„a doua viață”, la Gaudeamus


A fost prima ieșire în lume a cărții „a doua viață”, prima ei întâlnire cu publicul. Înainte de lansarea de la Gaudeamus, ea n-a existat decât în mine (cinci ani) și pentru câțiva cititori „nerăbdători”.

Zilele din urmă am trăit într-un fel de transă. Cumva de când a apărut cartea asta. Parcă a început și pentru mine o „a doua viață”, dar una în care nu exist cu adevărat, ci privesc totul printr-o ceață densă, într-o noapte cu lună plină. Eu sunt arborele acela dinaintea propriei priviri, jumătate vizibil, jumătate înghițit de ceață.

Am vrut să merg la Gaudeamus și să înceapă de acolo drumul cărții mele prin lume. Am vrut asta pentru că voiam să o lansez împreună cu cartea „Bravo, campeon!” a lui Vianu Mureșan. Undeva, în universul acesta, s-a creat o serie de coincidențe atât de stranie, atât de de nepătruns, încât nouă, autorilor, atât ne-a mai rămas de făcut, să legăm destinele celor două volume, să fie soră și frate.

Am făcut multe lansări pe la târgurile de carte. Și știți și voi că e dificil să fii coerent, ori adevărat, ori strălucitor în haosul acela de oameni și alte evenimente. Cu atât mai greu a fost să vorbim despre moarte și suferință și intimitate. Vianu Mureșan, mai sigur pe sine, a reușit totuși să spună ceva, vorbind, ce-i drept, mai mult despre cartea mea decât despre a lui. Eu am fost reținută și, pe undeva, incoerentă, și din pricina emoțiilor, dar și din pricina faptului că mi se părea foarte ciudat să vorbesc despre o experiență atât de profundă și personală în gura mare.

Sunt cu atât mai recunoscătoare celor care au venit ori s-au oprit din drumul lor acolo, la standul Editurii Paralela 45, ca să ne asculte și să se întristeze. „Bocetele noastre literare” (cum le-a numit Vianu) le veți citi măcar în intimitate, unde le e locul. Doar să vă întoarceți și să-mi/ să ne povestiți…

P.S. – dacă mă iau după primele semne, cartea este cumpărată și citită. Mulți nu au putut ajunge la lansare, dar au luat cartea și mi-au trimis fotografii cu ea. Vă mulțumesc din suflet!

Fotografiile care urmează sunt făcute de Virgil Cosma și Lili Crăciun, soț și soție, oameni ai scrisului, prieteni buni cu Liviu, care m-au adoptat imediat și au fost, în orele de dinainte de lansare, doi îngeri păzitori pentru mine. Pentru că au făcut fotografiile nu sunt și în fotografii, logic!

IMG_0018

eu și ea

IMG_0021

eu, Vianu Mureșan și editorul cărții, aici și moderator, Cosmin Perța

IMG_0024

cred că se vede ce „relaxată” eram

IMG_0038

stare de plâns

IMG_0028

atât am râs

IMG_0040

Vianu s-a îmbrăcat în același ton cu coperta, eu am combinat negrul personal cu movul surorii mele

IMG_0059

un autograf pentru domnul Christian Crăciun, care mi-a fost și de data aceasta alături

IMG_0065

cu actrița Iulia Popescu, prezență fragilă și foarte sensibilă, care anul trecut pe vremea asta făcea o lectură din poeziile mele, tot la Gaudeamus. A venit împreună cu poeta Carmen Secere, pe care fotografiile au ocolit-o în momentul autografului.

76793174_465104004120268_2258419526519488512_n

cu Elena mea dragă, care nu lipsește de la nicio lansare și de fiecare dată vine cu trandafiri galbeni în dar

74673199_734556217044838_5617231883550064640_n

cu Florin Iaru, poză de Cancan zice Virgil Cosma

78498217_466565937321515_4436428177107058688_n

între scriitorii Ion Țoanță și Francesco Altieri (al cărui roman, „Trei femei în călătorie”, tradus de mine, tocmai a apărut la editura Cartea Românească Educațional)

78718814_1033248233680901_7175242359779622912_n

îmbrățișare cu martori

IMG_0063

însingurare fericită

 

cele 100 de chipuri ale iubirii. cu poze


„Îndrăgostitul cu o sută de chipuri” nu e o carte, e un sentiment, o stare, e iubire. Nu e o „laudă de sine”, ci concluzia firească după lansarea de aseară, din Librăria Cartea Românească (dar și după cea de la târgul de carte Arca lui Gutenberg).

