A doua viață a Nicoletei Dabija


…astfel se intitulează recenzia scrisă de scriitoarea Ingrid Beatrice Coman-Prodan și publicată în „Bucovina literară”, nr. 4-5-6/2020.

Ediția electronică o găsiți aici și în ea aveți multe altele de citit:

https://ro.scribd.com/document/477339673/Bucovina-Literar%C4%83-Nr-4-5-6-2020?fbclid=IwAR3ocxyUFXDHILBHADt0K_r-2_1tG-0Z-Tq2FAwQnyZlox8wYJse_9fyw4g

Mulțumesc, Ingrid, pentru cuvinte și încredere!

Ingrid Beatrice Coman-Prodan

A doua viață a Nicoletei Dabija

Îți trebuie o peniță curajoasă să scrii despre moarte. E ușor să aluneci în literatură, în metafore sofisticate, în expresii poetice și în parabole, atunci când te pierzi și cuvintele obișnuite nu-ți mai ajung.

Pentru că moartea declanșează în noi o frică ancestrală, de care nici o metaforă și nici o figură de stil nu ne pune la adăpost. Tremură ceva în noi, se clatină, și uneori se năruie. Și oricâte metafore, figuri de stil sau parabole am folosi, la sfârșit rămânem cu o cenușă fină în mâini, care ni se scurge ușor printre degete, lăsându-ne cu groaza și certitudinea că ne-a scăpat ceva esențial și ireversibil, că tot ce n-am înțeles e bun pierdut și misterul rămâne la locul lui, intangibil, neîntinat.

Îți trebuie o peniță curajoasă să scrii despre moarte. Când însă moartea despre care scrii nu mai este doar o imagine abstractă dintr-o lume de cine știe unde, de Dincolo sau de Dincoace, și lumina ei înghețată și necruțătoare s-a așezat pe chipul cuiva drag, pe care îl porți cu tine, mângâindu-l în gând, pentru că nu-ți mai este îngăduit altfel, penița ta se face altceva, mai fragil și mai dureros, și nici măcar curajul nu-ți mai este de ajuns, ci trebuie să cotrobăi după ceva mai mult: puterea de a te frânge și a te lăsa doborât la pământ și șubrezit de durere, de plâns și de dor, pentru ca să te mai poți ridica apoi și să poți povesti, ca un supraviețuitor al propriei dureri.

„Chipul Marianei este o icoană pe care o șterg de praf de câteva ori pe zi, aici, înlăuntrul meu.”, scrie Nicoleta, și parcă tot ce urmează apoi are gustul rugăciunii. Ea rămâne, cu penița în mână, la marginea unui mormânt, împrumutând nu doar condeiul, ci pe ea însăși, și trup și gânduri și suflet și tot, celei care nu mai este, ca s-o facă, astfel, să trăiasca în continuare o „a doua viață” în care să încapă tot ce nu i-a încăput în prima, pentru c-a fost prea din scurt și n-a mai avut timp. Și aceasta devine „eternitatea surorii mele, din care o mână atotputernică a rupt jumătate și mi-a întins-o.”

Nicoletei i-a tremurat penița la fiecare cuvânt, la fiecare literă. Am simțit asta tot timpul, citind A doua viață. Simți că doare, că a durut și o să doară mereu, și totuși continui să citești, pentru că scriitoarea te conduce cu atâta delicatețe pe culoarele tăcute ale memoriei Marianei, încât pur și simplu nu te poți opune, și te lași dus de mână și călăuzit, ca într-un templu în care știi că trebuie să pășești cu grijă. Doare, dar continui să mergi, pentru că autoarea te îndrumă atât de frumos că uneori parcă ți se frânge sufletul în tine, dar tot nu te poți opri.

