Cele 7 icoane ale scriitoarei Ingrid Beatrice Coman-Prodan


Numește un om care, de-a lungul vieții ori într-un anume moment al ei, te-a condus cel mai aproape de tine însuți.

Ingrid Beatrice Coman-Prodan: Ar trebui să încep cu scriitori, de cuvintele cărora m-am agățat de-a lungul anilor, căutând răspunsuri. Eminescu mi-a marcat adolescența. Apoi câțiva gânditori sau filozofi, mistici, de cărțile cărora mă atașam și le țineam aproape de sufletul meu în momente de răstriște. Cândva îmi ținea de cald psihanaliza, apoi m-am îndreptat ușor spre filozofia indiană, uneori chiar mistici. Fiecare avea ceva să îmi spună, în felul lui, în funcție de vântul care-mi bătea în suflet.

Însă ființa în carne și oase care m-a adus cel mai aproape de sufletul meu, este soțul meu: Doru. Cu tot ce înseamnă asta. Pentru că nu întotdeauna apropierea de tine însuți este lipsită de durere. De cele mai multe ori este un proces dureros de purificare, de lăsare în urmă a balastului inutil, ca să poți deveni ușor și curat în preajma sufletului tău. Asta m-a ajutat, și mă ajută să fac, persoana cu care am ales să îmi împart la doi viața: să rămân lucidă, să văd lucrurile în adevărul lor, nemăsluite, neîntinate.

El este cel care de multe ori mă dojenește că am obiceiul să ficționalizez viața din jurul meu și mai ales persoanele din jurul meu. Să le dau o aură pe care de multe ori nu o au. Le brodez o poveste în jur, ca să-i fac mai frumoși, mai oameni, acolo unde realitatea e săracă. Mi-a trebuit ceva timp ca să mărturisesc, chiar și mie însămi, că are dreptate. E un soi de supapă de supraviețuire pentru mine. Când realitatea din jur devine urâtă și greu de suportat, îi construiesc o poveste, o mitizez, o transform în ficțiune, și atunci se îmbracă în ceva mai suportabil. El însă mă ajută să văd adevărata față a lucrurilor. Recunosc, de multe ori aș prefera să nu o vad, să mă mai amăgesc puțin că ar putea fi și altfel. În cele din urmă adevărul învinge.

IMG-20200415-WA0010

Identifică personajul dintr-o carte căruia îi semeni cel mai mult.

Poate Jane Eyre, pentru încăpățânarea și furia cu care crede în iubire. Pentru inteligența ei subtilă și niciodată ostentativă.

IMG-20200415-WA0008

Care este cartea pe care regreți că nu ai scris-o tu?

„Casa spiritelor” a lui Isabel Allende și „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco.

IMG-20200415-WA0009

Oare dacă ar sta în puterea ta să alegi în ce să te reîncarnezi în viața viitoare, ce sau cine ai vrea să fii?

Aș vrea să fiu… tot. Și piatră și copac și pasăre și câine. Să simt, să văd, să înțeleg. Dar mai ales aș vrea să fiu o ființă, omenească sau nu, căreia să-i fie îngăduit să vadă mai mult, sa înțeleagă mai mult, lucruri de aici și de dincolo, să pot desluși și limba oamenilor și tăcerea îngerilor laolaltă. Să pot citi în toate limbile pământului, chiar și în cele moarte, să nu mi se nege nici un mister. Da, știu, aș cere nepermis de mult, și cineva acolo sus ar putea să-mi dea o palmă peste ceafă pentru asta, ca unui copil care a îndrăznit prea mult, jucându-se cu chibriturile. Mi-aș asuma chiar și asta. 🙂

IMG-20200415-WA0011

Ai putea cuprinde într-o singură propoziție ceea ce ai trăit până acum?

Niciodată destul. Întotdeauna m-a bântuit sentimentul că nu voi avea timp să fac atât cât mi-aș fi dorit, să creez, să construiesc, să călătoresc, să aflu, să citesc, să scriu, să pictez, să iubesc. Simt timpul ca pe un covor care mi se trage de sub picioare întotdeauna prea devreme, înainte să pun toți pașii pe care mi i-aș fi dorit. Și uite ți-am furat mai mult decât o propoziție.

Numește o calitate pe care o prețuiești și pe care o poți asocia cu o persoană din viața ta.

Dragostea necondiționată. Foarte greu de găsit. O găsești doar la mamele noastre, care ne iubesc și ne oblojesc indiferent câte bube în cap am avea. Am întâlnit-o la mama mea, pentru care voi rămâne „fetița ei” până la sfârșitul zilelor. Ar trebui să nu uităm asta când le vine lor rândul să devină „fetițele noastre” de care să avem grijă, la fel de necondiționat.

IMG-20200415-WA0003

Există o credință de care nu te-ai putea despărți pentru nimeni și pentru nimic?

Credința în Dumnezeul care locuiește în orice formă de viață. În noi, în copaci, în pământ, în stele și în pietre. O căldură interioară și o speranță în ceva mai înalt și mai măreț, chiar dacă misterios și ascuns privirii noastre, fără de care m-aș nărui.