IMG_0044

Nu sunt un autor de succes și nu-mi doresc să fiu așa ceva. Dintr-un motiv cât se poate de simplu, n-ar mai ieși întâlnirile prilejuite de cărțile mele atât de intime, de încărcate de emoție și căldură. Îmi place să mă uit la cei din fața mea, caut să-i cunosc bine pe toți, să le trimit din energia mea bună și ei să mă îmbrățișeze la final, sau la început, cum doresc și simt.

IMG_0030

Ce s-a întâmplat aseară? Au venit numai astfel de oameni, care mă iubesc și/ sau prețuiesc. N-am avut nevoie, așadar, să fiu reținută, să încerc să par altceva decât sunt, cu toate că asta nu-mi stă în fire. Dar oricum, dacă aș fi simțit pe cineva ostil, n-aș mai fi glumit, aș fi fost, cel puțin, mai inhibată.

IMG_0019

Să o iau cu începutul. Sunt un om cam obsedat de muncă. Dacă nu scriu, citesc, dacă nu citesc, traduc, dacă nu traduc, redactez și de la capăt. De când m-am întors din Creta, stau în cercul acesta vicios. Ieri, de cum m-am trezit, în meditația mea matinală am luat hotărârea să nu fac nimic. Am pierdut vremea cu stil! O spun pentru că mi se întâmplă o dată pe an, sau cam așa, cu excepția vacanțelor. Dar voiam să mă gândesc la lansare, la oamenii care vor veni și la cei care, deși mă iubesc, nu vor veni. Voiam să fiu liniștită, caldă, cum sunt de obicei, dar cum, în ultima vreme, din pricina muncii, nu prea mi-a mai ieșit. Voiam să nu mă las afectată de semnele care prevesteau un cadru prost pentru lansare… Am probat tot felul de ținute, până m-am hotărât să mă îmbrac „aproape” în negru, în ceva ce mă reprezintă (dar aveam eșarfă și rucsac galben, nu vă neliniștiți!) și îmi amintește de anii când eram „filosoafă”.

IMG_0016

Lăsată baltă de moderator (să zicem că se mai întâmplă!?), am preluat imediat comanda, dar vă asigur că moderatoarea și autoarea s-au înțeles excelent. De-acum nu-mi mai pun moderator la lansări, mi se potrivesc rolurile duble!

IMG_0037

Alexandru Tofan, interlocutorul și invitatul meu, Conf. dr. la Facultatea de Filosofie (Univ. Cuza), pe care am absolvit-o și noi, mi-a amintit de discuțiile noastre din facultate, când el îi tot dădea înainte cu conceptele, iar eu muream de curiozitate cum au trăit filosofii ăia, încercam să-i umanizez, să le dau viața înapoi cumva. M-a emoționat mult de tot prezența lui Alex la lansare, cuvintele lui despre carte, pe care a citit-o atent și a subliniat-o serios, și felul în care, din privire, îmi cerea mereu confirmarea pentru ceea ce spune. E prima lansare împreună, mai ales după ce, în anii din urmă, ne-am cam pierdut din vedere. Mulțumesc, Alex!

IMG_0011

Nu știu cum să continuu, dar vreau să spun un cuvânt despre fiecare, într-o ordine aleatorie.

Și pentru că am început cu Alex, mi-a făcut bucuria să vină și mama lui, doamna Doina Tofan, profesor de filosofie la Negruzzi, până nu demult. N-am mai văzut-o de ani de zile și dumneaei, poate, mi-a sugerat ideea cu iubirea, pentru că mi-a spus la început: „am venit să văd doi oameni vorbind despre iubire”. Mulțumesc, doamna Tofan!

