Cum ne mai citesc bărbații?


Cronica Ideilor
Articol publicat în ediția 9 / 2017 din Viața Românească

La început a fost Filosofia. Din ea s-au prăvălit pe rând întrebările, alunecând pe un drum ce îi părea pe atunci nesfârșit. Iar vechii gânditori au văzut că e bine și au continuat să se-ntrebe, veac după veac. Tot mai însetați și mai uimiți de izvorul nesecat al dilemelor, nici n-au băgat de seamă că cei mai puțin contemplativi, dar mai numeroși, au nevoie mai degrabă de răspunsuri decât de mirări. Astfel și-au făcut loc în lume celelalte științe, înșfăcând câte o halcă din trupul viguros al filosofiei, trăgând de câte-un gând mai vânjos din capul adesea în nori al filosofului. Iluzia definitivărilor, certitudinilor, exactității a trecut treptat în prim-planul cunoașterii, lăsând domeniul gândirii în doliu. Atâta consolare poate să aibă totuși filosofia: aproape de moarte înseamnă aproape de esență.

Însă există probleme pe care nici o știință nu le-a putut închide, din care nici o luptă socială nu a ieșit învingătoare o dată pentru totdeauna. Poate, pur și simplu, întrebările nu pot primi toate răspuns, nici problemele toate rezolvare. Sau, în sfârșit, pot fi trase concluzii temporare, pot fi găsite soluții efemere. Iar cei care au așteptat o dezlegare sunt mulțumiți pe moment, chiar dacă după o vreme simt cum terenul se cutremură și stabilitatea nu mai poate dura la nesfârșit. Atunci se declanșează din nou neliniștea și strigătul. Răspunsurile de durată, lucru știut, au nevoie de timp, de secole uneori, ca să capete un soi de certitudine, ca să anuleze întrebarea. Câtă vreme cea din urmă se formulează, sigur soluțiile nu sunt pentru veșnicie.

Când în anul de grație 2017, o editură din România scoate un volum intitulat Cum citesc bărbații cărțile femeilor1, inevitabil te întrebi: „mai este oare nevoie de o antologie de texte pe tema aceasta?”, „nu s-a încheiat revoluția sexelor, nici măcar în literatură?”. Pornesc de la supoziția că titlul ales de cei doi coordonatori, scriitorii Lia Faur și Șerban Axinte, ori de editor, nu știu, este unul inocent, chiar dacă are ghidușia lui. Deși poți înțelege că locul femeii în literatură constituie și acum o problemă, că, până la urmă, comparația ține și tot bărbatul este cel care trebuie să dea verdictul, volumul este onest întrucât este alcătuit, în aceeași măsură, din opiniile bărbaților și ale femeilor.

Unii au criticat tocmai această „discrepanță” în raport cu titlul volumului. În realitate, nu este nici o anomalie. Femeile-scriitor pot spune cum
le-au fost citite cărțile de către bărbați, iar bărbații-scriitor povestesc cum au citit ei cărțile scrise de femei. Ca într-un proces, fiecare parte are dreptul la exprimare, cu toate că nu despre un proces este vorba. Mă îndoiesc serios că cei doi coordonatori și-au propus să pornească pentru a mia oară o revoluție a sexelor, chiar dacă „declasifică un dosar tabu”, cum se exprimă în prefață. Au dorit mai curând să se lămurească, să ne lămurească, pe unde ne mai situăm în tratarea acestei problematici altădată spinoase, care-i sunt nuanțele proaspete, fie și în contextul restrâns al literaturii. Rezultă o construcție unitară, fără stridențe, fără opinii vehemente, fără etalarea vreunei mentalități vetuste. Un demers care își dovedește astfel și utilitatea.

Mesajul volumului este, în pofida temei, care a stârnit mereu polemici, unul optimist, al unei probleme în mare parte depășite, nădăjduiesc, nu numai în literatură. Deși nici un autor inclus în carte nu exprimă clar acest gând, misoginismul și feminismul nu mai sunt astăzi probleme sociale, generalizate, ci reacții sporadice, particulare. Educația, cultura, luptele pentru emanciparea femeii și-au avut rolul și rostul lor, la vremea lor. Iar unde până nu demult ardea focul, se mai zăresc acum niște scântei, și acelea numai la o răscolire întâmplătoare a cenușii. Cât să creeze impresia unui amurg. Însă amurgul este cât se poate de real!