0.jpeg 2016_Ingrid_Beatrice_Coman_Photo_Gallery_07-300x2252016_Ingrid_Beatrice_Coman_Photo_Gallery_05-205x300

 

„Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.”


37e242e05ca48b2cd7908778f9dd0a97

Când am intrat prima dată în spitalul de nebuni, pentru recuperare, eram încă o copilă. Da, aveam două fete și niște experiențe, dar sufletul îmi rămăsese simplu, curat, mereu în așteptarea a ceva frumos gata să mi se arate la orizont. La urma urmei, eram poetă și îmi cheltuiam timpul ba având grijă de fiicele mele, ba dând meditații unor elevi. Și aveam mulți ce veneau la lecții și îmi înveseleau casa cu prezența și cu țipetele lor de bucurie. Pe scurt, eram o soție și o mamă fericită, chiar dacă uneori dădeam semne de oboseală și mintea mi se tulbura. Am încercat să vorbesc despre lucrurile acestea cu soțul meu, dar el nu dădu niciun semn de înțelegere, așa că epuizarea mea s-a agravat. Apoi, murindu-mi mama, la care țineam mai presus de orice, lucrurile au mers din rău în mai rău, într-atât că într-o zi, exasperată de munca imensă și sărăcia continuă, și pe urmă, cine știe, pradă cețurilor răului, dădui în crize de furie, iar soțul meu n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să cheme ambulanța, neprevăzând, desigur, că mă vor duce într-un sanatoriu. Însă pe atunci legile erau clare și fiind, de fapt, abia în 1965, femeia era supusă bărbatului și acesta putea lua decizii în ceea ce privea viitorul ei.

Am fost așadar internată fără voia mea. Eu nici măcar nu știam de existența spitalelor de psihiatrie, pentru că nu le văzusem niciodată. Când m-am trezit în mijlocul acelei situații, cred că am înnebunit în același moment în care mi-am dat seama că am intrat într-un labirint din care de mult efort aveam nevoie ca să ies.

Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.

Seara, s-au lăsat în jos și barele de protecție. Asta a declanșat în mine un haos infernal. Din viscerele mele a izbucnit un urlet sfâșietor, o invocare convulsivă a fiicelor mele. M-am apucat de țipat și de lovit cu picioarele, cu toată forța pe care o aveam înăuntru, cu rezultatul că am fost legată și găurită cu injecții calmante. Dar ceea ce făceam nu era o revoltă umană? Nu ceream eu să intru în lumea care îmi aparținea? De ce rebeliunea aceea a fost confundată cu un act de nesupunere?

De la efectul medicamentelor, cumulat cu șocul grav suportat, am rămas într-o stare de comă timp de trei zile. Percepeam numai câteva voci, însă frica dispăruse și mă simțeam resemnată să mor.

După câteva zile, soțul meu a venit să mă ia acasă, dar eu n-am vrut să-l urmez. Am învățat să recunosc în el un dușman și, apoi, eram atât de slăbită și de confuză că n-aș fi putut face nimic acasă. Aceea, aș spune, a fost a doua alegere, a mea, o alegere pe care am plătit-o cu zece ani de pedeapsă coercitivă.

(fragment din cartea „Celălalt adevăr. Jurnalul unei femei altfel”, de Alda Merini, în traducerea mea)

 

Arpegii la umbra Marianei


Așa își intitulează Vianu Mureșan, filosof și scriitor, un om de o cultură și o înțelepciune impresionabile, studiul dedicat cărții mele „a doua viață”. Nu știu ce-a făcut cartea aceasta să merite o asemenea „grijă”, dar îi mulțumesc cu inima „fratelui” Vianu pentru ea.

arpegii

„O astfel de carte nu este scrisă din ambiție literară, nu este menită să dovedească inteligența scriitoricească, arta narativă a autoarei, deci miza nu este estetică. Adică, nu este doar un nou produs literar, cu care autoarea ține să se facă prezentă pe piața literară românească, ci efectul literar al unei traume, iar această traumă conține germenii unei transformări definitive a propriei ființe, dar și datele unei datorii morale provocate de gravitatea, seriozitatea pe care o au doliul, pomenirea, cinstirea celor luați dintre noi de moarte. Și noi spunem, cu acea neputință patetică firească: „luați dintre noi atât de crud, atât de devreme”, după care înghețăm muți.” (Vianu Mureșan)

„Calitatea de document poetic ține tocmai de ceea ce simțirea, gândirea, imaginația proprii scriitoarei adaugă faptului brut al morții Marianei, iar valoarea lui este unică. Nimeni altcineva nu ar putea compune acest pasagiu poetic în locul ei, pentru că relația cu sora, în special după moartea acesteia, a căpătat acea unicitate pe care o vedem în carte drept „altă viață” a Marianei.” (Vianu Mureșan)

Studiul a apărut în revista de cultură „Alternanțe”, și îl găsiți la pagina 44. Însă mai sunt și alte lucruri interesante de citit, așa că enjoy:

REVISTA ALTERNANTE Nr. 2 (27 ) 2020