Fiecare capitol este un Cânt, o treaptă urcată sau coborâtă, și la un moment dat te trezești cu numele Marianei pe buze, de parcă Mariana ți-ar fi murit și ție. Nu știi când s-a întâmplat, dar la sfârșitul cărții ți s-a lipt atât de mult de suflet încât aproape că te simți îndreptățit s-o plângi și tu, și apoi să te duci să iei de mână fetița care se apucă să măture frunzele de pe mormânt, pe Mariana-copil, și s-o conduci afară din cimitir.

Nicoleta Dabija are darul și harul narațiunii, și nu m-ar surprinde să găsesc în curând pe rafturile librăriilor un roman sau două. Dar asta rămâne la latitudinea peniței și a sufletului ei.

Agonia despărțirii


Violeta Savu a scris înduioșător despre „a doua viață”, surprinzând multe dintre straturile și dimensiunile cărții mele. Îi mulțumesc!

Găsiți cronica la pagina 6 (nu putea fi altă pagină, cifra 6 mă urmărește pretutindeni), dar puteți citi ce vă place și convine din numărul de vară (iulie-august) 2020 al revistei „Ateneu”: at2020_7-8net

117112804_1193127087716059_6776578090033196686_o

Compus din 32 de capitole pe care autoarea Nicoleta Dabija le numește „cânturi”, trimiterea la poemul biblic „Cântarea cântărilor” fiind evidentă, volumul „A doua viață” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019) este dificil de încadrat ca gen literar. E multă poezie în această lungă și dureroasă confesiune despre boala și moartea surorii mai mici, iar visele alternează cu secvențele de un realism feroce. Desigur, nu e prima oară când un scriitor vorbește despre pierderea unei persoane apropiate; din literatura română contemporană îmi vin acum rapid în minte trei cărți de poezii cu care „A doua viață” se aseamănă tematic: cea a lui Vasile-George Dâncu, „Universul Mama”, cea a lui Radu Vancu, „Frânghia înflorită”, și îndeosebi cartea Ilenei Mălăncioiu, „Sora mea de dincolo” (cu același subiect: dispariția prematură a surorii). Despre „Sora mea de dincolo” însăși poeta Ileana Mălăncioiu a afirmat că este „un exercițiu de vindecare”. Subliniez însă că „A doua viață” este scrisă în altă manieră, experiența personală fiind diferită de la un caz la altul, chiar dacă, așa cum ne spune titlul unui volum de poezie semnat de Viorica Răduță, „Cam toți murim”. Nicoleta Dabija, eseistă, poetă și traducătoare, a ales de data aceasta să se exprime în proză, iar cele 32 de povestiri (sau schițe autobiografice) sunt piesele de puzzle ale unui roman memorialistic, încărcat de lirism, dar bogat și în relatări epice. Autoarea optează pentru o formulă concentrată, cartea nedepășind 130 de pagini. Rețeta aceasta minimalistă se dovedește o reușită, pentru că autoarea merge la esențe, exprimându-se nu de puține ori aforistic. Tema morții este preponderentă: „O mângăiere întârziată este totuși o neuitare”; „După uitare vine iubirea, dragostea curată de eternitatea celui pierdut”; „Moartea singură are sens. În măruntaiele ei stă rostul lumii”; „Anonimatul poate fi seducător, dar să fii copia palidă a altcuiva este umilitor”; „Moartea nu este dorită, dar este sigură, și atunci de ce să mă revolt, de ce să strig?”; „Moartea nu e atât de îngrozitoare, nu ni-i ia de tot pe cei iubiți, de noi depinde să nu-i părăsim uitându-i”. Poetizarea se realizează și prin frângerea discursului narativ cu propoziții foarte scurte, tăioase. Astfel, rezultatul e un roman dens, de o rară sensibilitate.

Poate ceea ce frapează la Nicoleta Dabija sunt metoda de autoanaliză, sondarea propriei conștiințe, obiectivitatea scrupuloasă cu care prezintă propriul mod de viață raportat la două perioade: înainte și după moartea surorii. Evaluează cu un ochi sever propria putere de sacrificiu. După pierderea unei persoane iubite, anumite întâmplări care în mod obișnuit ar fi fost ignorate se redimensionează, căpătând o importanță deosebită, în mod implicit sentimentul vinovăției se amplifică adesea nejustificat.