VR_09-2017

Odată m-a preocupat intens Cartea lui Iov. Am citit-o, recitit-o, am scris despre ea. Îmi amintesc că mi-a atras atenția un detaliu, pe care nu-l remarcasem în comentariile altora. Și anume că atunci când Iahve se hotărăște să-l pună la încercare pe credinciosul Iov, îi omoară tot ce are mai drag pe lume, copiii și animalele, cu excepția soției. Pe ea o cruță. Nicidecum pentru că i-ar fi fost personajului biblic cel mai aproape de suflet, se înțelege acest lucru fără efort. Ci pentru că în acele vremuri femeia nu valora aproape nimic, așa că nu era grav dacă o uita până și Dumnezeu. Descoperirea nu m-a intrigat, am privit-o în mod firesc, ca pe un fapt istoric, în fața căruia stoicii m-au învățat că nu are rost să te revolți. Cele ce stau în puterea noastră pot fi schimbate, cele ce țin însă de o forță superioară nouă, nu. Din fiecare dintre noi este alcătuită lumea, însă lumea ca entitate nu stă în puterea fiecăruia.

Că după milenii de supunere femeia s-a revoltat, și-a dezvăluit drepturile și a îndrăznit să întindă mâna după libertate se înalță ca un nor alb pentru omenire ori peste ea. Nici nu-mi pot închipui cum aș fi supraviețuit ori de câtă relaxare aș mai fi fost în stare dacă m-aș fi născut la începuturile creștinismului, de exemplu. Dar nici să trăncănim asupra secolelor de sclavie o dată ce condițiile sunt cu totul altele nu-mi pare o idee mai bună. Nu exclud că multe femei, mai lipsite de șansă, îndură și în secolul XXI destule, însă ce trecut ar prefera atunci când se plâng de soarta lor? Bătălia s-a isprăvit, atitudinile de superioritate, pe de o parte, supunere, pe de alta, sunt pe sfârșite. Astfel că și agresivitatea de dragul agresivității se dovedește nejustificată, și acuzațiile aiurea, din nimic, ca un efect al unui altfel de timp, sunt lipsite de bun-simț, iar discriminarea pozitivă este o alegere nedemnă de orice ființă umană. Noroc că toate acestea nu mai sunt decât probleme personale, frustrări nedepășite, un mod greșit de a privi umanitatea etc.

Cum citesc bărbații cărțile femeilor? La finalul lecturii avem o serioasă dare de seamă și o poziție mult mai clară vizavi de o problemă pe care ba o credeam rezolvată, ba ne părea ca o poveste fără sfârșit. După acest prilej de regândire a „literaturii feminine”, aproape uităm de fisurile unor texte, de sforțarea unora în a nu exprima ireparabilul, de greșeala altora, indicată de formularea prea multor întrebări, în speranța că cititorul nu le va observa isteria reținută cu greu. Pentru că ansamblul este luminos, cumva în răspăr cu tema, ori datorită ei, cine știe!, căci deși în amurg, arată ca și când ar fi prinsă în brațe de o eternă reîntoarcere a aceluiași.

P.S. – În vremea adolescenței și în primii ani de tinerețe, mărturisesc, regretam că nu m-am născut bărbat. Nu însă pentru că vedeam în asta o condiție mai bună, mai lipsită de griji și mai repede înălțătoare pe scară socială. Nu mă interesa. Eu citeam filosofie și îl invidiam pe Kant. Dar frumos. Mi se părea (mi se părea un adevăr, fie vorba între noi!) că mintea mea nu ar putea ajunge nicicând la o asemenea performanță a gândirii. Pe scurt, îmi imaginam că dacă m-aș fi născut bărbat aș fi fost și eu vreun Kant. Aiurea! Dumneavoastră câți ați întâlnit? Ce bine și ce ușurare a fost când m-am îndrăgostit de-adevăratelea și am uitat de „rațiunea pură”. Sedusă definitiv de feminitate și virtuțile ei, n-am mai îngenunchiat a priori. Să fiu tratată ca orice ființă umană este de bun-simț și îmi convine. În rest, despre ce altfel de egalitate poate fi vorba? Ce era de cerut s-a cerut, ce era de primit s-a primit. Aleluia!

1 Cum citesc bărbații cărțile femeilor, volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte, Editura Polirom, Iași, 2017