IMG_0013

Leonard Boga, prietenul meu nou și bun, dirijorul actual al Operei Naționale Iași. Cum să vină Leo la lansarea cărții mele? Păi, uite așa, ba chiar mi-a zis că sunt „foarte deșteaptă”, iar eu n-am încercat să-l contrazic, vă dați seama? Oricum, l-am prezentat cât am putut prietenilor mei mai vechi, că na, mândră sunt și eu! Nu mai spun că nici nu a fost nevoie să-l prezint, că arată așa de bine că inevitabil atrage toate privirile, implicit pe ale bărbaților. Mulțumesc, Leo!

IMG_0052

Ofelia, doamne, Ofelia Cozma! Copilul ăsta mare, tot o lumină și-un chef de viață, îmbrăcată întotdeauna bestial… N-am mai văzut-o nici pe ea demult, căci vara și toamna asta, cum spuneam, m-am rătăcit cu totul. Dar ea știe că o iubesc și că, de fiecare dată când o văd, face ea cumva și intră și mai tare în sufletul meu. Mulțumesc, Ofelia!

IMG_0079

IMG_0006

Mi-a făcut o surpriză grozavă domnul Cornel Simighian, pe care, din pricina problemelor dumnealui de sănătate, îl văd tot mai rar. Am fost niște ani colegi la Apollonia TV și mereu mi s-a părut că-i prea deștept pentru noi și, pe deasupra, ne mai și cocoșam de râs ascultându-i poveștile. Și iată că a venit la lansare, „să ne mai râdem”, vorba lui. Mulțumesc, domnule Simighian!

IMG_0066

Andreea Brumaru alias Pufnei, ființa aceasta eterică ca o libelulă, care mi-a intrat de mulți ani în suflet și știu bine că n-o să-mi iasă niciodată. De fiecare dată când o văd, e ca și cum m-aș întâlni cu o bucățică din mine însămi. Mai mult ce pot să vă zic, decât că mi-a plăcut rochia ei lila. Mulțumesc, Pufnei!

IMG_0071

Domnul Alex Vasiliu, fost jurnalist la TVR Iași, iarăși o mare și onorantă surpriză! E un domn care mereu m-a impresionat prin prezență, cultură și o anume finețe a spiritului. M-am temut, recunosc, să nu fi exagerat cu „neseriozitatea” mea, însă m-a liniștit, printr-un mesaj privat spontan, că totul a fost bine și, precum atunci când ascultă muzică, a simțit nevoia să închidă ochii și să ne asculte. Ce poate fi mai flatant? Mulțumesc, domnule Alex Vasiliu!

73539666_2455535051161369_875860890988052480_n

Florina Vîrnă, fata aceasta toată o voie bună! Înainte să o cunosc, mă consideram o hlizită. Acum, suntem două, una mai pornită decât alta. Mai nou, îmi este și colegă la Apollonia TV, și-i urmăresc toate emisiunile, dar o fac în primul rând pentru că mor de dragul ei și pentru râsul ei. Abia pe urmă, pentru invitați și teme. Și mai e și deșteaptă și colorată mereu, numai bine de stat cu ea în suflet! Mulțumesc, Florina!

IMG_0060

IMG_0001

Alex Marinescu, un tânăr mereu în negru și mereu misterios. Întotdeauna m-am întrebat ce gândește, dar degeaba m-am tot întrebat. Și totuși, într-un mod discret, reușește să-mi fie alături și să mă facă să înțeleg că mă prețuiește. Lasă, Alex, eu știu că acea poker face e doar o mască, că sufletul tău e alb, de fapt! Mulțumesc, Alex!

IMG_0070

Doamnei Elena Mândru îi simt și acum îmbrățișarea: strânsă, strânsă și îndelungată. Și mesajul repetat: „te iubesc, iubesc, te iubesc”! O îmbrățișare, poate un pic stranie, însă mie îmi place stranietatea aceasta și o înțeleg. Și lacrimile din ochii doamnei Mândru au fost și în inima mea, tot atâtea, aceleași. Mulțumesc, doamna Elena Mândru!

