facebook, acest „sistem nervos colectiv”


Altădată, ritualul religios şi tradiţia uneau oamenii. Religia era prilej de intimitate, credinţă şi relaţie autentică. „Duhneau” bisericile. Dumnezeu conta. Pe urmă s-a trezit Descartes să spună că omul contează. Nu-i nimic, astăzi, nu mai contează nici omul. Mai sensibili la miros, civilizaţi până la însingurare, rămânem acasă şi legăm prietenii, iubiri, căsătorii pe internet.

Facebook este noua religie, virtuală, în care ne apropiem virtual de identităţi virtuale. Nu, nu mai suntem oameni, personalităţi, ci identităţi bine construite, vândute, cenzurate, lucrate, finisate, înzorzonate. Ideea însăşi de intimitate suferă de o boală incurabilă. Oamenii nu mai ţin pentru ei secretele, nu-şi mai protejează spaţiul privat, chiar dacă îl pot controla cu atâta rigoare, cu atâta poftă şi simţ decizional. Devenim celebri dacă acceptăm să ne negociem viaţa şi suntem, mai ales, egali în spațiul virtual. Narcisiaci, ne supraevaluăm trăirile, ne schimbăm identităţile în funcție de nevoi, ne plasăm nivelul pe care reţeaua de socializare ni-l cere, ca să fim unii faţă de alţii intim de străini.

SPhotoEditor-20180118_210157

Să fim serioşi, ştim ce vindem, în vreme ce pe noi, chipul adevărat, îl păstrăm la adăpostul calculatorului, dincoace de ecranul înaintea căruia ne consumăm atâta viaţă. Dacă am încerca să ne vedem în realitate cu 1000 de oameni într-o zi, timpul fizic ar exploda şi nervii noştri, mai abitir. Dar virtual, chestiunea aceasta nu mai contează. Suntem calmi, liniştiţi, protejaţi. Dorința noastră de comunicare este mare, iar dacă tot e virtual, ce mai contează un nou prieten, tot virtual rămâne. Nici nu observăm că identitatea ni se destramă, că interiorul ni se crapă, stăm nemişcaţi şi veseli în faţa monitorului, aşa expulzaţi cum suntem din viețile noastre într-o mare colectivitate virtuală.

Reţeaua de socializare funcţionează, spunea Aurel Codoban, ca „un fel de sistem nervos colectiv”. În virtutea relaţiei, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, poate fi adesea doar o virtualitate născută din nevoia de comunicare. Prietenia pare ruptă din viaţa reală, chiar dacă e în fapt numai semnul gol al unei prietenii. Comunicarea pe net este, în alţi termeni, o modalitate de a-ţi consuma timpul liber consumându-te pe tine însuţi, perforându-te, dezumflându-te. Suntem departe de comunicarea umană autentică, cea practicată „faţă către faţă”, printr-o relaţie directă, de care vorbesc în cărţile lor filosofii Martin Buber, Christos Yannaras. Facebook depăşeşte comunicarea în sensul ei de transmitere de informaţii, este o modalitate de stabilire a legăturilor virtuale, un surogat uneori al neputinţei de a fi în relaţie, un semn serios de întrebare asupra felului în care alegem să ne rezolvăm întâlnirile reale.

Şi totuşi, Facebook poate fi și o anticameră pentru întâlnirile reale. Se leagă destule iubiri la sute de kilometri distanţă, multe prietenii bazate pe afinităţi reale, până şi căsătorii reuşite… Eşti provocat să pleci de-acasă şi să cunoşti de-adevăratelea o identitate ori alta, chiar să rămâi „până ce moartea vă va despărţi” cu apropiaţii cei de toate străinătăţile de pe Facebook.

Reclame

Cioran, 108


6 ani de obsesie Cioran, 6 de fugă de Cioran, apoi întâlnirea de o vară cu Cioran şi acceptul reciproc de a trece iubirea în prietenie. Eram în clasa a XI-a când am început să-l citesc. Peste vreo doi ani, George Pruteanu, la celebra „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, îmi confirma că atunci când pleci de la Cioran, care taie în carne vie, e foarte greu să te mai vindeci. Eu eram deja mărunţită. N-am scăpat de OBSESIE până nu mi-am scris teza de licenţă. Şi chiar am crezut că prin scris, i-am epuizat vigoarea. Căci şase ani, pe urmă, am stat la distanţă de el, ne mai întâlneam sporadic, fragmentar, dar nu l-am lăsat să se apropie. În 2008, m-am întors la Cioran. În două luni, cartea mea de debut, pornind de la lucrarea de licenţă, era gata.

descărcare

 

 

O căutare de sine în ne-singurătate


Articol publicat în ediția 3/2019 a Vieții Românești, la rubrica Cronica ideilor, aici: http://www.viataromaneasca.eu/