http://www.viataromaneasca.eu/revista/arhiva/viata-romaneasca-9-2017/

Anunțuri

„Pustiul binelui”, la Cronica Ideilor


Articol publicat în ediția 8 / 2017 a revistei Viața Românească

Crezi că este o abordare optimistă sau mai degrabă pesimistă cartea ta? Cu ce speri să rămânem după ce o vom citi? Ți-ai propus o țintă, crezi că poți sugera soluții pentru noi românii și situația în care ne aflăm? Sau rămâi într-o zonă abstractă din care fiecare își va extrage ce crede?” Ar putea fi doar niște întrebări nevinovate, formulate de o posibilă cititoare a cărții lui Horia V. Pătrașcu, „Pustiul binelui”1, și exprimate direct pe pagina de facebook a autorului. La prima vedere, chiar asta sunt2. Poate chiar ar trebui să le fie în sfârșit clar și scriitorilor că oamenii nu mai au vreme de pierdut cu elucubrațiile lor, că, în plus, în toată hărmălaia făcută de noile apariții editoriale nu mai auzim limpede nimic și nu-i de mirare că îndrăznim uneori să-l întrebăm pe însuși autorul dacă ne alegem cu ceva citindu-l ori ba. Cărțile și așa au devenit niște obiecte care ne încurcă, cel puțin să facă un efort și să ne dea o mână de ajutor.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o cultură sau, mai bine, într-un timp în care să nu pot scrie nicicum astfel de fraze. Firește, ele nu sunt ale mele, eu doar le-am formulat, dar câți dintre noi locuiesc cu ele în minte fără mâhnire? Se poate face un test simplu. Recitiți întrebările. Dacă nu vă copleșește tristețea și nu vă vine să cereți lămâie, precum Cioran, pe vremea când era profesor de liceu, înseamnă că portretul cititorului la bătrânețe vi se potrivește. Căci numai celor bătrâni în gândire le piere curiozitatea, spontaneitatea și dispoziția pentru cele ale spiritului.

19601311_384992308565684_8009316609625798619_n

Ni se pretind cărți optimiste. De negativiști nu are nimeni nevoie. Psihologia se străduiește de decenii să cultive în noi pozitivitatea. Ar trebui să te conformezi dacă vrei să fii la modă, dacă îți dorești ca ceea ce scrii să se vândă. Așa că, Horia, fii optimist! Niet optimism, niet cititori! Și pe urmă, tu, autorule, ce speranțe ai pus între pagini și te-ai rugat să ajungă la cititorul tău eventual? „Cu ce speri să rămânem…?” Adică om ești și tu, poate ai niște așteptări, zi-le mai bine de la început, scrie-le pe coperta patru. Eu atâta nădăjduiesc, să rămân cu ceva în urma lecturii. Sunt cinstit. „Ți-ai propus o țintă?” Sau bați câmpii, ar fi continuarea. Facem un troc. Eu dau banii pe carte, sau în fine, fac rost de ea și mă chinui să o citesc, dar scriitorule, ți-ai propus să rezolvi ceva cu ea sau mă minți? N-am nevoie de aberațiile tale sentimentale ori cum or fi, am nevoie de o învățătură, de ceva concret, care să mă aline, că și așa viața noastră e cum e, știi tu! M-aș mulțumi măcar să sugerezi niște soluții, totuși chiar poți sugera soluții, Horia, pentru noi românii și starea mocirloasă în care ne cam place să ne bălăcim? Partea asta e chiar pozitivă, până la urmă scriitorul e învestit cu atâta responsabilitate încât poate să sugereze soluții la o situație care de atâta vreme tot fără ieșire ne pare. În final atâta-ți mai spun, sper că nu ești dintre aceia care bat apa în piuă cu abstracțiuni, până mă ia cu dureri de cap. Găsesc eu ceva de extras și din abstracțiuni, dar sunt sătul și plictisit de ele.

Horia V. Pătrașcu îi răspunde cititoarei în potență astfel: „Întreabă cartea”. Probabil aș fi dat același răspuns, căci în adevăr ce ar fi de răspuns? E atâta tristețe în întrebările acelea și atâta nedreptate… Deși sunt glasul omenirii în care trăim, o realitate din care ieșim tot mai greu și mai rar, din păcate. Că Horia V. Pătrașcu este prea inteligent ca să fie optimist se pune? Că eseurile sale, deși sarcastice, sunt cât se poate de reconfortante și mustesc într-o gândire sănătoasă, este un plus? Chiar și când nu ești de acord cu el, autorul convinge, este seducător, te trage de partea lui. E valabil?

Din capitolul „rostire cu zâmbet” face parte și numele filosofului. În limba română, disprețul însoțește filosofia ca o umbră. Pe de o parte pentru că filosofii parcă au refuzat să se nască și să fie cu adevărat în această parte de lume, ori partea aceasta de lume, cine știe!, nu poate hrăni filosofi, nu cultivă nimic comestibil pentru ei. Iar dacă din întâmplare, au fost avortați aici, s-au zbătut ei cât au putut, mai mult flămânzi decât sătui, dar tot fără moștenitori au rămas. E o discuție lungă și grea, pe care nu cred că sunt în stare să o duc până la capăt și probabil nici rost nu are. Căci vorba poporului, „așa ne-a fost dat”!

Nu întâmplător, cred, Horia V. Pătrașcu plasează chiar la început eseul „Filosofare sau origami?”. Astfel își definește poziția, își formulează miza, pe care o urmărește fără greș pe parcursul volumului. Mai „deranjant” este că pretinde și celorlalți „filosofi” să renunțe la acea „logoree academică nesfârșită”, atât de iubită, și la gândirea de tip origami („plierea” gândirii altora), să nu se mai ascundă în spatele conceptelor, ci să coboare cu ele în stradă, să le pună în aplicare.