IMG_0005

IMG_0046

Richard Constantinescu, neobositul doctor, profesor și prieten. Am făcut acum niște ani o emisiune și pe urmă am rămas așa, împrieteniți. El e mereu cu zâmbetul pe buze când mă vede, nu știu, ceva din ființa mea îl face mereu să zâmbească. Dar eu nu mă supăr, îl prețuiesc nespus, îmi place și pasiunea lui pentru cărți, și cred că știe deja. Cică ar vrea să le citească studenților din „Îndrăgostit…” Așa mi s-a șoptit! Mulțumesc, Richard!

IMG_0065

Roxana Hîngănescu, iarăși o prietenă mai nouă, dar foarte dragă. La fel ca Alex, doar sunt un cuplu!, pare distantă și mereu „neagră”. Însă, spre deosebire de Alex, pe Roxana am ghicit-o din prima cât e de caldă și de pură. Și n-a vrut să-și arate chipul în poza de final, cică nu era machiată. Și-atunci s-a mascat cu frunze, ca o Evă a toamnei. Mulțumesc, Roxana!

IMG_0077

Adrian Marin, personajul acesta un pic „altfel” în lumea literară, dar altfel, după cum v-am povestit aseară, e semnul originalității. Este autorul cărții „Literatură și Kafteală”, o carte unică în literatura noastră, pe care aștept să o descoperiți. E un om profund, cu o cultură impresionantă, dar inteligent și cu umor cât trebuie și când se cuvine. Adică nu ca mine, care mă arăt mereu pusă pe șotii, chiar și când e o treabă serioasă la bătaie! Mulțumesc, Adi!

IMG_0078

Doamna Iulia Ralia, care nu dă niciodată Particip pe Facebook, dar face ea cumva și vine cam la toate lansările mele. Și mă învăluie mereu în căldura ei, ca într-o plăpumioară galbenă. Și ea știe că o prețuiesc și, nu știu cum, e una dintre acele ființe discrete, pe care le întâlnesc doar la lansări. În rest, nu ne vedem, nu ne scriem. Dar să fie convinsă că o iubesc. Mulțumesc, doamna Ralia!

IMG_0049

Liviu Apetroaie a venit prima dată la o lansare de-a mea, dar de știut ne știm demult și ne apreciem. Aseară mi-a făcut o surpriză, mai cu seamă că a ținut să-mi spună public că el m-a urmărit ani de zile în „Viața Românească”, citindu-mi rubrica. Și că rubrica mea era un moment de respiro între toate textele acelea prea academice din revistă. Cum să nu te bucuri? Mulțumesc, Liviu!

IMG_0068

Aproape la fiecare dintre lansările mele vine însă Natalia Maxim, de la Radio Iași, mereu cu reportofonul după ea, mereu mă intervievează, iar eu mereu am trac. Și, spre deosebire de alți jurnaliști, ea stă la lansare până la capăt, ba chiar aseară a fost încântată de ce și cum a ieșit. Îmi place mult seriozitatea ei și admirația pe care o are pentru toți cei din zona culturii. Mulțumesc, Natalia!

IMG_0056

Lucian Valacu e un tânăr actor și coleg cu mine la Apollonia TV. Doamne, ce pur e copilul ăsta! De fiecare dată când îl văd îmi dau seama că nu e totul pierdut pe lumea asta, că mai există oameni curați. Și-i mai apreciez bunul-simț, iarăși o calitate pe cale de dispariție. El a filmat aseară, dar a venit și cu cartea, la final, să-i dau autograf. Și mai știu că de fiecare dată când am nevoie de el, să mă ajute cu ceva, orice, răspunde spontan prezent. Mulțumesc, Lucian!

IMG_0062

Anca Faur, librăreasa mea preferată și spirituală, care s-a îngrijit să îmi ofere un cadru potrivit pentru lansare, când nimic nu părea să mă ajute. Dar ea nu știe că cel mai bun cadru pentru mine este că e ea acolo. Pentru că nu intru în librărie niciodată să nu mă întâmpine zâmbetul ei de bucurie. Iar asta pentru mine înseamnă „îndeajuns”. Mulțumesc, Anca!

IMG_0029

Marcel Cilibiu, dragul meu coleg de la Apollonia TV, care nu doar că a filmat, dar a făcut și fotografiile toate. L-am chinuit destul, dar eu știu că el pe mine nu se supără niciodată. Nici când simulează supărarea. Mulțumesc, Marcellino!

