Cele 7 icoane ale Cristinei Nemerovschi


 

Numeşte un om care, de-a lungul vieţii ori într-un anume moment al ei, te-a condus cel mai aproape de tine însuţi.

Categoric Alex Voicescu, soțul meu. Face asta în fiecare zi, mă aduce tot mai aproape de mine, are grijă să mă ghideze dacă sunt vreodată tentată să rătăcesc drumul spre ceea ce sunt. Are talentul de-a mă convinge să nu mă agit pentru nimicuri și să văd întotdeauna tabloul complet, să discern corect ceea ce contează cu adevărat.

19190887_1543635489009727_1731027644_n

 

Identifică personajul dintr-o carte căruia îi semeni cel mai mult.

Cred că în momentul ăsta Ulf, din romanul Pervertirea. Trec și eu printr-o perioadă în care oamenii au ajuns să mi se pară într-o proporție mare neinteresanți, previzibili, prea ușor de citit, și fac tot ce pot ca să găsesc inspirație pentru ca personajele din viitoarele mele cărți să nu fie și ele la fel ca ei, șterse, dar nici să nu devină extratereștri.

Într-un fel sau altul, cred că semăn cu toate personajele principale din cărțile mele.

Când eram mică, mă imaginam Natașa din Război și pace.

19184248_1543635882343021_1907005486_n

 

Care este cartea pe care regreţi că nu ai scris-o tu?

Cred că mi-ar fi plăcut să fi scris Șotron sau Paradisul de după colț. Dar nu pot spune că regret că nu le-am scris eu. Toate cărțile care-mi plac într-un anumit moment au venit dintr-o minte care s-a șlefuit trecând printr-o viață unică, a acelei persoane, iar eu pur și simplu nu pot invidia viața altcuiva, n-am putut s-o fac niciodată, așa sunt construită. Fac tot ce pot ca să trăiesc cât mai bine viața mea, să nu trișez, să nu mă prefac, să nu mă complac, să nu pierd ani și emoții, oameni care merită, locuri, întâmplări.

Nimeni n-ar trebui, zic eu, să viseze la cum ar fi fost să fi scris cartea altcuiva. Pierzi vremea visând, când ai putea să o scrii pe a ta, care să vorbească lumii despre tine.

 

Oare dacă ar sta în puterea ta să alegi în ce să te reîncarnezi în viaţa viitoare, ce sau cine ai vrea să fii?

Spune unul din personajele mele la un moment dat că i-ar plăcea ca într-o viață viitoare iubita ei să fie o pasăre și să o găsească, să-i vină la geam. Nu prea m-am gândit la asta, dar pasăre sună frumos!

Ideea de reîncarnare mi se pare într-un fel tristă, pentru că ea presupune să-ți fie ștearsă cu buretele toată înțelepciunea pe care ai dobândit-o în viața de dinainte, s-o iei de la capăt cu mintea golită, tabula rasa. Mi se pare sfâșietor gândul că practic pierzi tot ce ai fost și e un pic sisific să îți imaginezi că va trebui s-o iei din nou de la capăt, să te apuci din nou să aduni cunoaștere. Dar, până la urmă, poate că viața înseamnă mai mult decât înțelepciune, așa că o a doua șansă ar merita apucată cu ambele mâini, chiar dacă ea vine cu pierderea cunoașterii.

19141599_1543635875676355_1932955195_n

 

Ai putea cuprinde într-o singură propoziţie ceea ce ai trăit până acum?

Totul, acum, până la capăt.

19184234_1543635499009726_1767889982_n

Numeşte o calitate pe care o preţuieşti şi pe care o poţi asocia cu o persoană din viaţa ta.

Admir când un om se dăruiește total meseriei alese, pasiunii lui, și îi admir pe cei care se pot stăpâni atât de bine încât să lase deoparte orice nemulțumire sau neîmplinire de moment pentru a se dedica trup și suflet muncii. Calitatea asta am regăsit-o încă de când eram foarte mică la mama mea, întotdeauna o asociez cu mama. Am văzut puțini medici care să-și iubească și să-și respecte atât de mult meseria pe cât o face ea.

 

Există o credinţă de care nu te-ai putea despărţi pentru nimeni şi pentru nimic?

Probabil credința în mine. Nu poți face nimic, absolut nimic pe lume dacă nu crezi că ai un rost aici, dacă nu crezi că numai poți tu poți realiza niște lucruri, că sunt cu adevărat menite pentru tine. Din fericire, de-a lungul vieții mele au fost multe răscruci, dar puține momente în care mi-am pierdut încrederea în mine. De când scriu, categoric încrederea asta trebuie extinsă și la cărțile mele, pentru că nici ele nu se pot împlini dacă nu îți pui toată încrederea și toată forța.