Clasicul acceptă lesne să fie partener de dialog atunci când confruntarea adevărată a omului se petrece cu sine însuși și are nevoie de un acoperiș. Clasicul este un interlocutor autentic, profund, superior, cum nu prea mai găsești în realitate. El face față și oscilațiilor de gând și temperaturilor diverse ale simțirii din ființa celui care-l interoghează. Clasicul, am învățat de la lingvistul George Steiner, rezistă multor interpretări, niciuna însă nu-l scoate din joc și nu-l epuizează. Despre clasic, pe de altă parte, nu poți afirma orice, căci are el grădina lui de semnificații, trebuie să iei de-acolo, nu să delirezi. Nu, clasicul nu te lasă vreodată indiferent. Dimpotrivă, îți amprentează conștiința și îți modifică identitatea. Cel care i-a citit pe clasici, scrie despre clasici ori abordează teme clasice, inevitabil pornește într-o vita nuova. Dar, pentru a intra cum se cuvine în ea, trebuie să-și abandoneze încălțările murdare în prag, să fie suficient de pregătit pentru a pleca mai departe desculț, suficient de matur cât să nu o ia îndărăt la prima adversitate, suficient de responsabil cât să-și scoată fără teamă masca și să vadă cu ochi limpezi sensurile.

Toate acestea trebuie să le fi înțeles Carmelia Leonte când s-a hotărât să-și scrie eseurile ce alcătuiesc volumul Șarpele și filosofia.1 Argumentul care le precede este lămuritor. Textele sunt „rodul unui zbucium sufletesc”, intenția lor este „să mă caut pe mine”, chiar apelând la „frazele frumoase, expresiile elocvente” dacă acestea „mă apropie de sufletul meu, care trebuie să fi fost cândva frumos și elocvent”. Așadar, „care mai este adevărul despre mine?”. În carte „am delegat personaje pentru a mă ajuta”. O confesiune la persoana a III-a, o întoarcere la sine prin ocolul răspunsurilor pe care viețile pilduitoare ale unor personaje-arhetip le-au deschis. Le-au deschis în inimi și minți, de-a lungul mileniilor. Milioane de suflete obosite de stăruințele repetate ale întrebărilor esențiale s-au odihnit în înțelepciunea lor…

Căutarea de sine este poate cea mai teribilă luptă pe care omul este nevoit să o înfrunte. Tocmai de aceea, fuga devine o soluție, pentru mulți dintre noi. Cu trecerea secolelor, cu schimbarea generațiilor, cu transformarea societăților, o luptă pe care tot mai puțini și-o asumă. Ne lipsește curajul privirii în ochi, al situării drepte și lucide în fața noastră înșine. Avem poate ascuțit bisturiul și la îndemână, dar ne lipsește forța de a-l folosi pentru a afla adevărul despre noi înșine. Să faci drumul acesta spre tine de unul singur, să tai în propria carne, este aproape o nebunie, și, în orice caz, ceva extrem de rar, o chestiune de destin. Astfel, mângâierea clasicilor rămâne o alegere mai potrivită pentru a ajunge la tine. Pălmuirea temelor clasice este și ea parcă mai miloasă. În plus, a apela la personaje clasice înseamnă a nu mai simți acut singurătatea, un fel de a nu fi de tot singur, de a te recompune în bătaia soarelui unor nume care au făcut istorie. Poate fi și un act de smerenie, căci cine ești tu să înfrunți realitatea și viața chiar de capul tău? Cultura există ca să fie generoasă, să ne întindă răspunsurile de care avem nevoie, să ne salveze de la pierderea de sine.

Eseurile din „Șarpele și filosofia” exprimă parțial încrederea în sursele clasice. Spun parțial pentru că, din panoplia de sensuri, autoarea nu se mulțumește cu o interpretare anume, ci încearcă mai multe, ca pe niște rochii divers colorate, însă cumva niciuna pe potriva sufletului ei. Textele, scrise într-o limbă frumoasă, pe alocuri poetică, și într-o manieră erudită, folosind exemple și citate din abundență, din domenii variate, de la teologie la filosofie, de la artă vizuală la teatru, depun mărturie că lupta Carmeliei Leonte cu sine nu a fost deloc simplă, că o stare poate de indecizie a însoțit-o de la un capăt la altul al scrierii. Într-un fel, e o stare de normalitate a oricărui om viu imposibilitatea aceasta de a se mulțumi cu un singur răspuns, definitiv. N-ar fi el echivalentul morții?

