Așa și-a intitulat Diana Bobică cronica ei despre „a doua viață” (Editura Paralela 45, 2019). Eu nu pot decât să-i mulțumesc pentru felul empatic în care a citit și a scris despre cartea mea.
„Mi se pare dificil să vorbești cu detașare, în încercarea de fi obiectiv, despre o carte născută din prea plinul durerii și al dorului, așa cum este A doua viață a scriitoarei Nicoleta Dabija. Coborâre în infernul suferinței stârnite de moartea prematură a Marianei, sora mai mică a autoarei, A doua viață este o scriitură autobiografică, ce pune retrospectiv lentila pe stările și sentimentele de dinainte și de după moartea surorii sale. Substanța cărții – alcătuită din treizeci și două de cânturi, număr echivalent anilor vieții pământești trăite de Mariana –, se desfășoară ca o experiență cathartică, de înlăturare a straturilor suferinței, de înțelegere a propriilor reacții și atitudini în preajma realității sfârșitului fără cale de întoarcere, de îmblânzire a absenței și a dorului, de smulgere din uitare și din indiferența morții a surorii de dincolo. Timpul este împărțit în două de moartea Marianei, momentul trecerii propriu-zise fiind resimțit ca multiplicat prin frica paralizantă a anticipării și prin retrăirile ulterioare ale aducerilor aminte și ale comemorărilor, unică fiind doar clipa ultimei respirații.”
Dacă ar fi să ţin un jurnal de bord al navetei spaţiale cu care străbat timpul (deşi aş prefera să am una temporală, cu care să străbat spaţiul…), aş găsi, cu certitudine, însemnări care să certifice faptul că am avut, printre toate celelalte evenimente din ipostaza de cronicar, trei „întâlniri” cu un singur autor, pe parcursul a doar vreun an! Mai exact, cu trei cărţi ale sale. Mai precis, cu o autoare. E vorba, nu mai prelungesc suspansul, de Nicoleta Dabija.
Cu acele prilejuri, nu m-am oprit la a comenta cărţile cu pricina, ci am făcut, bazându-mă pe conţinutul acestora, şi predicţii. Astfel, deşi primul volum era unul de eseuri, mărturiseam că sunt curios să-i citesc şi poemele – şi am făcut-o, în cuprinsul celui intitulat „Aici nu se moare niciodată”, dar subliniam că găsisem suficiente argumente că autoarea ar putea fi şi o foarte bună prozatoare – şi, iată, cu o întârziere de aproape un an, exclusiv din vina mea, am satisfacţia să-mi văd profeţia împlinită, citind romanul ce-i poartă semnătura, „A doua viaţă”. Întârzierea a avut două motive: unul subiectiv (am fost într-o stare de graţie ce trebuia transpusă în poeme fără zăbavă), şi unul obiectiv: în principiu, am oarece rezerve faţă de cărţile inspirate din viaţă (categoria nonficţiune), mai ales când se referă la momente dramatice ale acesteia.
Spre surpriza, şi, totodată, chiar spre bucuria mea, lectura volumului mi-a alungat rezerva (cel puţin în acest caz); pentru că Nicoleta Dabija are ştiinţa – rară – de a sublima cu totul realitatea, de a preface chiar şi sfârşitul într-un nou început.