IMG_0033

Aceștia am fost, dar au fost fix câți mi-au trebuit. Mă tem că dacă mai venea vreun om iubit, se petrecea vreun accident în sufletul meu, mă sufocam prin vreo îmbrățișare.

IMG_0083

Ah, despre mine nu v-am spus! Bine, v-am spus câte ceva, dar să știți că n-am vorbit mult, m-am oprit la esențial, și am citit două fragmente din carte, două fragmente cumva în oglindă, însă din eseuri diferite, portretul plagiatorului și despre iluzia originalității. Am citit pentru că m-am prins eu că oamenilor le place să le citesc, zic că citesc frumos și înțeleg mai bine textul. Și mai învăț și eu câte ceva și, bineînțeles, aplic.

IMG_0034

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Îndrăgostitul…” s-a lansat la Iași


Recunosc, mi-a fost teamă că voi vorbi singură la lansarea cărții mele, „Îndrăgostitul cu o sută de chipuri”. Și chiar în timpul lansării, scaunele din fața scenei s-au umplut miraculos. Pe urmă, au fost cei de pe scenă care m-au emoționat, căci mi s-a părut că nu merit toate cuvintele acelea frumoase. Și apoi am fost eu, care nu știu ce am spus, dar știu că am citit un fragment care i-a făcut pe oameni să vibreze. Și, da, a fost minunat! Mulțumesc tuturor celor care ați făcut cumva și ați venit, ca să mă vindecați de singurătate! O reverență!

71247473_461895891201568_6260169095983923200_n

„Îndrăgostitul cu o sută de chipuri”, Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, nu e o carte de dragoste, cum cred unii, ci o carte cu idei și din idei.

IMG_0013

Fragmentul citit:

„Între calităţile umane, cea de care nu ne lăsăm desprinşi nici cu forţa, apărând-o ca pe o comoară abia dezgropată, este inteligenţa. Ne împăcăm noi cu multe, dar nu şi dacă cineva îndrăzneşte să afirme că ne lipseşte agerimea minţii. De la geniali la cei săraci cu duhul, în fiecare iscusinţa are dreptul să stea de strajă. Nu ştiu ce se întâmpla altădată, când inteligenţa era ea însăşi, de un singur fel și măsurabilă, cum suportau oamenii coeficientul propriului intelect, cum se resemnau în cele din urmă, dar o reacţie de revoltă trebuie să fi fost de vreme ce un psiholog al acestei lumi a introdus inteligenţele multiple, apoi s-a gândit să le întindă pe o imensă tavă, să le împartă şi să ne ajungă, astfel încât să nu mai conteze de care deţinem, numai deştepţi să fim.

Ani de zile m-am gândit la mine ca la o minte sclipitoare. Am purtat povara inteligenţei ca pe coroană. De la un timp însă, nu ştiu de ce, şi-au făcut unii curaj să se îndoiască, cu sinceritate ori din răutate, nu contează, dar am obosit şi eu de-atâta superioritate. N-am ripostat. S-au strecurat uşor, dar decise întrebările. Şi ce-ar fi, mi-am zis, dacă aş afla, printr-o metodă infailibilă, că inteligenţa nu s-a lipit de mine? M-aş ascunde, m-aș pedepsi, m-aș sinucide? Ca să-mi sfidez limitele m-am înjurat, mi-am atârnat de gât calificative nepermise altădată, mi-am dat teme grele de meditație, din care am ieșit adesea învinsă. Dar, vai, una e să fii autoironic, alta este să te identifici realmente cu un prost. Ca să spun adevărul, e imposibil!