Fotografii din arhiva personală a scriitoarei

19179625_1543635789009697_1413107443_o

ACOLO LOCUIEȘTE NUMAI ISMAIL KADARE!


Articol publicat în ediția 5 / 2017 a revistei Viața Românească, la rubrica Cronica Ideilor
coperta_VR_05-2017

Kadare nu este de pe lumea aceasta! Mă uit adesea la chipul lui, iar chipul lui mă aprobă, cu fiecare nouă privire. Este singurul scriitor a cărui viață nu mă interesează, pe mine care mă interesează îndeosebi viețile autorilor. Dar existența lui Ismail Kadare, pot să-mi dau seama, indiferent de cursul ei, dictat de vreo divinitate, de autorități ori de alegerile personale, este un fluviu care se scurge pe lângă adevărata trăire, cea lăuntrică. Poate că lui i s-a dat un simț în plus, o ureche invizibilă, atașată de suflet, în stare să audă vocile înmormântate demult. Iar nălucile, tulburate că există cineva care, în sfârșit, le dă atenție, nu tac deloc.

De aceea, scriitorului albanez (ar fi putut avea oare altă origine?) prefer să-i urmăresc gândurile, gândurile din cărți, căci în ele stă mărturia adevărată a destinului său. El este pur și simplu omul care ascultă morții, apoi scrie ceea ce aceștia i-au transmis. Vocea povestitorului nu se abate un milimetru de la istoria dictată, e o voce care vine negreșit din altă lume și pătrunde în lumea de aici, cu un pas egal, fără grabă, dar cu hotărârea de a merge până la capăt. Cuvintele lui ajung la noi printr-o ceață densă, care ne întreține starea de buimăceală, întrucât bănuim pericolul, dar nu știm și direcția din care acesta va veni. Știe mortul care se confesează. Și mediul Kadare.

Generalul armatei moarte1, primul său roman, poate fi considerat un fel de a doua naștere. Generalul fără nume e chiar autorul, întors în trecut să dezgroape morții, să le adune rămășițele, să-i poarte într-un sac de nailon până unde s-au născut și să le redea astfel liniștea eternă. Până la 81 de ani, Kadare a eliberat o armată de suflete moarte, o armată de fantome. Și va face același lucru până la capăt, până la ultima suflare, căci, bănuiesc deja, nălucile nu-i vor da pace. Sau poate a făcut o besa, un jurământ de credință, să învie morții până la moarte, să regăsească blestemele care i-au ucis, legile scrise ori nescrise ce au făcut să curgă îndelung sânge în ținutul natal.

Ismail Kadare e totodată mediul care transmite lumii isprăvile unui popor asuprit, dar războinic, în care spaima și misterul, moartea și miturile nu se pot despărți. Sunt ridicați din morminte cei răposați, întâmplările și personajele istoriei, obiceiurile și credințele adânc înrădăcinate. Un glas acoperit cu vălul misterios al morții ne vorbește, înfiorându-ne. Iar noi, cititorii, rămânem nemișcați, ca într-o vrajă, să nu pierdem nici un detaliu. Morții capătă şansa de a fi buni și de a ne bântui imaginaţia. Și totuși nu sunt zombies, căci primesc înapoi şi sufletul.

Atmosfera creată de cărțile autorului nostru este inconfundabilă. Felul său de a povesti este singular. Simțim lângă noi respirația personajelor, chiar dacă aburul lor e rece, ca de pe cealaltă lume. Primejdia e bănuită și tot mai aproape, încordarea crește de la o pagină la alta. Nici o clipă nu întreții speranța că ceea ce trebuie să se întâmple nu se va întâmpla, finalurile fericite nu există, căci moartea nu e pentru nimeni un final fericit (de altfel, în cărțile lui Kadare nu există speranță, personajele lui trăiesc sau mor fără ea). Un zvon teribil se-ntinde din gură în gură, e toamnă, plouă mărunt și nesfârșit, iar noi suntem trecuți de sudorile morții („Am observat că întâmplările cele mai stranii se petrec toamna”, Kostandin și Doruntina2), frigul ne pătrunde prin crăpătura ușii, lăsată înadins întredeschisă, spre lumina albă ieșită din oasele strigoilor istoriei.