Filosoful de azi are cultura și instrumentele necesare interpretării faptelor sociale, politice, culturale sau lingvistice ale locului în care se află. O întreagă lume – și chiar aceea de lângă el, în care el însuși trăiește – îl așteaptă să-și aplice asupra ei cunoașterea, să-și practice meseria.3” Este ceea ce face autorul în eseurile sale, își practică meseria și demonstrează că se poate. Că filosofia nu este inutilă și nici nu este autosuficientă. Că problemele acestei lumi sunt și ale ei, iar soluțiile pot fi formulate adesea prin argumentele ei. A ști filosofie și a filosofa sunt două lucruri destul de diferite până la urmă. A gândi în marginea altor gândiri și a gândi sunt procese și opțiuni cât se poate de distincte.

Cartea lui Horia V. Pătrașcu este o reușită din toate punctele de vedere. Autorul refuză, argumentat, să accepte circul, mercantilizarea și robotizarea oamenilor. Dă dovadă de forță a minții când reînvie vechi concepte pentru a le găsi locul potrivit în lumea prezentă. „Plătesc impozit, deci exist” nu poate defini nicicum umanitatea, poetul va ieși în cele din urmă învingător, este unul dintre mesajele puternice ale cărții. Ca stil de abordare a temelor, Pătrașcu este undeva între Cioran și Eliade, în sensul că desface probleme, dar nu le lasă dezmembrate, ne reamintește de sacru, pledează pentru spiritualitate, pentru zbor, pentru iubire, pe înțelesul vremii și cu instrumentele vremii.

Dincolo de stilul strălucit, tăios, înmuiat din vreme în vreme cu expresii de-a dreptul poetice, dincolo de argumentația originală și cumva ireproșabilă, această situare în răspăr a eseistului în raport cu modul în care suntem obișnuiți de-acum să ne ducem viețile, această privire sarcastică aruncată lumii din lăuntrul ei, acest refuz al îndobitocirii mentale, atuul creatorului, îl distinge pe Horia V. Pătrașcu drept un spirit care merită întreaga noastră atenție, căci este una dintre acele minți rare, cărora într-adevăr le pasă dacă trăiește printre oameni ori printre roboți. Ne face un pustiu de bine, dar ni-l face! Să îl citim așadar și să nu-l lăsăm să strige în pustiu!

Note

1 A apărut la Editura Eikon, București, 2017

2 Întrebările vor fi folosite doar ca punct de pornire, un pretext pentru a-mi exprima opiniile. Ca atare, nu sunt un atac la persoană. Singură mirarea că cineva poate pune autorului întrebări înainte să citească, când întrebările, în firescul în care am fost educați, se pun după lectură, rămâne.

3 Pustiul binelui, Editura Eikon, 2017

despre nimicul care nu poate să tacă


Articol publicat în ediția 7 / 2017 a revistei Viața Românească, la rubrica Cronica ideilor.
Viata_Romaneasca_07_2017

Am iubit întotdeauna cărțile și poate datorită acestei iubiri am încercat să duc o lectură mereu la capăt, oricât de nesuferită ori plictisitoare ar fi fost. Până acum câțiva ani, când otrăvită aproape fizic de un jurnal, în paginile căruia autorul se confunda cu o lingușeală grețoasă și se împăuna până la suprimarea trupului din dosul hainelor, am decis să nu-mi mai fac singură rău și să părăsesc cartea fix din punctul în care nu mă mai atrage. Din ziua aceea, în care am scris un articol ca să scot din mine otrava și am constatat că n-am reușit în realitate decât să mă otrăvesc mai tare, am jurat că nu voi mai scrie cronici negative. Iar hotărârea a fost urmată de un gest radical (sau firesc, depinde cum îl privești), căci am aruncat „obiectul greții” la un coș de gunoi (public). De atunci, n-am mai auzit nimic nici despre autorul respectiv, ca și când îl afundasem și pe el cu țeasta în coș. N-am regretat.