Am să recurg la o comparaţie, pentru a mă face mai bine înţeles: primăvara, în zonele montane, am zice că asistăm la moartea zăpezilor ce ne-au bucurat ochii şi sufletul; de fapt, ele doar se transformă în picături, apoi şuvoaie de apă, ce se adună în râuri, fluvii, mări şi oceane, de unde se vor întoarce, periodic, sub formă de ploaie sau chiar tot zăpadă. În volumul de faţă, se întâmplă la fel: cuvintele se adună strop cu strop, în şuvoaie, apoi râuri etc., conturând, convingător şi cursiv, senzaţia existenţei însumate din toate întâmplările prin care trecem, fie că vrem, fie că nu…
Autoarea recunoaşte „a fi pierdut mult timp cu teoriile altora, despre opoziţia iubirii şi a morţii”; recuperează, însă, rapid şi extrem de tranşant, alegând şi impunând o altă definiţie, în urma experienţei personale, mult mai marcantă decât lecturile: „Acum moartea este pentru mine asemenea iubirii, la fel de limbută… Moartea, la fel ca dragostea, are tăcerile ei… Singura diferenţă este că iubirea ne cucereşte mai uşor, întrucât de ea nu ne temem…”; încă şi mai convingător este strigătul – chiar dacă în gând, sau cu atât mai mult (întrucât prozatoarea susţine că acei aflaţi pe punctul de a pleca ne pot auzi gândurile) – adresat personajului central: „Aici nu poţi muri, surioară, aici nu se moare, aici locuiesc eu şi vreau să trăiesc!”. Invocaţia îşi face efectul, printr-o magie, şi personajul amintit continuă să trăiască, recompunându-se încă şi mai mult pentru veşnicie, adică prin scris… Pentru a consfinţi aceasta, Nicoleta Dabija construieşte un final remarcabil: „Trag după mine cu zgomot uşa bisericii din suflet, să nu mai intre nimeni niciodată. Aleluia!”.
Cartea, structurată în 32 de cânturi (adică acel ceva de la intersecţia cântecului care sărbătoreşte şi a bocetului care jeluieşte), trebuie privită şi receptată, începând de la imaginea-copertă şi continuând cu conţinutul, din două unghiuri – cel puţin. Referitor la cel din urmă, sunt de consemnat asimilările, dar mai ales vocea personală şi profundă, ceea ce mă determină să închei cu o nouă predicţie: Nicoleta Dabija nu se va opri/mulţumi la/cu o ipostază anume – de traducător, eseist, prozator sau poet. Va fi toate acestea laolaltă şi pe rând, şi concomitent, tinzând, în fond, către statutul de scriitor complex şi complet – care însemnă toate cele amintite şi încă multe altele. Rămânând doar la proză, nu m-ar mira ca, peste puţin timp, ea să semneze o carte de ficţiune, în cuprinsul căreia spiritul dânsei, prin excelenţă liber şi năvalnic, să probeze, în şi mai mare măsură, indubitabilla înzestrare.
fotografie: Doina Popescu
P.S. Întâmplarea – fericită –face ca să termin şi postez aceste rânduri astăzi, o zi cu semnificaţie specială pentru autoare. Buchetul de cuvinte sincere de mai sus să-i fie darul cuvenit, alături de urările de „La mulţi ani!”, pe parcursul cărora să mi se împlinească profeţiile în ceea ce o priveşte!
Scriitoarea Simona Poclid (mama „Monștrilor cu bot de catifea”) a scris despre „a doua viață”, în stilul ei de îngropată în cuvinte ca-ntr-o placentă, sfâșietor. Chiar azi mi-a trecut prin minte, acum știu că nu întâmplător, gândul că am făcut din sora mea, Mariana, un personaj foarte iubit, că, prin urmare, nu mai este în întregime a mea, ci a tuturor cititorilor care o descoperă. Vreau să cred că în timp ce eu gândeam, Simona scria, și scria chiar despre prietenia ei nouă cu Mariana, despre jocul lor de sub nuc. Eu am stat deoparte și m-am uitat la ele… Încă sunt fericită…
Mulțumesc, Simona, că ți-ai făcut loc în suflet pentru „a doua viață”! Și mulțumesc că ai legat, fie și un pic, cartea mea de cartea lui Vianu Mureșan. Am trăit un moment unic în viață, eu scriam, el scria, fiecare povestea lui, iar la final, când am vorbit, când ne-am citit reciproc, ne-am dat seama că, fără să vrem, cărțile noastre, legate printr-o serie stranie de coincidențe, se puseseră și una în continuarea celeilalte.
Dragi cititori, poate vă faceți timp să „ascultați” acum mărturia Simonei:
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
"Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri." (Regele Mihai I de România)
n-icoane 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.