Stările calme alternează cu melancolii profunde, mirajele autoinduse în scop tranchilizant nu vor reuși anihilarea sentimentului de incompletitudine: „Când îți moare o soră sau un frate e ca și cum din trunchiul unui copac cu două ramuri pe una ar frânge-o și ar duce-o vântul. Pe cealaltă ramură, rămasă singură, nu o va durea? Nu se va înfiora oare copacul întreg? Își va reveni, va continua să crească, însă ciuntit și abătut. Așa cum a rămas sufletul meu, mutilat, cu privirea coborâtă”. Ideile filozofice despre  nemurire sunt umanizate de iluzia regăsirii sufletelor în tărâmul de dincolo, speranță în care subit infuzează amintirea luminoasă a unei călătorii fizice: „Niciodată n-am s-o mai văd. Un crud și mincinos «niciodată». De parcă eu aș fi nemuritoare. De parcă fiecare supraviețuitor ar fi nemuritor. Mai mult decât conștienți de moarte, suntem animalele acelea care uită că vor muri într-o zi. Ne vom regăsi cândva. Trebuie să existe un drum comun al sufletelor de dincolo. Se zvonește că, în agonie, fiecare om este întâmpinat de un om drag. Pe mine mă va primi Mariana? Aș vrea să fie ea, să mă ia de mână și să fim vesele precum în dimineața aceea, în aeroport, când așteptam avionul spre Paris și râdeam ca două nebune”. Mariana este numele surorii mai mici care se îmbolnăvește de cancer și după o suferință de aproximativ trei ani, va trece la cele veșnice. În evocările pe care le face, cu toate că se manifestă empatic, autoarea are curajul de a compune din detalii un portret obiectiv al Marianei, cu calități și defecte. În arhitectura romanului nu primează caracterele celor două eroine, ci meditațiile despre moarte. Moartea le-a despărțit pe cele două surori, dar deopotrivă a generat apropierea dintre cele două suflete, până la contopirea în spirit. În plus, sora Marianei se trezește subit că trebuie să-și asume un rol pe care nu și l-a dorit și pentru care nu se simte pregătită: cel de mamă. Exigentă cu ea însăși, se luptă cu spaima de a nu reuși să fie la înălțimea acestei misiuni. Ceea ce nu intră în contradicție cu dragostea și compasiunea pentru copilul rămas orfan la o vârstă fragedă: „Ce-o fi înțeles copilul acela, de 7 ani, atunci? Probabil nu destul. Cu timpul, de dor, de multă singurătate, a măsurat golul pe care i-l dăruise moartea la pas, de la un capăt la altul, de sus în jos, de mii de ori, dar niciodată și nimic n-a mai reușit să-l umple”. Cartea îi este dedicată nepotului Alex, căci prin el se continuă viața mamei lui. El reprezintă o nouă viață, iată unul dintre sensurile de profunzime care pot fi asociate titlului „A doua viață”. Un alt sens este cel creștin al mântuirii după moartea trupească, credința în Înviere și viața veșnică, sens întărit și de multiplele referințe religioase. O explicație a titlului pe care ne-o oferă Vianu Mureșan este aceea că Mariana trăiește a doua viață rămânând vie în memorie: „Nicoleta Dabija citește moartea în destinul surorii ei, dar înțelege că ceva încă rămâne, că există ceva în urma acțiunii morții, o altă viață sau o a doua viață care nu are nimic de-a face cu o presupusă lume de dincolo. O a doua viață aici a Marianei, care se produce prin transfer, prin developarea unor momente, situații, evenimente și stări trăite în sensibilitatea și memoria surorii, care le ordonează și le fixează într-o narațiune pentru a le păstra vii”.