Nu întâmplător mi-am amintit de acest moment al biografiei personale. Pentru că o lectură recentă l-a reînviat. Numai că l-a reînviat într-un mod ciudat, căci toate întrebările și deciziile luate altădată și-au regăsit acum doar o jumătate de măsură. Am vrut să abandonez cartea, de câteva ori chiar, însă „un nu știu ce” m-a oprit de fiecare dată. Mi-am repetat că este o carte despre nimic, dar nici acest lucru nu a funcționat, dimpotrivă, mi s-a părut nu lipsit de interes să văd cam pe câte pagini se poate întinde nimicul. Cea mai mare tentație de a lăsa baltă „experimentul Soare”1 au fost fragmentele „à la Cioran”, o rețetă din nou la lucru, „efectul Cioran” ori „sindromul Cioran” iarăși activ. Plus pasajele în care sunt descrise aparent întâmplări reale, în care autorul epatează de fapt în pielea unui personaj marginal, obraznic, alcoolic, nebun, ca și cum e musai să apari mai interesant prin astfel de „alunecări” din normalitate. „S-ar putea să mă înșel”, mi-am spus de mai multe ori în timpul lecturii și nu sunt convinsă nici acum că nu am înțeles aiurea jurnalul lui Claudiu Soare. Însă incertitudinea aceasta a fost pozitivă, deși am stat mult în dilemă, să scriu, să nu scriu. Nu voiam nicicum să-mi încalc un jurământ vechi. Pe urmă, m-am gândit că aș putea lua această cronică drept o provocare și mi-am propus să nu atac o carte de ne-elogiat.

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, stă scris în Evanghelia după Ioan. Dacă este așa și dacă ni-l închipuim pe Dumnezeu rostind câte ceva prin fiecare dintre noi, cu gura noastră, cum e vorba din popor, atunci când discursul, oricât de bine ar potrivi în el cuvintele, oricât de împănat ar fi cu metafore și afundat cu totul în șerbetul metafizicii, refuză cu înverșunare să se exprime cu sens, nu-ți mai vine să crezi că e lucrătură divină. Decât dacă Dumnezeu este capabil de răzbunare. Dar să lăsăm încărcătura mistică deoparte. Îmi doresc mai mult să privesc de la distanță independența cuvintelor, să le știu solidare, între ele, nu cu noi înșine, nici cu gândirea ori sentimentele noastre. Iar atunci când sunt cerute de mintea umană și aparent controlate de ea, cuvintele să se revolte nespunând nimic. Cu adevărat, ele vor să iasă la lumină, având deopotrivă o semnificație, dar numai când sunt în acord cu trăirea. Ele nu pot fi păcălite, duse cu zăhărelul, dimpotrivă, ele sunt cele care îl amăgesc pe autor, iar în spatele cortinei râd laolaltă de naivitatea lui. Cititorul își va da seama de revoluția ascunsă a cuvintelor. Ele pot urma fidel firul gândirii, se pot așeza în pagină după voința creatorului și totuși vor păstra mereu ceva găunos înlăuntrul lor.

Am fost foarte uimită în timpul lecturii jurnalului lui Soare și m-am tot întrebat cum este posibil să ai impresia că spui ceva fundamental, că îți exprimi dezamăgirea de oameni, de viață, de divinitate, și totuși țâfna ta existențială să nu treacă prin cuvinte, să nu răzbată deloc spre cititor. Singurul răspuns a fost cel al inautenticului practicat în absența trăirii. Una pe care autorul o și recunoaște, chiar de la început: „Această carte, în fond, este ingrată față de timpul pe care îmi închipui că l-am trăit gândindu-mă la el ca la un viitor de care am dispus”2. După frustrarea nereușitei în literatură, exprimată direct și în mai multe locuri din carte, Claudiu Soare virează brusc spre filosofie, plonjează în fragmente mai mult sau mai puțin metafizice, în exercițiul unei gândiri nu în marginea trăirii, ci a unei închipuiri de trăire. Înclin totuși să cred că autorul este suficient de inteligent cât să-și fi propus chiar un astfel de experiment. Mai concret spus, s-a gândit că abordând arsenalul filosofiei va câștiga bătălia, adică gloria. În literatură, inautenticul este mai ușor de văzut, îți sare în ochi aproape de la prima frază. Filosofia, obișnuită să bată adesea apa în piuă, operând mai bine cu gândirea decât cu trăirea, poate fi câteodată o soluție salvatoare.

O aserțiune adevărată, cel puțin în parte. Și aș fi fost tentată poate să declar că experimentul i-a reușit, dacă nu m-ar fi contrazis, de la un capăt la celălalt, înseși propozițiile adunate în Extaz. Jurnal ingrat. Nu cred să mă fi făcut vreo carte mai conștientă de libertatea și, mai ales, de solidaritatea cuvintelor, iar din acest punct de vedere, lectura ei a fost un câștig. Poate singurul, totuși o trezire nu e deloc puțin lucru. E un fel de a învăța să dai cuvintelor ce este al cuvintelor, adică trăirea. Să nu încerci să le amăgești, căci le pornești pe dată împotriva ta. Iar pe urmă, ți se poate întâmpla și ție rușinea de a exprima nimicul pe zeci de pagini, deși în imaginație ai trăit destul și ai gândit destul asupra acestei trăiri închipuite. Lui Claudiu Soare i s-a părut poate că este totuna: când știi atât de bine limitele trăirii și felurile posibile în care specia umană se poate învârti între ele, nu mai e nevoie să fii și tu uman. Dar cuvintele i-au demonstrat că nu are dreptate. Și acesta este mesajul care ajunge firesc la orice cititor, cel puțin la unul care știe să citească.