Volumul cuprinde un număr „magic” de șapte eseuri, de mărimi variabile, parcurse la intensități diferite, jonglând cu adevăruri diverse și tratate felurit. Centrul de echilibru (sau de dezechilibru?) al „căutării de sine” stă în eseul din titlul căruia s-a rupt un fragment și pentru titlul volumului, „Procesul Evei sau Șarpele și filosofia”. Cunoașterea a intrat în lume când Eva, amăgită de șarpe, a mușcat din mărul cunoașterii. Atunci au apărut întrebările, ca atare și filosofia. „Îndrăzneala” autoarei este legarea numelui Evei de cel al filosofiei, pledoaria ei pentru partea feminină din creația Domnului, pe care-o apără ca pe un adevăr prețios. Remarcabile sunt eseurile „Cu mască, fără mască” și „Frumusețe străină am văzut…”, primul pentru tragismul special, hrănind o imposibilitate intrinsecă de soluționare, problemă deopotrivă foarte actuală, al doilea pentru jocul atracție-respingere, fascinație-teamă. Textul care deschide volumul, „Sfântul Ioan al Crucii. Noaptea mistică”, este o sondare cu un nivel mai jos, mai înlăuntru, un fel de necesitate de a găsi salvarea în poezie, de a vedea latura ei mistică urcând puntea iubirii. Al doilea eseu îl continuă pe primul, adăugând noi semnificații prin noi exemple. Ultimele două, „Amprenta lui Iov” și „Fiul risipitor. O lecție de nostalgie”, nu doar din pricina dimensiunilor reduse, mi-au părut tratate mai sumar, mai expeditiv, ca niște uși lăsate în lături.

Nu pot să las deoparte adresarea directă a autoarei, către un interlocutor imaginar, uneori blândă, alteori căpătând accentele unei răfuieli personale. Oare cu cine vorbește? Mi-ar fi la îndemână să răspund „cu cititorul”, dar dacă aș păstra acest răspuns, ar veni și completarea: „niciodată cu același”. Modul de raportare la „celălalt” este și el divers, adecvat cumva discursului fiecărui eseu. De la un cititor generic alunecă spre un cititor ideal, de la un prieten drag ajunge la bărbatul misogin, de la iubitul închipuit intră în discuție sinceră cu Dumnezeu. Rămâne un mister dacă interlocutorul este același ori diferit. Nevoia scriitoarei de adresare directă, de interogare a celuilalt, de căutare în altul a confirmării adevărurilor personale ori de infirmare a lor pentru ca parcursul întrebărilor să poată continua, mi se pare relevantă. Pentru că nevoia de dialog este dorința ei de ne-singurătate.

Nu știu cât adevăr a găsit autoarea la capătul fiecărui eseu ori la capătul cărții. Nu știu câte oglinzi i-au reflectat sinele și câte au refuzat să o facă. Important este că ea și-a formulat întrebările care o neliniștesc și a încercat scriind să pătrundă într-o lume mai bună, apărându-se de agresiunea celei în care trăiește. Cine sunt eu?, se desprinde pentru Carmelia Leonte ca o prioritate, în condițiile în care societatea caută să subjuge prin orice mijloace individul, iar cel din urmă devine mereu suspect de alienare. Răspunsurile ei nu sunt definitive, dar există: poezia, iubirea mistică, feminismul, demascarea, frumusețea, înțelegerea suferinței și a faptului că toți suntem fii risipitori. Poate doar au răscolit întrebări noi și drumul eseurilor va continua. În fond, scrisul este singura nemurire care ne rămâne. Chiar dacă amăgitoare, precum toate lucrurile pământești.
____________________________________

1 Editura Sedcom Libris, Iași, 2018.

 

VR_03-2019

mulțumesc, pisică nocturnă!


Jumătate de noapte am mângâiat o pisică, iar dimineața m-am trezit cu toată bucuria acelei mângâieri și am știut că voi avea o zi bună.

A urmat ritualul meu de vineri, mic dejun, apoi învățarea textului pentru Caleidoscop cultural. Și deși era mai dificil decât de obicei, l-am învățat imediat. De altfel, mi-am dat seama că dacă folosesc mai multe concepte, rețin mai ușor. Știu, sunt cam nebună, cine face așa ceva în televiziune când există prompter, dar eu ce nu știu pe dinafară nu spun și gata. Memoria mea face gimnastică și ține la suplețea ei.

Sar peste detaliile înfrumusețării, baie, tencuială, îmbrăcat, aranjat părul, căci sunt mereu cam la fel. Fac parte, cum spuneam, din ritualul meu de vineri. Un singur lucru m-a neliniștit, am căutat o bluză și n-am găsit-o, am început să arunc haine pe pat, să umplu patul și tot n-am dat de ea. Iar cum timp nu mai aveam, am lăsat casa ca după război (ceea ce nu mi se întâmplă) și am luat-o spre Apollonia TV.

Acolo mă aștepta un colet sosit pe numele meu, pe adresa universității. L-am luat și am urcat la etaj. Habar nu aveam de unde e, dar am simțit la pipăit că sunt cărți. Când am deschis plicul și am zărit și o scrisoare, m-a apucat un entuziasm nebun. Am apucat să văd cine semna, atât, dar am fluturat-o prin regia de emisie, triumfătoare: „am o scrisoare, am primit o scrisoare!” Însă m-am stăpânit, în stilul caracteristic, dorind să-mi amân visul. Am coborât, în biroul lui Paul, să văd afișul evenimentului dedicat integralei poetice a lui Ungaretti. M-am îndrăgostit pe loc de el. Arăta ca o mare cu mine înăuntru. Bonus: râsul extatic al lui Ungaretti.