Un pas bun cred totuşi că am făcut. De azi, îi dau voie minţii mele să nu mai fie sclipitoare. Şi n-o să-mi fie nici rușine să recunosc că nu am, de exemplu, o gândire capabilă să câştige multe bătălii intelectuale, nu e nici atât de cultivată cât mi-ar conveni, nici în stare de a sintetiza cum trebuie un domeniu. O ajută destul intuiţia şi sensibilitatea, care sunt în aceeaşi măsură ori poate chiar mai mult ale mele. Pot să-mi las judecata în adâncimea problemelor şi sufletelor, dar nu ştiu să patinez pe suprafeţe întinse (oare nu caut chiar şi prin aceste cuvinte ieşiri spre „luminata” inteligenţă?). Gata, m-am hotărât, fiţi voi geniali, eu mă mulţumesc să trăiesc. Mi-am domesticit îndeajuns inteligenţa, câtă o fi, ştie să stea cuminte şi la rând.

Şi, până la urmă, cât valorează inteligenţa, luată aşa, de una singură? Analizată la rece, nu ţi se mai pare o calitate atât de preţioasă, nici buricul însuşirilor umane, deşi o laşi să locuiască foarte aproape de el. Parcă inutil faci să vibreze lucrurile din jur când vorbeşti, dacă ai rămas de fapt cu ele, eşti singur, de nimeni iubit, nefericit şi aproape inuman. Inteligenţa, da, este în orice situaţie şi pentru oricine un plus, dar are şi tendinţa să se dea mare, să desconsidere, să întoarcă spatele şi să transforme în minusuri celelalte calităţi, când nu le anulează de-a dreptul. Deşteptăciunea este o însuşire care trebuie, tocmai de aceea, controlată, tendinţa ei distrugătoare de viaţă poate fi măcar din când în când legată fedeleş și fără milă. Să înveţe şi ea să tacă, să îţi dea voie să fii om. Cam despre asta este vorba…”

71554889_1075352349334294_2136703950101938176_n

Liviu Antonesei, a scris pe blogul său:

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/10/04/o-lansare-calduroasa/

Iar Apollonia TV a făcut această știre:

71911045_464134894444352_161975616302743552_n

când îți aștepți sufletul…


De când m-am întors din Creta, mă tot ascund. Pentru că m-am întors cu trupul, dar sufletul… încă îl mai așteptam. Azi, de dimineață, a început să mi se facă rușine. Deja a trecut o săptămână, mi-am zis, e timpul să-ți revii, să comunici din nou, să te apuci de ieșit în lume, de lansări și alte grozăvii.

Pe la prânz, după ce am tradus vreo șase pagini dintr-o carte, m-am oprit să fac o baie. Apa caldă a venit, după o așteptare îndelungată, dar așa, de culoarea ruginii. Și am acceptat și culoarea asta, că doar nu o vedeam prima dată, nu?!

Făcând eu baie, m-am întrebat de ce am acceptat, iar situația mi s-a părut de-a dreptul dramatică. Totuși, apa aceea m-a scos din depresie. Pentru că brusc mi-am dat seama că nu pot să-mi las sufletul în mocirlă, nu pot semăna cu țara asta, care uneori simt că mă îngroapă.

A fost ceva fizic, dar, de fapt, baia de azi a fost o scurgere a acelei ape murdare din sufletul meu. Când m-am ridicat din ea, am știut că m-am vindecat, că mi-a venit sufletul înapoi din străinătate, curat, cum îl știu.

De ce am povestit asta? Fiindcă imediat ce-am terminat baia „revelatorie”, oamenii, care păreau și ei că mă uitaseră, au început, unul după altul, să mă caute, să mă întrebe ce fac, cum mă simt. O avalanșă de mesaje, daruri, interes pentru mine și cărțile mele, lucruri care m-au emoționat și derutat deopotrivă. N-a fost întâmplător, pentru că a fost prea mult, prea mult…

O reverență virtuală în fața celor care au simțit (cumva, nu știu cum) că mi-a venit, în sfârșit, sufletul acasă!