Intervenția autorităților în cărțile lui Kadare, încercarea lor, eșuată din fașă, de a desluși și a pune astfel capăt unei întâmplări stranii este superfluă. Logica nu are nici o putere într-un ținut al umbrelor și miturilor. Sătenii din munți știu mai bine, de partea lor e dreptatea. Zbuciumul lăuntric, spaima apropierii iminente a răului e ca o sabie ce nu se îndepărtează de grumaz. De grumazul eroilor fantomatici ai lui Kadare. Degeaba se ascunde și fuge cât mai departe cel destinat morții prin legea nemiloasă și viguroasă (chiar și în vremea comunismului albanez) a kanun-ului. Scriitorul însuși e neputincios în fața sorții celui pe care îl reînvie. Îi poate aminti viața, dar nu îi poate da deoparte nicicum moartea.

u1_IsmailKadare

Realitățile descrise de Kadare sunt istorii ale Albaniei, dar istoria ei este plină de cadavre. Trecutul în întregul său este plin de cadavre, iar credințele care, în creierul munților precum în străfundul sufletelor, nu au murit, se înverșunează să pretindă răzbunare. În inima unui popor îndelung opresat blestemul e încă viu, deochiul te poate atinge și condamna, kanun e la lucru și cere sânge, în zadar e luna aprilie, căci va fi negreșit un Aprilie spulberat3. În zadar poezia se varsă și vrea să curățe nălucile pătate de sânge ale ținutului natal, în zadar erotismul prinde de mână personajul și încearcă să-l elibereze din menghina groazei. Moartea și viața se înțeleg neașteptat de bine…

Într-un sens, personajele lui Kadare sunt toate strigoi, precum Kostandin, care o aduce acasă pe sora lui Doruntina, pentru că i-a jurat mamei că o va aduce când va avea nevoie de ea, iar blestemul l-a făcut să iasă și din mormânt pentru a-și împlini besa. Pentru că ele sunt condamnate de la început să moară și singure știu că nu e nimic de făcut în privința aceasta. O simplă bănuială, că ochii tăi pot să deoache, te poate osândi definitiv la orbire. Privește spre lumea vizibilă o ultimă dată personajul din povestirea Firmanul orb4, conștient că nu există nimeni care să-l scape.

Revin, în final, la a spune că romanele și povestirile lui Kadare urmează biografia sa, biografia însă nu a vieții lui, așa cum se întâmplă să se petreacă pe pământul care ne îndură pe toți, ci biografia morților lui, îngropați de legi nemiloase și războaie crunte, de cutume bizare și condamnări întâmplătoare. Cărțile sale sunt biografia sufletului său neclintit în ascultarea morților ținutului albanez. Iar nălucile lui sunt înviate pentru a ne lua în stăpânire și a ne bântui vreme îndelungată, blestemele lui ne îngrozesc, ne țin prizonieri, sabia de deasupra capului e mereu ascuțită și pregătită să cadă. Iar noi o lasăm să cadă. Precum în Podul cu trei arce: „…de parcă nu mortul ar fi împlinit 40 de zile, ci el…”5

Scriitorul acesta nu seamănă cu nimeni, căci nimeni nu a scris vreodată chiar din pragul necunoscut și înfricoșător ce desparte lumea de aici de cea de dincolo, cu o voce egală de viu și de mort, fără să încerce să tragă cititorul de o parte ori de alta, păstrând integru și sobru misterul acelei întrelumi. Acolo locuiește numai Ismail Kadare!

Poate e prima dată când Cronica ideilor se îndepărtează de lumea ideilor în favoarea lumii nălucilor. Dar am vrut neapărat să le fac și eu să trăiască, măcar o dată!

1 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Polirom, Iași, 2011

2 Povestire din volumul Aprilie spulberat, traducere de Marius Dobrescu, Editura Univers, București, 1990

3 Ibidem

4 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, București, 2017

5 Traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, București, 2015

Întregul număr aici: http://www.viataromaneasca.eu/

Ediția emisiunii Caleidoscop cultural european, realizată de mine și dedicată scriitorului Ismail Kadare:

UN SCEPTIC MODERAT. BERTRAND RUSSELL


Articol publicat în ediția 4 / 2017

Nu am făcut niciodată o pasiune pentru gândirea lui Bertrand Russell, deși i-am cumpărat cărțile, le-am citit și am și scris cândva despre una dintre ele. Probabil e prea rațional pentru gustul meu, nu are nebunie, deși opiniile sale s-au manifestat adesea contra curentului, apărând libertatea, pacea în lume și alte idealuri umaniste. Este mai curând profesor de filosofie decât filosof, ca să apelez la o distincție clasică.