53633629_841088256238120_7907738586751959040_n

M-am pălmuit mental și am intrat să filmez. Am repetat foarte puțin, doar spre final, din pricina nerăbdării, m-am mai încurcat în text. Mi-am luat coletul și iar am coborât. Paul Gorban mi-a zis să merg să-l salut și pe domnul Profesor. Care stătea singur în camera de protocol, aparent nefăcând nimic, cu niște foi în față, cu ușa deschisă. O imagine pe care am purtat-o în mine toată ziua apoi: stătea ca o lumânare aprinsă deasupra unui mormânt proaspăt. A închis ochii și a spus: „cine e, Nicoleta? Parcă o simt cum se apropie…” L-am îmbrățișat, cum fac de fiecare dată când îl văd, tocmai pentru că nimeni nu-l îmbrățișează. Pentru că în ciuda conflictelor pe care le-am avut de-a lungul anilor și a „evadărilor” mele periodice, am ajuns să-l cunosc și să-l iubesc.

Am stat puțin de vorbă, mi-a povestit o parte din îngrijorările lui, l-am asigurat că o să-i iasă toate bine și m-am ridicat. El m-a întrebat ce casă de modă mă îmbracă. I-am răspuns: „Casa mea de modă se numește Mama”.

Când am ajuns acasă, firește, m-am repezit la scrisoare, care era scrisă de o furnică pesemne, nu de un om. Umblam încolo și încoace, fericită, țopăind aproape. Dar scrisoarea parcă era scrisă de o himeră către o altă himeră. Expeditorul, sălbăticit prin Sudul Franței, cum singur se prezenta, îi scria autoarei unui articol despre manuscrisul unui nemuritor, care acum era carte în fața mea, iar eu cine eram? Oare cartea aceasta să fi existat când eu scriam despre ea ca despre un manuscris imaginar?

53586670_387865781994676_7560034900804370432_n

M-am trezit din visare și m-am pornit spre întâlnirea cu dentista mea. Eram fericită, fericită, pluteam, iar brusc, oboseala, o sfârșeală ciudată, care nu m-a scos din fericire, ci doar din mine. M-a ținut până am ajuns din nou acasă, am mâncat și mi-am rearanjat apartamentul. Pe urmă, m-am revigorat. Am făcut event Ungaretti pe facebook, apoi i-am scris expeditorului scrisorii. Mulțumesc, pisică nocturnă!

 

Dezordine


Cronica ideilor, în „Viața Românească”, nr.1-2/2019

E suficient ca dimineața să-ți arunci pijamaua pe spătarul unui scaun, aiurea, ca să provoci un lanț al dezordinii. Starea unei camere se schimbă instantaneu. Pe dinăuntru, pitulat, firicelul de neliniște. Deschizi dulapul și nu vezi o anume pereche de pantaloni. Începi să răscolești, iar când în sfârșit îi găsești, îi scoți neglijent, trăgându-i cu nerușinare de un crac. Te-ai enervat deja, așa că lași totul pe acolo cum n-a fost. O iei spre bucătărie să-ți faci o cafea, scapi din mână ibricul, îți spui în gând „ah, se anunță una din acele zile în care nimic nu-mi iese cum trebuie”, îl ridici și îl pui pe foc. Firește, vei uita de cafea și cu toții știm cât de nemiloasă este cafeaua când se umflă și se scurge ușor pe aragaz. Puțin lipsește să nu plângi. Se pornesc îndată loviturile de ciocan în apartamentul alăturat. Și parcă te eliberezi mai bine înjurându-ți vecinii. E ora 8.30, ziua este abia la început…

Înainte de a mă așeza în fața laptopului pentru a-mi scrie cronica, mi-am făcut oarece ordine în apartament. În ultimele săptămâni, mi-a intrat bine în cap că exteriorul și interiorul, din acest punct de vedere, sunt intim legate. Dezordinea din jur te reflectă ca o oglindă. Iar dacă o lași, într-un moment de neatenție, să intre, întocmai ca un bulgăre de zăpadă atrage tot ce gândești și nu gândești, vine cu gașca, te atacă până nu mai suporți, până înțelegi că trebuie să-ți faci ordine în cameră și în viață. Mie așa mi s-a întâmplat. Și o vreme, pur și simplu n-am înțeles. M-am tot întrebat, zile la rând, ce caută deodată atâția oameni cu mari probleme în viața mea. Și, mai ales, cum e posibil să fie atât de iraționali, cum e posibil să-și ducă viața într-o dezordine aproape de balamuc și să nu se trezească decât accidental și parțial. Și asta în pofida semnelor de bunătate venite de la apropiați ori necunoscuți, în pofida norocului care îi pălmuiește, în pofida inteligenței, în pofida a orice.