Câteva simetrii duale amplifică tensiunea, dezvăluind frământările personajului narator: viață/ moarte; terestru/ celest; eros/ thanatos; păcat/ virtute; intoleranță/ indulgență; sacru/ profan; răzvrătire/ resemnare; maturitate/ copilărie; despărțire/ regăsire; lumină/ întuneric. Iar cânturile, acaparante prin fluctuația vis-realitate, deși au un fond profund melancolic, nu sunt monotone. Pe lângă vocea narativă care este aceeași cu vocea autoarei, în planurile secundare auzim și alte voci: ale părinților, a Marianei pe mai multe registre (reală, din timpul vieții; imaginată, vocea de dincolo), a copilului Alex. Autoarea evidențiază prin aldine fragmentele onirice sau/ și lirice. În general, visele sunt soluții pentru ieșirea din traumă, dar sunt și câteva excepții când intruziuni viscerale le transformă în coșmaruri. Există o anumită senzualitate a morții, care ne seduce prin mister. Eros și Thanatos sunt cele două instincte pe care Freud le considera fundamentale în psihicul uman.

Nicoleta Dabija caută și găsește în tainele funebrului caracteristici de frumusețe, noblețe și purificare. Sigur că aceste cânturi, semnificativ în număr de 32 (vârsta la care Mariana a trecut la cele veșnice, dar și apropierea tangențială de vârsta christică), au rol de catharsis. Faptul că i s-a dăruit harul de a se putea exprima prin literatură o face pe autoare să se considere privilegiată. Trăirea fără echivoc a extazului și agoniei despărțirii aparține însă celor a căror artă rămâne suferința în unicitatea ei: „Unii au norocul să scrie, să picteze, să compună, iar astfel de ieșiri trag văluri catifelate peste amintiri. Dar ce se întâmplă în sufletele celor fără har? Poate trăirea adevărată este a lor. Totuși, confesiunea este o eliberare temporară, nesatisfăcătoare. În schimb, creația te potolește, ca o datorie împlinită. Arta, în orice formă, este o luare de grijă, o punte care te petrece până pasul îți devine din nou ușor și sigur. Altminteri e mult mai greu, trebuie să cari în brațe mortul până-l uiți natural. Și cum să uiți tocmai ceea ce duci în brațe?”

„A doua viață” e o carte tristă, dar încântătoare; un roman atașant despre fragilitatea umană. Remarcabilă este și ținuta grafică, plasticianul Laurențiu Midvichi realizând designul coperții. Pe coperta IV, scriitorul și filosoful Vianu Mureșan recomandă cartea, oferind și câteva chei de lectură.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2020, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)

A-doua-viata_3077-3_1

Cele 7 icoane ale scriitoarei Ingrid Beatrice Coman-Prodan


Numește un om care, de-a lungul vieții ori într-un anume moment al ei, te-a condus cel mai aproape de tine însuți.

Ingrid Beatrice Coman-Prodan: Ar trebui să încep cu scriitori, de cuvintele cărora m-am agățat de-a lungul anilor, căutând răspunsuri. Eminescu mi-a marcat adolescența. Apoi câțiva gânditori sau filozofi, mistici, de cărțile cărora mă atașam și le țineam aproape de sufletul meu în momente de răstriște. Cândva îmi ținea de cald psihanaliza, apoi m-am îndreptat ușor spre filozofia indiană, uneori chiar mistici. Fiecare avea ceva să îmi spună, în felul lui, în funcție de vântul care-mi bătea în suflet.

Însă ființa în carne și oase care m-a adus cel mai aproape de sufletul meu, este soțul meu: Doru. Cu tot ce înseamnă asta. Pentru că nu întotdeauna apropierea de tine însuți este lipsită de durere. De cele mai multe ori este un proces dureros de purificare, de lăsare în urmă a balastului inutil, ca să poți deveni ușor și curat în preajma sufletului tău. Asta m-a ajutat, și mă ajută să fac, persoana cu care am ales să îmi împart la doi viața: să rămân lucidă, să văd lucrurile în adevărul lor, nemăsluite, neîntinate.