Dar Russell însuși îi dezarmează pe cei aflați la pândă, să-l judece, recunoscându-și limitele și poziția gândirii. Se situează mereu în zona bunului-simț, chiar și atunci când se exprimă asupra viitorului omenirii. E sceptic, dar cu măsură, fără să cadă în extreme. „Sunt un liberal britanic căruia îi plac mult compromisul și moderația”, se autodefinește în Introducere despre valoarea scepticismului, din volumul Eseuri sceptice, apărut în 2015 și în limba română(1). Scepticismul său, formulat într-un mod anodin, dacă ar fi înțeles, „ar revoluționa din temelii viața oamenilor”(2). Deci și fără subestimări…

Dar valoarea unei opere nu stă, în primul rând, în stil, nici în stârnirea pasiunilor diverse, ci în conținutul substanțial și, câteodată, revoluționar. Mă rog, așa cred. Gânditorul englez s-a exprimat adesea în răspăr cu mentalitatea vremii, cu direcțiile dominante și ideologiile, preocupat de probleme actuale și sociale, precum religia, educația, etica, impactul științei asupra vieții. A fost, totodată, un adversar puternic al oricărei forme de dictatură, militând neobosit pentru pace. A suferit pentru ideile sale, provocând reacții potrivnice din partea autorităților. Și-a pierdut astfel postul de profesor de la Cambridge, apoi a făcut șase luni de închisoare.

Să luăm trei eseuri, trei exemple:
1 Mașinile și afectele analizează o problemă care persistă și acum, pe care o privim cu și mai multă disperare astăzi: dacă mașinile vor ajunge să ne ucidă afectele sau afectele vor învinge. Russell combate ideea ce a căpătat o arie de acoperire impresionantă, aceea că fericirea este direct proporțională cu bunurile aflate în posesia noastră. Atâta vreme cât nevoile fizice nu sunt satisfăcute, e firesc ca oamenii să rămână prizonierii lor. Se pune preț pe bogăție, către cei bogați se îndreaptă respectul și admirația noastră. Însă este oare omul fericit cât se află în competiție, cât dorința de a deveni mai bogat, deci mai puternic, îl reține în câmpul de bătălie? Când nevoile fizice sunt satisfăcute, fericirea se poate transfera spre alte căutări. Mașinile însă ucid spontaneitatea și varietatea, două componente ale fericirii, crede Russell. Afectele noastre sunt deranjate de regularitatea lor. Cei ce le țin în funcțiune sunt oamenii serioși, întrucât împrumută proprietățile mașinii. În schimb, cei care se conduc după afecte devin, prin consecință, adepții unei vieți inutile și neserioase. Concluzia gânditorului englez este că mașinile trebuie controlate, iar știința care le-a creat trebuie să învețe să aducă în viața omului fericire, ceea ce prin mașini nu prea i-a reușit.

2 Răul pe care-l fac oamenii buni. Acesta este titlul unui alt eseu sceptic semnat de Russell. „Idealul de om bun este întruchipat de cel care nu bea și nu fumează, nu folosește cuvinte urâte, conversează într-o societate de bărbați doar așa cum ar face-o dacă ar fi de față și doamne, se duce în mod regulat la biserică și posedă în orice chestiune opinii corecte.”(3) Mai simplu, cel bun este pe placul celor de la putere, întruchipând omul care nu se revoltă, nu pune la îndoială, nu judecă. El crede și face. Dar omul bun este doar un paravan pentru îndeletnicirile murdare ale celor aflați la conducere. Nimeni nu va suspecta un om bun că a luat parte la un joc murdar. Nici el nu se suspectează. Îndoiala dacă acesta face mai mult bine decât un om considerat rău (cu un comportament invers) își face loc. Există vreun poet care să poată intra în categoria celor buni? Nu prea. Bunătatea în care crede societatea e totuși deficitară. Un om bun este prietenul rațiunii și chiar dacă se abate de la ea de mai multe ori, i se iartă, căci o face din dragoste de viață. Omul bun nu reprimă și nu-și interzice, este generos și dornic să-i vadă pe cei din jurul său fericiți, este el însuși fericit și exuberant, prietenul omenirii.