Mi-am amintit (tot reflectând la rostul dezordinii și mirându-mă de prezența ei, atât de nemiloasă în ultima perioadă) că în anii studenției eu n-am prea citit literatură. Mi se părea amăgitoare. Voiam numai să înțeleg, voiam numai filosofie. Literatura însemna să aleg să mă mint, să las frâul în gheara imaginației, ori pe mine Pascal mă învățase că imaginația este destul de rea. Prețuiam rațiunea și gândurile limpezi. Atât. Eram, într-un fel, mai puternică decât sunt acum, mai rece și probabil mai deșteaptă. Nu-mi permiteam căderile în confort, refuzam să joc în struna afectivității debusolante, mă feream cât puteam de balta dezordinii. Iar cursurile de logică formalizată întruchipau cel mai puternic scut. Imediat ce simțeam duioasa gaură neagră a depresiei, făceam exerciții de logică matematică, iar și iar, până mă reechilibram. Altădată Kant, cu Critica rațiunii pure, mi-a smuls din creier iluzia sinuciderii. Și chiar dacă, în timp, mi-am pierdut din vigilență, am acceptat că sunt ori pot fi și altceva (iubire, bunătate, toleranță, solidaritate etc.), și mai aproape astfel de armonie, mereu am avut un soi de autocontrol, de bară de protecție contra a tot ceea ce mă provoacă să devin confuză. Iar dacă nu eram deja în gardă, am găsit imediat soluții să ies din situații derutante. În general, mă eliberez treptat, până ajung din nou la seninătate și disciplină.

În parte, am povestit acest lucru ca să îmi pot exprima recunoștința. Pe mine filosofia m-a salvat de la dezordine, și a făcut-o la timpul potrivit, mai cu seamă că datele mele concrete de viață puteau să mă predea haosului afectiv oricând. Sunt deci un exemplu de rezistență prin filosofie! Firește, am început să citesc literatură (pentru că ea nu era vinovată cu nimic, dimpotrivă, nu eram eu suficient de matură și pregătită pentru ea), iar acum literatura este o lectură predilectă, dar sunt în continuare convinsă că am rămas o ființă rațională, care poate face față oricărei situații fără multă smiorcăială, ci cu multă înțelegere. A înțelege este un verb esențial dacă vrei să trăiești cu adevărat. Pentru că nu mi se mai pare originală (sunt atâția marginali încât s-a cam isprăvit cu mitul boemului) o existență bezmetică (să nu-ți pese ce mănânci mâine, să bei, să te droghezi și să insiști că ești în depresie pentru că, de fapt, te omori după postura de victimă). După cum, nici a-ți duce zilele pe post de robot nu e chiar viață. A trăi înseamnă a înțelege. Și a dori cu adevărat să înțelegi de ce ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă. Pe urmă, a te bucura de întâmplare, pentru că există și te face cumva și pe tine să exiști.

A trăi în ordine pretinde simplitate, armonie cu tine și tot restul. Ordinea impune și a-ți asuma o responsabilitate, a-ți acorda o importanță (de ființă conștientă că e rațională înainte de orice) și a lupta. Da, deși a merge pe calea rațiunii pare soluția ușoară, este exact invers. Pentru că a urma instinctele, afectele, presupune a-i da biologicului dreptul. Tendința noastră firească este spre dezordine, haos, îmbătrânire, autodistrugere. În vreme ce rațiunea cere o luptă permanentă cu tine însuți. Nu neapărat împotriva laturii emoționale, dar sigur pentru menținerea unui echilibru și a controlului de partea rațiunii. Și în această luptă, intelectul trebuie să fie secondat de voință. Altminteri, totul iese prost. Inteligența nu e bună la nimic de una singură, am mai spus-o și altădată.

A-ți ține spiritul și viața în ordine înseamnă a-ți asuma rolul de fluviu contra curentului. La limpezire se ajunge prin seriozitate, responsabilitate, putere, pentru că se construiește. Și este o construcție care te solicită încontinuu. E bună și dezordinea altuia, dar numai atât cât să îți oglindești în ea propria dezordine, una de care nu aveai cunoștință, pe care, cine știe!, poate doar nu o recunoșteai. Reflectată în existența altuia, ți se distinge mai bine zona de confort. De aceea, trebuie să deschizi ochii și să nu uiți de ce trebuie să scapi. Și, din nou, să înțelegi. Să înțelegi că atunci când cineva se ascunde în haos este alegerea lui, poate dintr-o lipsă de voință, căreia însă nimeni nu-i poate cere socoteală în afara lui însuși. Când cineva nu se hotărăște, să se salveze ori ba, degeaba se adună oameni buni și se agită împreună să-l stabilizeze. Nu vor reuși decât să lase dezordinea să le intre și lor în suflete. Nici nu mă îndoiesc, există și plăcere în rolul de victimă. E un culcuș călduț, în orice caz. Lași traumele să înflorească, să te controleze, dar dai vina pe alții pentru ele, pentru ce nu ești, pentru eșecuri. Și nu-ți convine? Te scutește să faci ceva cu adevărat…

