Fericirea doare ca un marş funebru.
E dimineaţă. Trupul s-a îndrăgostit.
Ca o pasăre măiastră
îşi abandonează aripile în adânc
pe bolta plină a inimii mele de femeie.
La amiază, trupul iubeşte
şi sprinten ca o căprioară
mai vinde nişte răni de om
pe orgasmele lui Dumnezeu.
Trupul e numai dor în amurg,
un cântec obsedant izbucnit
din extazul unei orchestre simfonice
ce mi se sparge de suflet a rugăciune.
Fericirea doare ca un marş funebru.
Cinematograful
tresaltă
în tăcere
peste
trupurile
îmbrăţişate
ca doi fluturi
cu dorinţele
lipite
de frig.
Ochii lor îmi obosesc trupul,
cuvintele, mi-l pângăresc.
Numai tu mă desfaci brusc
ca pe o roză
într-o amiază plină de vară.
Când plouă, vreau să-ţi scriu scrisori.
Când plouă, tu singur mă dori.
O coborâre-n trupul trist
de crude aşteptări mirate de abis.
Când plouă vreau să-ţi scriu scrisori,
să-mi curăţ pana-n călimara cu umori,
să nu mai dori, să nu mai dori.
Ancheta „Discobolul” – Ora de matematică
Nicoleta Dabija
Spun matematică, spun poezie. Una din rebeliunile adolescenţei mele îşi dădea drumul în lungile şi plicticoasele ore de matematică din liceu, în care scriam poezii pe sub bancă. Nu ştiu cum se întâmpla anume, prin ce procese misterioase ale minţii, dar inspiraţia mă apuca, invariabil, doar în orele de matematică. Şi nu din vina matematicii, ci a trimisului ei pe pământ. Care, de regulă, îşi dădea seama cu trei minute înainte de pauză că a greşit demonstraţia unei probleme şi o lua de la capăt. Poezia devenise aşadar o formă de rezistenţă, de terapie, dar şi o răzbunare pentru plictiseala forţată de care aveam parte. Nu m-a prins niciodată, cred că aş fi murit de ruşine dacă mă citea, căci aveam o părere destul de proastă de „creaţiile” cu pricina, pe care le-am şi distrus, de altfel, după absolvire. Însă îl suspectez că mă mirosea cumva ca pe un element bolnav, căci avea o pasiune la fel de bolnavă să mă asculte, să mă scoată la tablă. În unele trimestre, nici nu mai avea loc să-mi pună note în rubrica din catalog, aşa că mai rătăcea şi în rubrica absenţelor câte una. Nu eram totuşi o elevă slabă, deşi nici nu excelam, de cele mai multe ori primeam 8 sau 7.
Pe urmă, lucrurile s-au inversat. Doar că am suplinit matematica cu logica, logica generală mai întâi, logica formalizată apoi. Când mă simţeam confuză, când simţeam precum Pascal că imaginaţia e o slăbiciune a omului şi e maladivă, mă apucam şi făceam exerciţii de logică. Şi-mi reveneam de fiecare dată. Vorbesc serios, chiar era o terapie extraordinară. Cursurile din facultate de logică matematică le păstrez şi acum, special pentru astfel de perioade. Ţin terapia într-o folie de plastic, sub birou, la îndemână.
Şi totuşi, 2+2 mă încăpăţânez să facă 1, în virtutea unei idei care mă fascinează, filosofic şi aproape mistic, aceea că Unul e în toate şi toate din Unul se hrănesc.
Îmi ascut sabia de creier
până ajunge să miroase
a Descartes.
Dar la ce bun când tăişul ei
nu crapă melancoliile
din suflet?
de Ungaretti
De zi mă apără singurătatea
Iar când se face noapte mi-e scut angoasa.
În umbra mea îţi sigilez gândul
Şi un suflet feciorelnic i-l fac scrin.
De la prima întâlnire clipa a trecut
Şi, scurtă, reîntoarcerea ta de apoi
M-a închis ca în mormântul secolelor.
Nicoleta Dabija
Comentarii recente