3 O problemă ardentă și mereu actuală este aceea a educației. Russell o pune în joc, într-un eseu, prin relația ei cu libertatea. Desigur, cum ne putem aștepta de la un raționalist, cu iubire de semeni, el optează pentru libertate în educație. Firește, cu măsură. Disciplina și autoritatea trebuie să existe, însă exercitate de asemenea calculat. Educația este făcută de stat, biserică, profesori, părinți și copilul însuși, deși el pare să aibă ultimul drept în societate. Statul, în lumea modernă, vrea o educație în acord cu direcția guvernului, cultivând disprețul față de alte națiuni. Biserica merge de mână cu statul, doar că nu o deranjează deloc analfabetismul, ba chiar îi priește. Amândouă sunt în dușmănie cu gândirea. Profesorul trebuie și el să se supună vederii generale a statului, nu are dreptul să facă educație așa, de capul lui. Plus că îi place să-și exercite autoritatea fălindu-se în fața elevilor. Și mai greșește undeva. Preocupat fiind de prestigiul școlii, de a lucra, prin urmare, cu cei înzestrați, pentru a participa la tot felul de concursuri care i-ar putea aduce pe frunte o coroniță, lui sau școlii, uită de cei mai puțin dotați intelectual. În această privință, soluția lui Russell este ca distribuirea elevilor în clase să fie făcută în funcție de performanțe, astfel încât profesorul să poată lucra, pe rând, și cu cei buni și cu cei mai puțin buni. Părinții, e știut, vor succesul pentru odraslele lor. Mândria de a fi părintele unui copil performant este instinctivă. Nu fericirea ori virtutea sunt scopurile genitorilor pentru fiii lor, ci dobândirea succesului și a puterii. Așadar, toți cei amintiți luptă pentru educația unui copil, distrugându-i inocența. Dacă ținem însă la binele lui, ce rămâne de făcut? Să încercăm să exercităm asupra elevului cât mai puțină autoritate, ne îndeamnă Russell. Dorința de cunoaștere e prezentă în toți. Copilul trebuie făcut să înțeleagă doar că merită să dețină niște cunoștințe. Va face atunci un efort să învețe. Pe scurt, elevilor trebuie să li se predea numai ce găsesc ei interesant. Program redus la școală, discipline puține, fără lucru suplimentar, acestea sunt „ieșiri” din sistemul învechit de învățământ și în calea unei educații în favoarea omului. Deasupra a toate, copilul trebuie încurajat în dobândirea libertății de opinie, căci ea este preferabilă oricăror cunoștințe, concluzionează filosoful englez. Se va întâmpla oare acest lucru vreodată?

Russell este, înainte de orice, un raționalist și un raționalist, după propria mărturisire, vrea să îi vadă și pe ceilalți asemenea lui. În acest sens, oamenii trebuie să învețe că numai dovezile singure sunt sprijinul faptelor, nu prejudecățile, dorințele ori tradițiile. Dacă vrem o ameliorare a lumii, una la care să contribuim conștient, numai intelectul ne poate veni în ajutor. Virtutea poate nu se învață, dar să fii rațional, da. Și de aici pornind, alte probleme, de moralitate, de educație, de organizare socială, pot găsi de asemenea rezolvare. Dar poate vă întrebați ce înseamnă de fapt raționalitatea, acest „ghid al gândirii și al vieții”, care nu a sucombat sub loviturile vremurilor. Răspunsul lui Russell e simplu: „deprinderea științifică a gândirii de a prevedea efectele acțiunilor noastre”(4).


(1) Bertrand Russell, Eseuri sceptice, traducere din engleză de S. G. Drăgan, Editura Humanitas, București, 2015, p. 17

(2) Ibidem, p. 19.

(3)  Ibidem, p. 118.

(4)  Ibidem, p. 28.

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/04/un-sceptic-moderat-bertrand-russell/

VR_04_2017

INTELIGENŢA DE UNA SINGURĂ VS. INTELIGENŢA CARE STĂ LAOLALTĂ


Articol publicat în ediția 3 / 2017 din Viața Românească la rubrica Cronica Ideilor

Între calităţile umane, cea de care nu ne lăsăm desprinşi nici cu forţa, apărând-o ca pe o comoară abia dezgropată, este inteligenţa. Ne împăcăm noi cu multe, dar nu şi dacă îndrăzneşte cineva să afirme că ne lipseşte agerimea minţii. De la geniali la cei săraci cu duhul, în fiecare inteligenţa pare că are dreptul să stea de strajă. Nu ştiu ce se întâmpla altădată, când inteligenţa era ea însăşi, de un singur fel, măsurabilă, cum suportau oamenii coeficientul propriului intelect, cum se resemnau în cele din urmă, dar o reacţie de revoltă trebuie să fi fost de vreme ce un psiholog al acestei lumi a inventat şi a introdus inteligenţele multiple, apoi s-a gândit să le întindă pe o imensă tavă, să le împartă şi să ne ajungă, astfel încât să nu mai conteze de care deţinem, numai deştepţi să fim.