Aș vrea să pot crede în continuare că oamenii care merg grăbiți, încolo și încoace, pe stradă, chiar știu unde se duc și de ce. Că drumul acela nu e doar o rătăcire, iar rătăcirea aceea nu este singura realitate de care își vor aminti a doua zi. Aș vrea și să cred că blocând un număr de telefon am spart oglinda vieții dezordonate a celuilalt și ea nu mai are cum să mă reflecte. Și că scriind această cronică voi închide definitiv cercul dezordinii, întrucât scrisul are puterea de a închide subiecte, și porți, și lumi. Cel puțin până la moarte, căci ce e moartea dacă nu un mod al naturalului de a-și înfige steagul victoriei în țeasta ordinii umane? Dar până atunci, ceea ce trăim viață trebuie să fie. Așa că, fă bine și întoarce-te, împăturește-ți pijamaua și pune-o frumos la locul ei.

Puteți vedea tot conținutul revistei, aici: http://www.viataromaneasca.eu/

VR_01_02-2019

Din manuscrisul unui nemuritor


Articol publicat în ediția 11-12/2018 a revistei Viața Românească: http://www.viataromaneasca.eu/

Cronica ideilor

Nu știu din ce pricină sau dacă este numai o întâmplare, dar anul acesta am primit mai multe manuscrise decât în toată viața laolaltă. Doar nu sunt editor, ci un cititor oarecare și totuși autorii îmi încredințează cărțile lor din fașă. Pentru unii, sunt singurul lector, pentru alții, unul din câțiva. Dar asta contează și nu prea. Poate în ritmul acesta, mă gândesc când obosesc, voi ajunge să citesc mai multe manuscrise decât volume deja publicate. Nici nu m-aș plânge dacă în joc nu ar fi ochii mei, și așa bolnavi, și așa suprasolicitați de prea mult stat în fața ecranului laptopului. Tot de nevoie…

Într-o zi, am primit un manuscris doldora de idei (iar eu când am văzut ce multe sunt, am imprimat repede textul). Autorul mi-a mărturisit că tocmai i-l refuzase un editor. Motivul: e prea dificil pentru vremurile noastre. Mi l-a trimis, să-l analizez cu aceeași sinceritate pe care o arătasem „nerușinat” în cronica la o altă carte de-a dumnealui, deși sinceritatea nu înseamnă întotdeauna adevăr. Și m-am folosit, îmi amintesc, de scuza aceasta, când autorul m-a luat puțin la rost.

Întocmai, este o carte la lectura căreia cei mai mulți vor obosi. Nu se îndoiește probabil nici scriitorul, cum nu mă îndoiesc nici eu. Pentru că nu ai nevoie doar de o minte atentă, îndeajuns de inteligentă, dar și de tihnă, să percepi sensurile frazelor până unde e necesar. Deși am lungit lectura mult, cât mi-am permis, tot nu pot spune că am înțeles mare lucru din manuscrisul acesta. Mai bine zis, nu că nu am înțeles, ci că înțelesurile mele s-ar putea să nu coincidă cu cele puse acolo de autor; ci că înțelesurile mele s-au abandonat de prea multe ori unei prime interpretări, iar plonjarea aceasta nu este de cele mai multe ori o reușită. Ce nu am gândit ori nu am avut timp să gândesc ar putea fi mai important. În fine, cu inconștiența care mă caracterizează, îmi permit să „dau lecții”, să vă spun pe scurt despre ce este vorba în manuscris și să sper că o să se găsească un editor deștept care să-l publice după.

Și la urma urmei, cum ar putea să fie pe placul celor mulți o carte în care nu se formulează o soluție, însă ni se repetă în ce groapă ne-am coborât existențele, în ce stadiu de paragină suntem. Viitorul? Doar „un nimic care își așteaptă renta, sfârșitul devenirii noastre”. Progresul ne-a depășit, iar situarea noastră în lume e mai prejos de civilizația construită. Eforturile comune pentru a trăi într-o lume perfectă, comodă, pufoasă, paradisiacă au eșuat, din simplul motiv că omul vrea decadență, iar perfecțiunea nu excită pe nimeni („Omul nu e făcut pentru paradis, orice paradis înseamnă sfârșitul omului”).