N-am înțeles cuvântul „extaz” din titlul volumului, deși am căutat să-l identific pe tot parcursul jurnalului, în fiecare paragraf. Nici Soare nu-l explică, așa cum își explică ingratitudinea. Poate este extazul în fața scrisului, ori în urma lui. Însă scrisul lui nu pare totuși să fie o eliberare. Și dacă tot m-au enervat destul pasajele „cioraniene”, era inevitabil să nu mă gândesc și cât de improprie ar fi comparația între cei doi autori. Nu e de-ajuns să fii român, să trăiești la Paris, să scrii și să îți exprimi ura față de toți și de toate. La Cioran scrisul era terapeutic și toate sentimentele și gândurile lui, din cărți ori din caietele de însemnări, lovesc și în cititor, în egală măsură.

Extaz. Jurnal ingrat mi s-a părut, mai curând, o carte ieșită dintr-o frustrare a scriitorului fără glorie și o altă cale în încercarea de a obține gloria. Chiar și așa, pe ocolite, împrumutând limbajul filosofiei, considerat jurnal extim și exprimând o dezamăgire universală a unui „revoluționar al gândirii”… Dezamăgirea este una strict personală. În care Dumnezeu nu are nici un amestec. Un jurnal despre nimicul care nu poate să tacă, acesta este extazul lui Claudiu Soare! Unul pe care și-l trăiește conștient, dar care, din păcate ori ba, nu poate fi împărtășit.

_______________

1 Claudiu Soare.

2 Claudiu Soare, Extaz. Jurnal ingrat, Editura Humanitas, București, 2014

Lorenzo Quinn la Venezia. Film


În cea mai mare parte a anului, Venezia este un paradis al artei. De la biserici la instituții publice, de la muzee la parcuri, toate sunt ale artiștilor, și nu doar ale celor aleși în anul respectiv pentru Bienalele de Artă. 

În fața hotelului Ca’Sagredo, un punct de atracție extraordinar în 2017 sunt cele două mâini care sprijină palatul. O lucrare intitulată Support, realizată de sculptorul Lorenzo Quinn, care trăiește în Spania și este fiul actorului Anthony Quinn. Proiectul atrage atenția asupra schimbărilor climatice care afectează lumea, dar și asupra pericolului de scufundare a orașului de pe mare. Mâinile pot distruge lumea, dar tot ele o pot și salva, este mesajul artistului.

În călătoria mea recentă la Venezia am făcut un film cu această lucrare. L-am pus pe youtube, iar artistul l-a postat pe pagina lui oficială, pe care vă și invit să o urmăriți, Vă asigur că o să vă placă:

https://www.facebook.com/lorenzoquinnesculturas/?fref=ts

Filmul meu, de 37 de secunde, aici:

 

Câteva fotografii, făcute tot de mine:

DSCN6308

DSCN6310

DSCN6311

DSCN6317

DSCN6312

Scrisoare către Cristina


Dragă Cristina,

 

nici dacă aș vrea nu aș putea acum să mă adresez ție altfel decât cu numele mic, de om. Tu știi că mi-ai fost dragă de la început, de prima dată când ne-am întâlnit, la Cluj, iar eu mă uitam ca proasta la niște nuntași, sperând că o să-i surprind dansând. Ți-am mărturisit atunci că nu mai văzusem oameni dansând de foarte multă vreme și tu n-ai râs de mine, dimpotrivă, mi-ai răspuns că nici tu. 

Abia apoi ți-am citit o parte dintre cărți și am încercat să lipesc cumva chipul scriitoarei Cristina Nemerovschi de omul Cristina. N-am prea reușit. Nici nu cred de fapt că acesta este un parcurs corect, că e cinstit să cer cărților să fie egale vieții autorului lor, căci talentul și imaginația sunt mai importante, într-un fel, însă cititorul din mine așa este alcătuit, vrea să pună semnul ăla de identitate, măcar parțial, să înțeleagă de ce scriitorul a scris anumite chestii și nu altele, ce experiențe personale l-au bântuit ori chiar l-au obligat să scrie. 

16995937_1425569234149687_2608134058121766479_n

Pe urmă a venit ziua aceea, în care te-am anunțat că am început să citesc „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”. Din prima noapte au apărut și coșmarurile. Am citit-o în șase seri. M-am oprit de fiecare dată numai fiindcă simțeam că mai mult nu pot duce, că o iau razna. E o carte într-atât de intensă și de adevărată că îți pierzi pur și simplu echilibrul, liniștea citind-o. Aseară, când am terminat-o, m-am bucurat că era un om lângă mine, nu știu cum mi-aș fi suportat stările de una singură. Dar și așa, m-am frăsuit îndelung prin casă, repetându-mi deopotrivă în minte: „noi suntem învingătorii, noi, cei vulnerabili, suntem învingătorii”. 