Ani de zile am „păcătuit”, căci nu m-am putut gândi la mine decât ca la o fiinţă umană cu mintea sclipitoare. Am dus povara inteligenţei ca pe o coroană. De la un timp însă, nu ştiu cum, şi-au făcut unii curaj să se îndoiască, cu sinceritate ori din răutate, nu contează, dar şi eu am obosit cumva de-atâta superioritate. N-am ripostat. S-au strecurat uşor, dar decise, întrebările, ca viermii ce te rod fără să-i intereseze dacă îţi place ori ba. Şi ce-ar fi, mi-am zis într-o clipă de luciditate, dacă aş afla, printr-o metodă infailibilă, că inteligenţa nu-i a mea? M-aş sinucide? Ca să văd până unde pot merge, m-am înjurat, mi-am atârnat de gât calificative nepermise până mai ieri. Dar, vai, una e să fii autoironic, alta e să te identifici cu un prost. Ca să spun drept, e imposibil!

Un pas bun totuşi am făcut. De azi, îi dau voie minţii mele să nu mai fie sclipitoare. Şi iată, recunosc, nu am o gândire capabilă să câştige multe bătălii intelectuale, nu e nici atât de cultivată cât mi-ar conveni, nici în stare de a sintetiza un domeniu nu prea e. O ajută destul intuiţia şi sensibilitatea, care sunt în aceeaşi măsură ori poate mai mult ale mele. Pot să-mi las judecata în adâncimea problemelor şi sufletelor, dar nu ştiu să patinez pe suprafeţe întinse (oare nu caut chiar şi prin aceste cuvinte ieşiri spre luminata inteligenţă?). Gata, m-am hotărât, fiţi voi geniali, eu mă mulţumesc să trăiesc. Mi-am domesticit îndeajuns inteligenţa, câtă o fi, ştie să stea cuminte şi la rând.

Şi la urma urmei, cât valorează inteligenţa, luată aşa, de una singură? Analizată la rece, nu ţi se mai pare o calitate atât de preţioasă cum ai crezut, nici buricul însuşirilor umane, deşi tot o laşi să locuiască foarte aproape de el. Parcă inutil faci să vibreze lucrurile din jur când vorbeşti, dacă ai rămas de fapt cu ele, eşti singur, de nimeni iubit, nefericit şi aproape inuman. Inteligenţa, da, este în orice situaţie şi pentru oricine un plus, dar are şi tendinţa să se dea mare, să desconsidere, să întoarcă spatele şi să transforme în minusuri celelalte calităţi, când nu le anulează de-a dreptul.

Deşteptăciunea este o însuşire care trebuie, tocmai de aceea, controlată, tendinţa ei distrugătoare de viaţă poate fi măcar din când în când legată fedeleş, fără milă. Să înveţe şi ea să tacă, să îţi dea voie să fii om. Cam despre asta este vorba…

VR_03_2017
În alt sens, mă îngrijorează şi faptul că în ultima vreme s-a umplut lumea de genii. Ca într-un clişeu, de câte ori parcurgi o ştire despre performanţele unor elevi, studenţi, e acolo, la datorie, şi eticheta de geniu. Se foloseşte cu atâta lejeritate acest cuvânt că nu mai poate sărmanul să se ţină pe picioare (la modă fiind, a apărut şi o tipăritură intitulată „Starea de geniu”. Vedeţi, nu e mare sfârâială să fii geniu! Dacă nu ştiţi cum e şi vă doriţi, cumpăraţi o carte şi genii vă faceţi când veţi fi mari). Nu se răresc de-acum rândurile normalităţii? Asociind cuvântul „geniu” atributului „extraordinar”, ar însemna că se nasc tot mai mulţi oameni ieşiţi din comun. Şi dacă ritmul se menţine, nu vom ajunge noi, normalii, să fim de fapt cei ieşiţi din comun? Fireşte, exagerez, dar şi felul în care este tratat „geniul”, modul în care se trage de el în toate direcţiile, nu mi se pare mai puţin o exagerare. Nu sunt totuşi nici de partea celor care cred că Eminescu este singurul geniu al limbii române, cum am fost învăţaţi la şcoală. Şi nu îmi pun întrebarea ce este un geniu din simplul motiv că nu voi găsi un răspuns mulţumitor ori complet. Pornesc de la premisa că ştiu deja.