Ne definește concretul, spune autorul meu secret, avem chiar „monocultura concretului”. Visul aproape fiecărui contemporan este de a deveni un om concret, adică un om care contează. Iar la concret se ajunge prin muncă: „eroul democrației se trezește de dimineață ca să meargă la serviciu.” Nu are vreme de lene, de gândire, el muncește. „Fericirile vieții veșnice” au cedat locul gândului la ziua de salariu. Și, de fapt, nu noi muncim, ci „munca e cea care ne muncește”, suntem consumați, digerați de propriile servicii. Iar patronii nu pot să nu se simtă mici dumnezei, niște nemuritori de buzunar, de vreme ce dispun de jumătate din timpul nostru după bunul lor interes. „În spatele tuturor utopiilor omului stă o utopie financiară.” Dar cu cât se obține mai mult profit, cu atât gândirea se subțiază. Cu cât concretul e mai obez, cu atât suntem noi mai debili mintal. Mai bine ancorați în „delirul colectiv al muncii” presupune a te integra mai bine în „mutația genetică” rezumată într-o omenire dăruită administrației. Munca nu poate fi destin pentru niciun om, întrucât nu produce gândire. Cu cât muncim mai mult, consumăm în realitate mai puțină cultură și de calitate tot mai îndoielnică. Autorul ne numește „cadavre active”, în condițiile în care a fi viu scapă pur și simplu profitului. La naștere ni s-a dat totul în mod gratuit, implicit gândirea. Însă plata noastră este pentru supraviețuire și de aici impresia că doar banii alungă mizeria, doar ei ne protejează de rele.

„Gândirea e prețioasă precum cămașa unui rege și fragilă precum certitudinile săracului.” Ale săracului închis în gândire, înfundat în cotloanele ei, ale săracului care nu-și știe prețul, și oricum are un preț minim, ce nu contează la nivel argumentativ. Săracul are o singură identitate: munca. Este cumpărat și vândut întotdeauna ca un obiect de unică folosință. Și majoritatea săracilor caută să-și depășească condiția prin muncă. Și fiecare sărac visează că într-o zi va fi în rolul celui bogat, va schimba cu cineva locul. Trăim în „civilizația oamenilor-preț”, iar cine nu știe să-și stabilească prețul nu are ce căuta în mijlocul acestei specii. Este, firește, o fantomă.

În lăuntrul acestei democrații „edenice” se strecoară un nemuritor. Autorul schimbă discursul, ca și când ar vorbi despre sine. Pentru că sunt nemuritor, scrie el aproximativ, existența se face chin, fiindcă nemurirea e mai presus de existență. „Mă pregătesc, deci, să nu mai fiu om și încep cu singurătatea.” Iar muritorii, chiar dacă nu îl pot elimina, îl ignoră, și astfel nemurirea nemuritorului se face inutilă, fără rost, de doi bani. Cu toate că nemurirea este îndreptățită și fiecare muritor o va reține un pic pentru sine… Nu este ea singura care justifică nedreptatea strânsă la piept de moarte?

Visul este al muritorului, gândirea a nemuritorului. Muritorul poate fi spiritual, nemuritorul e original. Real este muritorul, ideal este nemuritorul. Și dacă totul în lume se transformă, cum ar putea gândirea tocmai să dispară? Or, nu este gândirea forma cea mai la îndemână de nemurire?

De aici începe epilogul, un „poem” filosofic de câteva pagini, demn de un frate-geamăn al lui Wittgenstein. Despre gândirea care se gândește la ce nu poate fi gândit, dar nu pricepe acest negândit. Poate este vorba despre Dumnezeu care gândește omul și dându-i omului gândirea îi deschide și posibilitatea de a zări negânditul, nu însă de a-l pătrunde. Prin mine, totul se gândește la Dumnezeu, notează autorul. Și omul nu ar gândi dacă nu ar fi, la rândul lui, gândit. Prin urmare, gândirea mă cunoaște mai bine decât mă cunosc. Pentru că ea mă gândește de fapt. Dacă a fi e necesar, necesitatea trimite inevitabil la ceva ce nu poate fi gândit. Cine îmi justifică necesitatea? Sunt lăsat să fiu de ceva ce mă gândește. Păcat că există moartea, sau bine că există ea, căci puterea este de partea ei. Și a fi și a gândi în fața ei pălesc și se sting. Orice om este o devenire înfrântă. Și înfrângerea se repetă la infinit, cu miliardele de ființe umane. Nemurirea, ca și visul, ce sunt dacă nu fugi de moarte? Dar întâlnirea cu ce nu poate fi gândit e singurul triumf în fața morții care nu poate să ne gândească.

E timpul pentru o concluzie. Cartea aceasta duce povara superiorității, de gândire și de existență. Duce deopotrivă povara unei nemuriri „degeaba”. Căci cetățenii aleargă tot mai repede, precum maratoniștii, contra timpului, și inevitabil, n-au vreme să gândească, nici să fie atenți la ce gândesc alții. Parafrazându-l pe autor (căci n-aș putea găsi eu o încheiere mai potrivită), oricât de geniu ai fi, nu mai interesează pe nimeni, toți sunt ocupați, prea ocupați.

P.S. 1 – Dacă ați ajuns la final cu lectura, meritați să știți adevărul: Claudiu Soare, Omul fără vis și Republica din Eden, volum inedit.