69471065_399238454063481_6798223494812270592_n
foto: Claudia Albu (e din Tenerife, dar mi s-a părut potrivită în context)

Nicoleta Dabija defineşte universul unde nu se moare niciodată, de Dorian Obreja


pe pagina de facebook Accente culturale, jurnalistul Dorina Obreja scrie despre volumul meu de poeme „aici nu se moare niciodată”, apărut la Editura Vinea, 2018, astfel:

„În cuprinsul unei cronici la cea mai nouă apariţie editorială semnată Nicoleta Danija, anume volumul de eseuri „Îndrăgostitul cu o sută de chipuri”, publicată în primăvara acestui an, îmi exprimam convingerea (argumentată cu citate) că autoarea ar putea deveni (şi) o foarte bună prozatoare. Aştept, în continuare, plin de răbdare, confirmarea. De regulă, flerul (format în zona jurnalistică) nu m-a înşelat.
Cu acelaşi prilej, afirmam că: „sunt curios – având presimţiri bune – să-i citesc şi poemele”. Aici aveam şi o informaţie certă: ştiam că, după mai multe volume de eseuri, traduceri, convorbiri, debutase, în 2018, şi cu versuri, cele cuprinse în cărtea „Aici nu se moare niciodată”, ce a văzut lumina tiparului la Editura Vinea.
Graţie amabilităţii celei amintite, curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Dar, mult mai important de atât, s-a dovedit că presimţirile aveau temei să fie bune!
Reuşitele majore ale autoarei sunt, neîndoielnic, în „respiraţiile” pe cât de scurte, pe atât de concentratoare ale esenţelor, pe spaţiul unui singur vers. Iată doar câteva exemple: „şi-n zbor cauţi un cer să te-odihneşti”; „mă descarci ca pe un nor de ploaie fulgerul”; „mă desfac în carnea ta ca o biblie”; „bate un vânt greu printr ferestrele vieţii mele”; „mă lepăd de lume ca un cimitir din munţi”; „
Ar, fi, poate de ajuns atât pentru o cronică, în egală măsură convingătoare şi incitantă la lectură.
Dar trebuie adăugate, obligatoriu şi apreciativ, consideraţii despre felul în care Nicoleta Dabija şi-a construit această carte-univers, nu însumând poeme, ci răspunzând unor întrebări esenţiale, precum „când”, „unde”, „cine”. Răspunsul celei dintâi se referă la toate cele patru anotimpuri: „primăvara (,,,), vara (…), toamna (…), iarna – nu se moare”. Locul ar putea fi o mirifică insulă situată în punctul cel mai de sud al unei mări greceşti („zile şi noţi cretane”, „o dimineaţă cretană”, „creta 2017, raport”, „Egeea. spitalul meu de psihiatrie”), dar, de ce nu, şi la Veneţia ori chiar Iaşi! Adică oriunde se află şi comunică personajele poeziilor.
Cât despre descifrarea numelui şi esenţei cărţii, le putem afla în poemul ce îi dă titlul: „aici nu vii pentru că/ aici nu te-am lăsat să mori/ ţi-am spus <<aici nu se moare>>”. Iar răspunsul la întrebarea „cine?” va fi posibil de descoperit doar de către cei iniţiaţi, inclusiv prin parcurgerea acestui volum…
Dacă aş fi agentul literar al Nicoletei Dabija sau m-aş număra printre prietenii ei apropiaţi, aş sfătui-o, în mod cert, ca, fără să abandoneze cu totul cititul altor autori şi comentarea lor, să se îndrepte, cu precădere, spre scrisul cărţilor sale, de poezie şi proză. Asta pentru că, obiectiv, are toate datele necesare, dar şi fiindcă, subiectiv, de-scrierea propriilor trăiri este, în multe cazuri, mai generatoare de satisfacţii decât ale altora…
Oricum, indiferent ce cale va alege, Nicoleta Dabija va deveni un nume cu tot mai multă greutate pe scena literară actuală.

Dorian Obreja

 

42479354_311920992730057_3261017162881433600_n

râul


IMG_0353

ochii uluiți de ape

s-au scăldat și-n recele partnach

râu mai frumos n-au văzut

râu mai crud n-au văzut

râu mai alb n-au văzut

nici mai grăbit… spre moarte

spre moartea unei trecătoare prin chei.

scufundarea ei vie

doar o clipă

și-un colorit ușor de roză

a tulburat laptele înghețat

apoi nimic

 

seara de la fereastra cu trandafiri galbeni

o altă femeie din întâmplare

vede cum muntele

mai naște un duh fabulos

de dăruit curând cerului

 

IMG_0302

 

(1 iulie 2019, Garmisch-Partenkirchen)

