitatea națiunii se numește naționalism. Vanitatea individului e un amestec între instinctul de conservare și cel de a fi aplaudat. Efortul prealabil în a descoperi mersul sistemului în care vrei să pătrunzi și indivizii care te-ar putea ajuta, apoi disimularea, lingușeala, amabilitatea forțată, servilitatea, umilirea de sine până la atingerea scopului, mai pe scurt, în cuvintele autorului: „toți fără excepție fac drepți în fața unora mai tâmpiți decât ei.” Dacă este să ne limităm la domeniile culturii, cele la care face referire și Andrei Vieru, ne confruntăm astăzi cu o uniformizare a artiștilor, cu o confundare a lor. De ce? Păi e simplu: dacă eu sunt centrul universului, tu ești centrul universului, el este centrul universului, iar centrul universului este unul, atunci toți suntem de fapt acest unul, adică de un singur fel. Logic, nu?

Dar vanitățile care ne iau prizonieri sunt nenumărate. E greu de alcătuit cu ele o înșiruire completă. Mai sigur este că vin din impresia omului de „nouveau riche” pe scară biologică. „Încrezut și agresiv, omul vrea cu tot dinadinsul să se remarce pentru că e recent”2, scrie autorul. O să numesc la întâmplare, câteva din vanitățile analizate de Andrei Vieru: dorința de a fi lăudat, care te face „găunos și încrezut”, cultivarea amorului propriu, care se exprimă prin orgoliu ori vanitate, impostura practicată pentru avantajele ei, dorința de a fi celebru, de a avea succes, de a-i păcăli pe alții să creadă în meritele tale, ambiția de a te cățăra cât mai sus în profesie, pentru a scăpa astfel de frustrări, ingratitudinea față de cei care te-au ajutat cândva, invidia îndreptată spre cei mai norocoși, promisiunea deșartă, căci, nu-i nimic, oamenii au nevoie de promisiunea ta ca de aer și măcar o vreme poți să-i dai semenului o iluzie, ambiția de a ajunge primul, de a urca și tu pe un podium, de a câștiga cât mai multe premii și de a aduna cât mai multe diplome, medalii, trufia care pune pe fugă creativitatea, pretențiile exagerate, vizibile mai ales în cazul femeii, căci ea este, afirmă autorul, de dată mai „recentă” în unele domenii, carierismul fără scrupule, iluzia eternității ce prinde contur în studioul de înregistrări, spre exemplu, când publicul nu mai este prezent, goana după putere ori glorie, minciuna „vană și evanescentă”, orgoliul – „una din invențiile ego-ului”, o modalitate a acestuia de a se lua se pare prea în serios… Și lista poate continua cu ușurință, întrucât vanitatea, adică a vrea să pari cumva, altcumva, înseamnă, ca și prostia, diversitate, adică multe măști, multe chipuri false. Până în punctul în care uităm ori nu ne mai recunoaștem chipul adevărat.

Vă îndemn să citiți Elogiul vanității, poate vă dați o șansă, măcar chipul adevărat să nu vi-l uitați! Pentru că autorul nu doar se întreabă, dar și răspunde la: de unde vine vanitatea și de ce îi ocupă ființei umane aproape tot timpul? De unde impresia omului că el este comoara universului, că este indispensabil și trebuie preamărit, că lumea în sine e la dispoziția lui și sub legitima lui supunere? Oare dacă ar fi cum crede, ar mai exista vanitate? Nu e evident ce simț al ridicolului rahitic avem? Nu e evident cât de în serios ne luăm? Și întrucât mi se pare imposibil să o spun mai bine și mai succint decât autorul, în Epilog-ul cărții, de numai patru rânduri, îi las cuvântul final:

„Șapte miliarde de indivizi care vor cu toții să se afirme…

Dacă simțul comicului ar fi un criteriu de selecție naturală, planeta ar exploda de râs.

Va exploda altfel, păstrându-și seriozitatea.”3

_______________________

1 În versiunea românească a autorului, Editura Humanitas, București, 2016.