P.S. 2 – Cât a durat scrierea acestei cronici, am ascultat docilă cum se prăbușesc bucăți din pereții apartamentului vecin, apoi cum sunt pătrunși până-n măduvă de celebra bormașină, unealta de asigurare a zgomotului nostru cel de toate zilele. Eventualele nereguli de raționament ori sens rog a se scuza! Creierul meu e și așa tot mai paradit…

vr_11-12_2018

„aici nu se moare niciodată” + „5 balade rock” = Gaudeamus 2018


nu m-am gândit vreodată că va veni vremea în care eu și Liviu vom face
împreună o lansare, fiecare la cartea lui. Am făcut câteva prezentări volumului „O lună în confesional”, ediția I și II, dar acolo eram într-o altfel de relație, autor-personaj. Îi mulțumesc editorului Nicolae Tzone pentru acest prilej, deschis la Gaudeamus 2018, ziua de 16 noiembrie.

După experiența unei călătorii înfrigurate cu trenul, după un popas scurt la hotel, am ajuns și la Gaudeamus și la vremea lansării. Intuiam că vor veni câțiva oameni, pentru Liviu în special, pentru amândoi în cel mai bun caz. Urma cumva să profit de publicul lui. Deși un noroc, nu prea mă bucuram de el. Mă tot uitam în stânga și în dreapta, poate totuși va veni careva și pentru mine, numai pentru mine. Până la finalul lansării s-a întâmplat și asta și m-am mai liniștit, însă altceva mi se pare important. Că cei veniți pentru Liviu m-au adoptat pe parcursul lansării, iar la final m-am și împrietenit cu ei, le-am dat autografe, i-am îmbrățișat, după caz. 

Cum ne așteptam, eu și probabil și celălalt poet lansat o dată cu noi, Doru Mihai Mateiciuc, lansarea baladelor rock ale lui Liviu a durat vreo oră. Adică mult. Deci dacă am profitat de publicul lui, rezultă că am profitat de un public gata obosit. A urmat la rând cartea mea. A făcut introducerea Nicolae Tzone și, firește, nu s-a abținut să nu citeze iar versurile care i-au plăcut lui cel mai mult: „Nefericită e femeia/ care nu știe să facă/ din bărbatul ei/ un geniu.” Și bine a făcut, că am câștigat un cititor. La autograf, Tudor Artenie, care nu mă știa, mi-a mărturisit că a cumpărat cartea fix datorită acestor versuri.

Pe urmă a vorbit despre „aici nu se moare niciodată” poetul Mihail Gălățanu. Mi-a făcut o sugestie, să o schimb pe Nicoleta Calofila cu altcineva, pe viitor, dacă vreau să evoluez în poezie. „Poezia trebuie să iasă din suferință”, a declarat el, țintuindu-mă cu privirea. Iar eu m-am făcut și mai mică și m-am simțit ca un trișor prins cu fericirea. Pe urmă a recitat câteva fragmente, în stilul pe care unii poate îl cunosc, unul care mi-a spart poezia în cioburi mari, periculoase, din calea cărora m-am cam ferit.

A venit rândul actriței Iulia Popescu. Nicolae a rugat-o să citească doar un poem, căci s-a făcut deja târziu. S-a oprit după al treilea, toate trei din alea lungi, scrise în Creta. Nu s-a putut abține. A fost amuzant, numai că eu chiar sufeream pentru oamenii care stăteau în fața noastră și așteptau să isprăvim odată.

Așa că am fost eu cât se poate de scurtă, am mulțumit și m-am repezit să-mi îmbrățișez o fostă elevă, Loredana, pe care n-o mai văzusem de 12 ani. Venise împreună cu Victor, copilul ei de 4 ani, care m-a anunțat cu oarece preocupare, ținându-mă discret de mână, că are trei cărți de citit. Despre frumusețea lui, nu vă mai spun.

Chiar spre final a ajuns și o colegă de liceu, Luminița Pruteanu. Nu mi-a venit să cred. Două săgetătoare fără stare, pozele nu ne-au prea ieșit.

Dar lista de nemuritori s-a rostogolit: Mona Antohi, Vasilica Ilie, Ana Barton, Lia Faur, Daniela Marin, Șerban Axinte, Radu Lupașcu (care a fost și fotograf), Mircea Giurgiu, Relu Călin, Lucian Sârbu, Liviu Mățăoanu, Tudor Artenie, Cezar Dan și alții, pe care eu nu i-am cunoscut. Fără să îl uit pe Sorin Antohi, care a vorbit excepțional despre cartea lui Liviu.

P.S. – A doua zi m-am întâlnit și cu prietena mea Elena Mando, care după ce că a cumpărat cărțile, pe a mea și pe a lui Liviu, ne-a mai adus și câte un borcan de zacuscă făcută de ea, cu legume din grădina ei, și pe Erica, o superbă floare, pe care am adus-o la Iași.

Tot să-și revadă diriga, după 12 ani de la terminarea liceului, a venit sâmbătă la târg Sorina Zahorneanu. Ea l-a adus cu ea pe Alin, prietenul ei. A fost un moment emoționant. Și a promis că se va ocupa să facă o întâlnire cu promoția lor, la vară. Iar eu i-am dat în schimb un autograf. 🙂