Recunosc, mi-a fost teamă că voi vorbi singură la lansarea cărții mele, „Îndrăgostitul cu o sută de chipuri”. Și chiar în timpul lansării, scaunele din fața scenei s-au umplut miraculos. Pe urmă, au fost cei de pe scenă care m-au emoționat, căci mi s-a părut că nu merit toate cuvintele acelea frumoase. Și apoi am fost eu, care nu știu ce am spus, dar știu că am citit un fragment care i-a făcut pe oameni să vibreze. Și, da, a fost minunat! Mulțumesc tuturor celor care ați făcut cumva și ați venit, ca să mă vindecați de singurătate! O reverență!
„Îndrăgostitul cu o sută de chipuri”, Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, nu e o carte de dragoste, cum cred unii, ci o carte cu idei și din idei.
Fragmentul citit:
„Între calităţile umane, cea de care nu ne lăsăm desprinşi nici cu forţa, apărând-o ca pe o comoară abia dezgropată, este inteligenţa. Ne împăcăm noi cu multe, dar nu şi dacă cineva îndrăzneşte să afirme că ne lipseşte agerimea minţii. De la geniali la cei săraci cu duhul, în fiecare iscusinţa are dreptul să stea de strajă. Nu ştiu ce se întâmpla altădată, când inteligenţa era ea însăşi, de un singur fel și măsurabilă, cum suportau oamenii coeficientul propriului intelect, cum se resemnau în cele din urmă, dar o reacţie de revoltă trebuie să fi fost de vreme ce un psiholog al acestei lumi a introdus inteligenţele multiple, apoi s-a gândit să le întindă pe o imensă tavă, să le împartă şi să ne ajungă, astfel încât să nu mai conteze de care deţinem, numai deştepţi să fim.
Ani de zile m-am gândit la mine ca la o minte sclipitoare. Am purtat povara inteligenţei ca pe coroană. De la un timp însă, nu ştiu de ce, şi-au făcut unii curaj să se îndoiască, cu sinceritate ori din răutate, nu contează, dar am obosit şi eu de-atâta superioritate. N-am ripostat. S-au strecurat uşor, dar decise întrebările. Şi ce-ar fi, mi-am zis, dacă aş afla, printr-o metodă infailibilă, că inteligenţa nu s-a lipit de mine? M-aş ascunde, m-aș pedepsi, m-aș sinucide? Ca să-mi sfidez limitele m-am înjurat, mi-am atârnat de gât calificative nepermise altădată, mi-am dat teme grele de meditație, din care am ieșit adesea învinsă. Dar, vai, una e să fii autoironic, alta este să te identifici realmente cu un prost. Ca să spun adevărul, e imposibil!
Un pas bun cred totuşi că am făcut. De azi, îi dau voie minţii mele să nu mai fie sclipitoare. Şi n-o să-mi fie nici rușine să recunosc că nu am, de exemplu, o gândire capabilă să câştige multe bătălii intelectuale, nu e nici atât de cultivată cât mi-ar conveni, nici în stare de a sintetiza cum trebuie un domeniu. O ajută destul intuiţia şi sensibilitatea, care sunt în aceeaşi măsură ori poate chiar mai mult ale mele. Pot să-mi las judecata în adâncimea problemelor şi sufletelor, dar nu ştiu să patinez pe suprafeţe întinse (oare nu caut chiar şi prin aceste cuvinte ieşiri spre „luminata” inteligenţă?). Gata, m-am hotărât, fiţi voi geniali, eu mă mulţumesc să trăiesc. Mi-am domesticit îndeajuns inteligenţa, câtă o fi, ştie să stea cuminte şi la rând.
Şi, până la urmă, cât valorează inteligenţa, luată aşa, de una singură? Analizată la rece, nu ţi se mai pare o calitate atât de preţioasă, nici buricul însuşirilor umane, deşi o laşi să locuiască foarte aproape de el. Parcă inutil faci să vibreze lucrurile din jur când vorbeşti, dacă ai rămas de fapt cu ele, eşti singur, de nimeni iubit, nefericit şi aproape inuman. Inteligenţa, da, este în orice situaţie şi pentru oricine un plus, dar are şi tendinţa să se dea mare, să desconsidere, să întoarcă spatele şi să transforme în minusuri celelalte calităţi, când nu le anulează de-a dreptul. Deşteptăciunea este o însuşire care trebuie, tocmai de aceea, controlată, tendinţa ei distrugătoare de viaţă poate fi măcar din când în când legată fedeleş și fără milă. Să înveţe şi ea să tacă, să îţi dea voie să fii om. Cam despre asta este vorba…”
Liviu Antonesei, a scris pe blogul său:
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/10/04/o-lansare-calduroasa/
Iar Apollonia TV a făcut această știre:
n-icoane 
A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
„Un pas bun cred totuşi că am făcut. De azi, îi dau voie minţii mele să nu mai fie sclipitoare. Şi n-o să-mi fie nici rușine să recunosc că nu am, de exemplu, o gândire capabilă să câştige multe bătălii intelectuale, nu e nici atât de cultivată cât mi-ar conveni, nici în stare de a sintetiza cum trebuie un domeniu. O ajută destul intuiţia şi sensibilitatea, care sunt în aceeaşi măsură ori poate chiar mai mult ale mele.”
ApreciazăApreciază