Să mai stăruim puţin. Sunt atâţia factori care le permit tinerilor de astăzi să studieze în universităţile mari ale lumii. Inteligenţa e doar unul dintre ei. Trăim vremuri diferite, pătrunderea în structurile educative internaţionale e relativ facilă. Copiii noştri au alte condiţii, există posibilitatea de aplicare online la burse, programe de studii, cercetare, locuri de muncă, oriunde, nu le rămâne decât să fie atenţi şi suficient de ageri ca să intre pe uşile deschise lor. Însă credinţa mea este că unui tânăr i se face mai degrabă un rău când i se prinde în piept eticheta „genial”. E ca o piatră de mormânt care-i va da voie să trăiască cu greu, care-i va atârna de gât şi-i va aminti ori de câte ori viaţa îl va chema deoparte. Nu, el trebuie să demonstreze ceva, are datoria să lupte, să nu dezamăgească. Nu e exclusă nici reacţia inversă: se poate culca în patul cald de geniu, să uite şi el de sine, darămite noi, care ne-am grăbit la ridicarea statuii. Avem nevoie de mai multă prudenţă când aruncăm cuvintele peste oameni. Cuvintele nu-s boabe de orez, ele se lipesc. Mă încântă, ca şi pe voi poate, fiecare strălucire a inteligenţei cuiva, fiecare rezultat excepţional, dar v-aţi gândit dacă un puşti de 16 ani va putea duce măcar până la colţ de stradă eticheta aceea de geniu? Nu va fi oare viaţa din el mai puternică, nu e dreptul ei să fie?

Ar fi destul şi ar fi bine să avem atâta inteligenţă cât să putem trăi frumos. Inteligenţa să vrea să respecte iubirea, fericirea, bunătatea, adevărul. E mai luminoasă viaţa omului când sunt toate împreună şi ciuntită când ceva lipseşte. Iar în acest scop, omul trebuie să-şi fie sieşi prieten şi să îşi rămână prieten în orice condiţii. Veţi spune că toţi procedăm astfel. Îmi permit să mă îndoiesc. Oamenii se iubesc, chiar şi când nu merită, însă puţini trăiesc cu sentimentul acela că Dumnezeu te-a pus într-un trup şi într-un suflet ca să le fii aproape, să te îngrijeşti de ele, să le hrăneşti cu bine, cu bucurie, nu cu rău, nu cu invidie, fără narcisism, în schimb, cu aceeaşi bunătate ce te determină să prinzi de mână şi să salvezi un om când e gata să se prăbuşească.

Dar, ca să rămâi cu picioarele pe pământ, ar trebui să te prinzi cu cealaltă mână de sentimentul zădărniciei, fără să-l laşi totuşi să-ţi interzică, asemenea inteligenţei, omenia, ori să te domine. Poţi trăi liniştit din încrederea că eşti pe pământ cu un rost, unul ales pentru tine, nu contează gloria sau ne-gloria muncii tale. Şi de fiecare dată când suferi că ceilalţi nu te caută, nu te aplaudă, întreabă-te numai cât valorează acest lucru la scară universală. Nu e mai important oare să te faci iubit, să cultivi virtutea şi să fii bun? Să cunoşti deopotrivă tristeţea, deznădejdea şi moartea, altminteri nu poţi fi întreg. Dar de acestea are grijă viaţa să ţi le aducă în preajmă. Să fii stăpânul existenţei tale înseamnă să o înţelegi, să o urmăreşti în paşii mici şi în salturi, apoi să înveţi algoritmul prieteniei cu tine însuţi. Dacă faci alegerile potrivite, dacă îţi detoxifici măruntaiele de ură, dacă uiţi de capra vecinului, ajungi mult mai aproape de tine. Căci îndrăzneşti să formulezi pretenţia apropierii celuilalt când tu eşti departe de tine?

Toată revista aici: http://www.viataromaneasca.eu/

106 ani de Cioran. Exilul iubirii


Pentru cititorul operei lui Cioran, faptul concret al îndrăgostirii de Friedgard Thoma se arată cel puţin într-o formă bizară, aproape de incredibil. Luciditatea extremă prin care a excelat autorul de-a lungul anilor, gândirea-i aflată susţinut în îndoială şi voinţa de eliberare de orice fel de iluzionare sunt caracteristici vii şi obsedante în paginile sale.