Nu știu cât din tine ai lăsat în această carte (am intuit că mult), cât din Ana ești tu (deși de ea nu te voi mai putea despărți vreodată), dacă Sin și Sagri, Cris și Punky au existat, există, dar cred că lumea ar fi mult prea tristă și chiar absurdă fără învingătorii tăi. Iartă-mă că de data aceasta nu mă pot mulțumi nicicum cu viețile lor de hârtie. Sunt prea vii ca să nu îți cer să-mi confirmi că sunt oameni, nu personaje într-o carte. 

Aseară m-am gândit și la tine. Mi-am închipuit că ești tot la mare și cum meriți tu cu asupra de măsură vacanța aceea. Așa, pur și simplu, dincolo de motivele pe care le bănuiești acum la suprafață în mine. Învingătoareo, „pentru zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”!

 

sper, de asemenea dintre învingători,

cu mult drag, nico

 

Coperta-Zilele_noastre_care_nu_vor_mai_fi_niciodata

 

 

despre oamenii care nu mai sunt oameni


Articol publicat în ediția 6 / 2017 din Viața românească, la rubrica Cronica Ideilor

Curând omul va deschide ochii, dar va fi atât de-ndepărtat de spirit la trezire, încât se va uita de nevoie la trupul său ca la un prieten. Curând omul va fi ostenit să se mai lupte cu natura sa animalică și îi va cere pur și simplu iertare. Sau nu-i va cere iertare, pentru că tacit au și semnat acordul de pace. Curând omul va înceta să vadă în sine mai mult decât este: o biată viețuitoare pentru care au bătut clopotele dezvrăjirii. Atunci umanitatea își va face culcuș nou și confortabil în natură, atunci istoria își va închide porțile, atunci vom da Cezarului ce este al Cezarului, adică totul, căci cine va mai avea timp în zilele acelea pentru iluziile cerului?

Păcat că s-a făcut demult dimineață și numai oboseala adunată în secole, oboseala superiorității noastre închipuite ne lasă încă în așternuturi, să medităm la viitorul omenirii ori la sfârșitul ei, ca la o cacealma căreia tocmai noi îi vom scăpa. Cei mai mulți oameni, acesta este adevărul, nu-și vor da seama niciodată că trăiesc într-o postistorie, că umanitatea s-a redus acum la un rest. (Dar uneori ești bucuros și dacă mai ai prin buzunare niscai mărunțiș, măcar știi că nu vei muri de foame o vreme.) Ființele altădată umane s-au abandonat naturii animalice pe nesimțite, iar viața lor este brusc simplă, scuturată de întrebări. Poate nici dacă ar afla într-o zi că omul a dispărut, că virtuțile lui s-au topit în neant și lumea merge înainte fără el, n-ar zice că s-a întâmplat o catastrofă. Pentru că, într-un fel, nici catastrofa nu este o catastrofă adevărată. Așa cum a apărut, omul poate să și dispară, viața continuă și eternitatea nu va deveni nostalgică după trecut.

DSC02710

Bine, bine, mă veți întreba, dar ce facem cu iubirea, cu arta, li se poate suprima existența? Căci, pe bună dreptate, pe ele nu le poți pune ușor în cârca unui comportament animalic. Avem așadar o problemă. Dar în realitate nu avem. Probabil nu ați fost atenți. Tocmai v-am spus de restul de umanitate, el mai produce filosofie, râs, extaz, poezie și ce mai luăm noi îndeobște drept spirit. Și asta-i tot. Omul a redevenit animal, așa cum a fost la începutul istoriei și trebuie să luăm situația ca atare, fără să ne mirăm excesiv. Își datorează parcursul faptului că și-a negat vehement animalitatea, apoi neîncetat și-a proclamat înțelepciunea și superioritatea vizavi de aceasta. Însă nu mai este decât o viețuitoare asemenea celorlalte…

Și totuși, exercițiul gândirii, implicit acesta care se petrece aici și acum, este posibil întrucât natura umană nu se identifică total naturii animale. Așadar, a nu pierde din vedere restul de umanitate, a lupta pentru prelungirea lui devine o chestiune vitală dacă vrei să mai rămâi puțin om. Diferența se anulează în cazul celor care au abandonat deja „experimentul cognitiv”, cel ce definește ființa și îi permite încă să respire. Cei mai numeroși. Lumea își poartă vina, căci a fost de-a lungul veacurilor un imens lagăr de concentrare. Și când ești tratat inuman ce zbatere are prioritate, supraviețuirea ori conservarea spiritului? Ultimul a putrezit demult în ungherele istoriei exterminatoare!