2 Andrei Vieru, Elogiul vanității, ed. cit., p. 109.

3 Andrei Vieru, Elogiul vanității, ed. cit., p. 211.

 

VR_07-2018

Lectură plăcută! Click pentru conținutul întregii reviste: http://www.viataromaneasca.eu/

Anestezie


Articol publicat în ediția 6/2018 din Viața Românească, la Cronica ideilor

Ne ducem viața sub anestezie. În proporție de 90 la sută, noi nu trăim, ci uităm. Sau am trăit cândva, dar nu ne mai aducem aminte. Ceea ce, calitativ, devine totuna. Existența umană pare un șir lung de acțiuni, gesturi, cuvinte, sentimente risipite în neant. Pare ori este? Aproape toată viețuirea nu a meritat dacă acum e ca și cum n-ar fi fost niciodată. Avem insuficiente amintiri din propria existență. Întocmai ca dintr-un roman citit demult, vorba lui Schopenhauer. Să admitem, ceva mai multe. Și totuși, unde s-au dus zilele care s-au dus, cum au putut ele trece fără să lase nici o urmă, nici o secundă de amintire, nici o privire mângâietoare, nimic? Nu sunt nostalgică, nu încerc să priponesc cu forța țapul ispășitor de uitare, însă nici nu vreau să-i așez celei din urmă pe creștet vreo coroniță, pentru că ea, luminata, face posibilă încă trăirea. Un alt argument pro-anestezie? Refuz. Cu faptul că viața devine o mare întunecată de spectre nu pot să mă împac. Ce rost are o astfel de existență? Cine are nevoie de atâta lucru?

36285902_2169429660002194_246408222301224960_n

foto: Dumitru Cenușă

Anii, oricât de mulți s-ar adăuga, sunt doar o cantitate. În vreme ce trăirea adevărată continuă să fie fragilă, fantomatică, străină de noi înșine. Încercați să puneți laolaltă amintirile personale, oare v-ar ieși o săptămână plină, două? Sigur, mai avem sertarele memoriei, abilitatea de a scoate la suprafață amintiri diferite în funcție de emoții, situații și întâlniri diferite. Și alte, alte argumente, însă calitativ tot nu obținem mare lucru. Generozitatea imaginației aici se vede. Mai putem și noi pluti pe deasupra trăirii, completând-o, înfrumusețând-o, recreând-o, aruncându-i în brațe din când în când câte un nenorocit de sens, ca pe o păpușă din cârpe și fără trăsături.

Sunt multe zile de când ideea absenței vieții din însăși casa ei nu-mi dă pace. „Gândesc, deci exist.” O fi avut dreptate Descartes, însă gândirea îmi pare un proces care ne vizitează destul de rar. Ne definește fără să ne stăpânească. Căci „a gândi” se cuvine dublat de „a fi conștient”, ori mai degrabă de „a fi treaz”, ca efectul să fie „a înțelege” și/ ori „a iubi”.

În starea de trezie bănuiesc eu opusul anesteziei. O stare a naibii de greu de reținut. E mai alunecoasă decât mercurul. Și durează de la câteva secunde la câteva minute, nu mai mult. Restul… e anestezie. Anestezia somnului în primul rând, întrucât dormim cam o treime din viață. Dar visăm, or unele vise ajung în depozitul prețios al amintirilor, mai ales dacă ești suficient de romantic să crezi că ele deschid a doua viață. Ar fi și ne-înțelept contrariul, când visele de noapte mai trasează câte un plus în pleiada de minusuri de trăire. Pe urmă, anestezia confortului, tot mai râvnit. Care ne transformă în ființe comune, fără semne distinctive, precum ardeii grași și identici din galantarele unui aprozar. Există și anestezia din cuibul familiei, cald și protector, unde cauți consolare și ajutor de fiecare dată când ți se întâmplă ceva rău.

Timpul mort al plictiselii? În mod neașteptat, poate fi un câștig. Întrucât atunci când te plictisești senzația e că timpul stă pe loc. Parcă aștepți ceva, dar altceva, nu ceea ce ți se oferă. Este o stare într-un fel dureroasă. Dar e drept că apoi nu prea ne-o mai aducem aminte, ca atare nu contează. Vi s-a întâmplat vreodată să vă cufundați într-o lectură într-atât că abia după câteva ore ați tresărit de teama unei pierderi de sine? Doar că șansa lecturii este viața din viață. Ieșit din propriul timp ai intrat în realitatea unui autor, în întâmplările unor personaje, care au avut se pare meritul de a fi fost mai intense decât propriile-ți stări. Așadar, nu ți-ai risipit vremea. Ai trăit, la alt nivel, într-o viață de împrumut. Întocmai ca într-un vis nocturn.