înamorata într-un singur chip


Accente

Nicoleta Dabija – înamorata într-un singur chip de îndrăgostitul cu o sută de chipuri

Spre a nu induce în eroare – ori atrage spre lectură, deşi nu ar fi rău… – pe cei căzuţi în ispita nuanţei romantico-erotice din titlu, trebuie să precizez, de la bun început, că acel singur chip în care o consider pe Nicoleta Dabija „înamorată” este unul filosoficesc!
Ceea ce este cât de poate de firesc pentru o absolventă a facultăţii ce iniţiază în tainele acestei ştiinţe care e şi artă, ajunsă, apoi, doctor în filosofie; dar şi pentru un personaj care a semnat o mulţime de eseuri, cronici, interviuri în diverse publicaţii culturale, a fost realizatoare, timp de aproape un deceniu, a rubricii „Cronica ideilor” în revista „Viaţa românească” şi a tipărit mai multe cărţi, dintre care aş aminti una de „profil” – „Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii” -, alta mai specială, purtând numele „O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei”, şi un volum reunind traducerea operei poetice integrale a lui Ungaretti. Mai nou, a debutat ca poetă, însumându-şi versurile sub titlul „aici nu se moare niciodată”.

Reluând firul de la începutul rândurilor, aş putea glosa…ştiinţific, reformulând cea de a doua parte a titlului în forma „de x îndrăgostiţi cu n chipuri”, pentru că varianta iniţială a acestuia se referea doar la „Discursul îndrăgostit”, a lui Roland Barthes, iar cea reformulată – la întreaga carte, cuprinzând aproape cincizeci de eseuri, despre aproape tot atâţia autori.
Dintre care unii foarte cunoscuţi – la cel deja amintit îi adaug pe Betrand Rusell, Karl Jaspers, Umberto Eco, Dalai Lama, Nae Ionescu, Mihai Şora; alţii – ştiuţi şi „degustaţi” doar de către les connaiseurs, precum Michel Onfray, Richard Rortry or Gianni Vattimo şi ajungând până la un (nume) neştiut, al cărui manuscris Nicoleta Dabija îl primeşte şi comentează, ba chiar lansează.
Cartea este una „grea”, aşa că aveţi grijă pe ce raft al bibliotecii o puneţi; oricum, la îndemână, pentru că merită revenit asupra ei.
În mod aparent paradoxal, dincolo de aprecierile pentru textele „de specialitate”,, dintre toate eseurile mi-au reţinut atenţia cele în care autoarea este cea mai ea însăşi, adică aşterne pe hârtie propriile viziuni, ca „Binele mediocru al căsătoriei”, „La ce ne mai trebuie inutilul?”, „Compasiune, milă, solidaritate. Doar trei concepte?”, „Lumea e bolnavă. Să-i facem radiografia!”, „Inteligenţa de una singură versus inteligenţa care stă laolaltă” sau „De ce se duc filosofii la piaţă?”.

unt curios – având presimţiri bune – să-i citesc şi poemele Nicoletei Dabija, dar, mai departe de asta, cred că, parcurgându-i cartea de faţă, am găsit suficiente temeiuri/argumente pentru a presupune/prognoza că ar putea fi (dacă deja nu este, însă având răbdarea de a-şi ţine manuscrisele la copt deplin) o foarte bună prozatoare. Iată un singur exemplu de cum ar începe un incitant roman: „eram încă studentă şi credeam că toţi filosofii au murit”.
În plan eseistic, cred că autoarea a ajuns la maturitatea şi profunzimea care nu că-i permit, dar aproape o obligă să părăsească – chiar dacă nu total şi mereu – ipostaza de „interpret”, în favoarea acelora de scenarist & regizor. Cu alte cuvinte, mă aştept să rupă un „lanţ trofic”: Blaise Pascal i-a adresat lui Pierre de Fermat o scrisoare, suniect al unei cărţi semnate de Keith Devlin, carte comentată de către Nicoleta Dabija – asta ca să nu mai adaug acestui „lanţ” şi pe semnatarul acestor rânduri!

Dorian Obreja

61109266_2216637141717920_6906269809529323520_n