deschisul-omul-si-animalul_1_fullsize

Omul a fost trimis pe pământ gol, neștiutor, incapabil să vorbească articulat. Inventarea limbajului, dezvoltarea științelor și artelor, construirea unui sistem social, mai mult sau mai puțin performant, l-au încurajat să se recunoască pe sine deosebit. Prin depășirea naturii animale s-a ridicat omul la homo sapiens. Apoi s-a uitat în oglindă și s-a văzut! Astfel a început să blameze animalul care fusese cândva, să-l alunge și să se forțeze să-l uite. Și iată acum, epilogul: demisia din calitatea de om, abandonul în animalitate. Rezultatul unei adversități de secole, reversul refuzului îndârjit de a ne vedea în tot acest timp ca natură duală. Vorba lui Pascal, qui fait l’homme, fait le singe, are adevărul ei. A fi om înseamnă a accepta și maimuța din tine.

O stare de plictis profund ne amintește că lucrurile, asemenea ființelor, nu au nimic de oferit, sunt goale, văduvite de sevă. Când te activezi în formula „sunt foarte ocupat”, nu fugi cumva de pustiul lăuntric? Obiectele nu se retrag, stau în același loc ca și până atunci, numai că ne devin brusc indiferente. Ne preocupă plictisul și cum să facem să-i scăpăm. Ei bine, în situația aceasta prins, omul este foarte aproape de animal, amândoi se deschid către o închidere, dați unei stări care îi refuză cu înverșunare, dar nu îi lasă nici altcuiva ori în altceva. Bănuiesc că deja v-ați dat seama ale cui sunt ideile acestea. Dasein-ul este doar un animal care a învățat să se plictisească, care s-a trezit așadar din propria acaparare. O deschidere către o închidere, cum este plictisul profund, definește umanul. Iar umanul, în plus, e singurul care se cască spre o lume, care are o lume. Nici planta nici animalul nu au lume, ele fac parte doar dintr-un mediu închis și atât.

Heidegger a anunțat sfârșitul Omului și al Istoriei, însă tot a crezut în disputa dintre om și animal, tot a încercat să îi dea o utilizare, conștient că atâta vreme cât tensiunea va persista va fi încă posibilă istoria. Dar de la teoriile filosofului german au trecut niște decenii, iar acum nimeni nu mai crede în proiectele istoriei. Totalitarismele secolului XX dovedesc că ea și-a atins țelul, pentru umanitatea redevenită animală nu mai contează decât depolitizarea societăților, realizată prin ridicarea vieții biologice la statutul de proiect politic. Poporul, ca și omul, ne apare astăzi lipsit de esență și identitate, prizonier în inacțiune, viețuind încă din moștenirea unui proiect și prin contrafacerea acestei moșteniri, captiv și participant la o trăncăneală universală.

Viața naturală și bunăstarea ei par să alcătuiască ultimul proiect al umanității, dacă de un proiect este vorba într-adevăr. Religia și filosofia, poezia și arta, care altădată hrăneau starea de trezie a umanității, sunt acum simple spectacole, aleatorii, fără consecințe istorice (îmi pare rău!). A fi serios astăzi înseamnă doar a-ți asuma viața biologică și a avea grijă de ea. Dar mai este umanitatea umană din moment ce nu mai trage linia de demarcație între om și animal? În termeni heideggerieni, omul postistoric fie își domină animalitatea prin intermediul tehnicii, fie se abandonează ei, încetând orice luptă.

Unde ne aflăm? Câți de o parte, câți de cealaltă? Ce a mai rămas cu adevărat din noi? O viață animală, incapabilă de mântuire și lipsită de spirit, totuși fericită în ignoranța ei colosală. Vechile cupluri de concepte s-au separat pentru totdeauna. Materia și spiritul nu mai sunt împreună, lumina și întunericul merg pe drumuri paralele, logos-ul a divorțat demult de animalitate. E vorba de o eliberare, nu de o închidere, de o eliberare a propriei naturi. Pentru că trăirea e detensionată. A lăsa natura să fie, în afara ființei, este „mecanismul antropologic” actual. Nici un mister nu ne mai sustrage, nu ne mai punem întrebări asupra acestei ieșiri în afara ființei, ne iertăm reciproc ignoranța. Căci animalul este în afara ființei pentru că nu cunoaște nici ființa nici non-ființa. Omul e și el acum un existent dincolo de ființă. Poate făptura aceasta nouă ar merita să primească și un nume nou, să nu i se mai spună om, nici animal, ci altcumva.

agamben-300x225

P.S. – cronică inspirată de cartea lui Giorgio Agamben, Deschisul, traducere din italiană de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2016

Puteți citi întregul conținut al revistei de aici: http://www.viataromaneasca.eu/

Viata_Romaneasca_06-2017