El este cel care de multe ori mă dojenește că am obiceiul să ficționalizez viața din jurul meu și mai ales persoanele din jurul meu. Să le dau o aură pe care de multe ori nu o au. Le brodez o poveste în jur, ca să-i fac mai frumoși, mai oameni, acolo unde realitatea e săracă. Mi-a trebuit ceva timp ca să mărturisesc, chiar și mie însămi, că are dreptate. E un soi de supapă de supraviețuire pentru mine. Când realitatea din jur devine urâtă și greu de suportat, îi construiesc o poveste, o mitizez, o transform în ficțiune, și atunci se îmbracă în ceva mai suportabil. El însă mă ajută să văd adevărata față a lucrurilor. Recunosc, de multe ori aș prefera să nu o vad, să mă mai amăgesc puțin că ar putea fi și altfel. În cele din urmă adevărul învinge.

IMG-20200415-WA0010

Identifică personajul dintr-o carte căruia îi semeni cel mai mult.

Poate Jane Eyre, pentru încăpățânarea și furia cu care crede în iubire. Pentru inteligența ei subtilă și niciodată ostentativă.

IMG-20200415-WA0008

Care este cartea pe care regreți că nu ai scris-o tu?

„Casa spiritelor” a lui Isabel Allende și „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco.

IMG-20200415-WA0009

Oare dacă ar sta în puterea ta să alegi în ce să te reîncarnezi în viața viitoare, ce sau cine ai vrea să fii?

Aș vrea să fiu… tot. Și piatră și copac și pasăre și câine. Să simt, să văd, să înțeleg. Dar mai ales aș vrea să fiu o ființă, omenească sau nu, căreia să-i fie îngăduit să vadă mai mult, sa înțeleagă mai mult, lucruri de aici și de dincolo, să pot desluși și limba oamenilor și tăcerea îngerilor laolaltă. Să pot citi în toate limbile pământului, chiar și în cele moarte, să nu mi se nege nici un mister. Da, știu, aș cere nepermis de mult, și cineva acolo sus ar putea să-mi dea o palmă peste ceafă pentru asta, ca unui copil care a îndrăznit prea mult, jucându-se cu chibriturile. Mi-aș asuma chiar și asta. 🙂

IMG-20200415-WA0011

Ai putea cuprinde într-o singură propoziție ceea ce ai trăit până acum?

Niciodată destul. Întotdeauna m-a bântuit sentimentul că nu voi avea timp să fac atât cât mi-aș fi dorit, să creez, să construiesc, să călătoresc, să aflu, să citesc, să scriu, să pictez, să iubesc. Simt timpul ca pe un covor care mi se trage de sub picioare întotdeauna prea devreme, înainte să pun toți pașii pe care mi i-aș fi dorit. Și uite ți-am furat mai mult decât o propoziție.

Numește o calitate pe care o prețuiești și pe care o poți asocia cu o persoană din viața ta.

Dragostea necondiționată. Foarte greu de găsit. O găsești doar la mamele noastre, care ne iubesc și ne oblojesc indiferent câte bube în cap am avea. Am întâlnit-o la mama mea, pentru care voi rămâne „fetița ei” până la sfârșitul zilelor. Ar trebui să nu uităm asta când le vine lor rândul să devină „fetițele noastre” de care să avem grijă, la fel de necondiționat.

IMG-20200415-WA0003

Există o credință de care nu te-ai putea despărți pentru nimeni și pentru nimic?

Credința în Dumnezeul care locuiește în orice formă de viață. În noi, în copaci, în pământ, în stele și în pietre. O căldură interioară și o speranță în ceva mai înalt și mai măreț, chiar dacă misterios și ascuns privirii noastre, fără de care m-aș nărui.

0.jpeg 2016_Ingrid_Beatrice_Coman_Photo_Gallery_07-300x2252016_Ingrid_Beatrice_Coman_Photo_Gallery_05-205x300