Până și sentimentele sunt o formă de anestezie. Nu în prima fază, când ba ne dau târcoale ca niște fluturi florilor, ba se fugăresc prin trupurile și sufletele noastre ca niște copii zburdalnici, ci pe parcurs, când devin solidificate, stoarse de tumult. Se întâmplă pentru că nu mai sunt singure, sunt într-o relație cu credincioasa obișnuință. De anestezia propriu-zisă ce să spun? Dacă este totală e asemenea somnului, deci ne-viață. Dacă este locală, de cele mai multe ori devine deopotrivă trezie. Injecția te scapă de durere, nu de frică. Poți să te relaxezi pe scaunul unui dentist, să adormi precum la o ședință de masaj? Maturitatea înseamnă în mare parte anestezie. Copiii sunt vii, geniali, deschiși experimentului. Treptat ne aplatizăm, respectăm reguli, acceptăm că trebuie, și că iar trebuie, până uităm că putem fi măcar o zi din șapte cum eram odată, diferiți, adică noi înșine. Și dacă ne-am născut cumva bogați, ca să întindem un ban celui sărac, nu-i vom cere să o facă puțin pe maimuța, pentru propria distracție? Anestezia cutumei. Și așa mai departe…

A trăi înseamnă a fi treaz. Nu trezit din somn, ci în stare reală de veghe, de vigilență a minții. A fi treaz, adică a fi conștient și, pe urmă, a căuta să înțelegi și să iubești tot ce trăiești, fiecare pas, fiecare privire, fiecare gest și act. Ești treaz când ești euforic, îndrăgostit, nerăbdător, îngrijorat, când ai emoții ori ți-e teamă. Ești treaz când ceva nu te lasă să adormi. Când într-un timp adesea considerat mort, cel în care te plimbi, de exemplu, mintea nu se plimbă și ea, ci trăiește, scrutează oamenii, practică un exercițiu de gândire. Poți, să spunem, să încerci să-ți dai seama după înfățișare de profesia cuiva, din felul în care vorbește ce statut social are, din modul în care este îmbrăcat ce gusturi are. Un exercițiu încă mai uman ar fi acela de a pătrunde în sufletul trecătorului, de a-ți închipui după expresia feței la ce se gândește, dacă e trist ori vesel, dacă e satisfăcut de viață ori nemulțumit, dacă suferă de o boală ori de necaz. A avea compasiune, a nu judeca, a pricepe și a iubi sunt străzi de urmat și de combatere a anesteziei.

VR_6_2018

Ca să nu fii un simplu anesteziat printre alții trebuie să lupți, prin stări și emoții, prin fapte, prin exerciții de gândire și de atenție (practicate cât mai des și menținute cât mai mult), fie să cobori în tine însuți, fie, mai bine, să urci, să te înalți în tine însuți. Pentru viața autentică linia dreaptă nu prea există. Să fii mereu câmpul de bătălie al pasiunilor, al uimirilor și curiozităților de tot felul înseamnă să trăiești cu adevărat. Și singurătatea, și liniștea, pot fi semnele unei trăiri veritabile, dar practicate lucid, fără durere, în chip de consecințe ale zbuciumului lăuntric, luând distanță de lume și de vacarmul ei.

Deși, oricât ne-am strădui, nu putem fi trezi tot timpul. Totuși, măcar să ne străduim. Să facem cât mai des exercițiul de a rămâne cu toate simțurile în alertă, cu mintea liberă în provocarea de a trăi. Și să cautăm neobosit să pricepem ce ni se întâmplă. Pentru simplul fapt că înțelegerea vine mereu cu un plus de trăire. Aici se ajunge prin multă meditație și prin iubire. Prin împotrivire, prin neacceptarea anesteziei ca un dat. Singura pledoarie adevărată pentru „a fi” îmi pare că stă în gândirea atinsă de luciditate, dar în gândirea deopotrivă generoasă, ea ne conduce la umanitate. Ceea ce am trăit și felul în care am trăit să se prăvălească-n iubire… În iubire, anestezia nu prinde.

P.S. – Cronica aceasta nu este nici ea mai mult decât un exercițiu de gândire, o împotrivire la anestezie. De aceea, poate fi criticată, dezasamblată și asamblată diferit de fiecare dintre voi, în toate direcțiile posibile, spre multe alte adevăruri și multe noi amăgiri, într-un cerc vicios din care, bănuiesc, nu vom ieși niciodată.

Linkul către numărul 6 al revistei Viața Românească: http://www.viataromaneasca.eu/

Lectură plăcută!

LA despre Ungaretti, în Cronica veche


Textul despre traducerea lui Giuseppe Ungaretti în limba română, ediție integrală, pe care Liviu Antonesei l-a scris pentru blogul personal, însoțit de o parte din lungul poem Ultimele coruri pentru tărâmul făgăduinței, au fost preluate de revista de cultură „Cronica veche”. Le găsiți la pagina 20. Lectură plăcută!

Cronica Veche – 21 iunie 2018