„Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.”


37e242e05ca48b2cd7908778f9dd0a97

Când am intrat prima dată în spitalul de nebuni, pentru recuperare, eram încă o copilă. Da, aveam două fete și niște experiențe, dar sufletul îmi rămăsese simplu, curat, mereu în așteptarea a ceva frumos gata să mi se arate la orizont. La urma urmei, eram poetă și îmi cheltuiam timpul ba având grijă de fiicele mele, ba dând meditații unor elevi. Și aveam mulți ce veneau la lecții și îmi înveseleau casa cu prezența și cu țipetele lor de bucurie. Pe scurt, eram o soție și o mamă fericită, chiar dacă uneori dădeam semne de oboseală și mintea mi se tulbura. Am încercat să vorbesc despre lucrurile acestea cu soțul meu, dar el nu dădu niciun semn de înțelegere, așa că epuizarea mea s-a agravat. Apoi, murindu-mi mama, la care țineam mai presus de orice, lucrurile au mers din rău în mai rău, într-atât că într-o zi, exasperată de munca imensă și sărăcia continuă, și pe urmă, cine știe, pradă cețurilor răului, dădui în crize de furie, iar soțul meu n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să cheme ambulanța, neprevăzând, desigur, că mă vor duce într-un sanatoriu. Însă pe atunci legile erau clare și fiind, de fapt, abia în 1965, femeia era supusă bărbatului și acesta putea lua decizii în ceea ce privea viitorul ei.

Am fost așadar internată fără voia mea. Eu nici măcar nu știam de existența spitalelor de psihiatrie, pentru că nu le văzusem niciodată. Când m-am trezit în mijlocul acelei situații, cred că am înnebunit în același moment în care mi-am dat seama că am intrat într-un labirint din care de mult efort aveam nevoie ca să ies.

Deodată, ca în povești, toate rudele au dispărut.

Seara, s-au lăsat în jos și barele de protecție. Asta a declanșat în mine un haos infernal. Din viscerele mele a izbucnit un urlet sfâșietor, o invocare convulsivă a fiicelor mele. M-am apucat de țipat și de lovit cu picioarele, cu toată forța pe care o aveam înăuntru, cu rezultatul că am fost legată și găurită cu injecții calmante. Dar ceea ce făceam nu era o revoltă umană? Nu ceream eu să intru în lumea care îmi aparținea? De ce rebeliunea aceea a fost confundată cu un act de nesupunere?

De la efectul medicamentelor, cumulat cu șocul grav suportat, am rămas într-o stare de comă timp de trei zile. Percepeam numai câteva voci, însă frica dispăruse și mă simțeam resemnată să mor.

După câteva zile, soțul meu a venit să mă ia acasă, dar eu n-am vrut să-l urmez. Am învățat să recunosc în el un dușman și, apoi, eram atât de slăbită și de confuză că n-aș fi putut face nimic acasă. Aceea, aș spune, a fost a doua alegere, a mea, o alegere pe care am plătit-o cu zece ani de pedeapsă coercitivă.

(fragment din cartea „Celălalt adevăr. Jurnalul unei femei altfel”, de Alda Merini, în traducerea mea)

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s