41GX91CC11L._SX305_BO1,204,203,200_

coperta cărții „Pentru nimic în lume”, de Friedgard Thoma, în germană

Este greu să accepţi, având în faţă referinţele sale scrise despre iubire şi femeie, că şi-a putut contrazice în aşa fel modul de a fi, că a putut „permite” o asemenea întâmplare fără a conştientiza „declinul” întregii sale gândiri. O privire mai atentă însă în analiza fragmentelor cioraniene, poate desigur constata şi afirmaţii elogioase relativ la o femeie anume, şi aş aminti aici cele două pagini intitulate „Ea nu era de aici…”, absolut uluitoare prin inefabilul lor, sau cele închinate Mariei Zambrano, când îl vedem pe Cioran acceptând că aceasta se situează firesc în filosofie, fără agresivitatea şi parvenismul care caracterizează femeile care se consacră acestui domeniu.

646x404

fotografia trimisă de Friedgard Thoma cu prima scrisoare

Mai mult, întâlnim fragmente în care gânditorul îşi mărturiseşte afinitatea lui cu feminitatea, în detrimentul masculinităţii. „Si je prefère les femmes aux hommes, c’est parce qu’elles ont sur eux l’avantage d’être plus deséquilibrées, donc plus compliquées, plus perspicace et plus cyniques, sans compter cette supériorité mystèrieuse qui confere un esclavage millenaire.” (Aveux et anathèmes: „Dacă prefer femeile bărbaţilor, aceasta se întâmplă pentru că ele au asupra lor avantajul de a fi mai dezechilibrate, aşadar mai complicate, mai perspicace şi mai cinice, fără a lua în calcul această superioritate misterioasă conferită de un sclavaj de milenii”)

cioran-6

Cioran și Friedgard

Înţeles astfel, Cioran nu surprinde făcând loc în viaţa lui unui act ce contravine parcă gândirii sale; cunoscându-i fuga de orice formă de credinţă îl vedem capabil să trăiască ceva care să îl desprindă de un anume mod de a fi, de o definiţie, de o etichetă, şi în cele din urmă de propria operă. Iubirea târzie pentru Friedgard Thoma, introduce în existenţa lui, desigur nu conştient, voit misterul unei experienţe inedite, chiar dacă încercarea trăită se opune viziunii de o viaţă asupra fenomenului dragostei. Iubirea devine asemenea unui revers al existenţei duse, un soi de nebunie care răzbună luciditatea şi fuga de iluzionare.

Friedgard Thoma 004

Friedgard și Cioran prin Paris

„Am îndrăznit să mă consider mai desprins de toate decât Buddha şi acum sunt pedepsit pentru iluziile mele. Am jucat prea mult comedia înţelepciunii. Acest lucru trebuie să aibă un sfârşit şi sunt fericit că Dumneavoastră a-ţi contribuit la aceasta. Ospitalitatea Dumneavoastră a fost inegalabilă. Vreme de două zile am fost încoronat. Ce aş putea aştepta mai mult în aceasta lume aparentă?”, îi scrie Cioran iubitei în data de 10 mai 1981. Iar peste două zile: „Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât fericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua.” Iar ceva mai încolo: „Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat.” 

friedgard cioran simone

Friedgard, Simone Boue și Cioran

Una din însemnările din Aveux et anathèmes reia gândul din cea de-a doua scrisoare la modul impersonal: „La grande, la seule originalité de l’amour est de rendre le bonheur indistinct du malheur.” Sentimentul acesta că trăieşte un „declin” prin această îndrăgostire, dar unul cu totul „nesperat”, deşi imperios, ne trimite la conceptul de mister la care Cioran recurge ca la unica justificare pentru ceea ce i se întâmplă şi în acelaşi timp, la unul din resorturile ascunse ale vieţii, care te trezeşte din iluzia că eşti stăpân pe anii tăi şi te determină să vezi dincolo de limitele între care ţi-ai închegat gândirea.

17902572

coperta cărții, în limba română

Poate că oboseala minţii, surescitată de o viaţă dusă în îndoială, a făcut loc în anii din urmă unui sentiment atât de firesc, refuzat în mod consecvent. Poate că a resimţit regretul că nu a trăit destul în lăuntrul unei astfel de încercări, şi destinul i-a creat deschiderea de a-şi ispăşi regretul. Dincolo de astfel de presupuneri, percep necesitatea destinală a unei astfel de întâlniri, deopotrivă ca „pedeapsă” şi „încoronare” a unei existenţe afundată în nelinişti, în întrebări şi în eliberarea de orice credinţă. O clipă de certitudine într-o existenţă fundată pe incertitudine înclină mult balanţa destinului, apropiind-o de teologie.

(fragment din Nopțile lui Cioran, cartea de debut, 2011)