N-am mai murit demult în ochii mei
N-am mai murit demult în ochii mei
hrăniţi la poalele eternităţii
cu hălci de extaz în amurg
cu rădăcini de zeu dimineaţa.
Şi ochiul drept curtează încă veşnicia,
dar stângul-nebunul ştie mai bine,
că nu mai tresare decât de ne-fire,
tot mai aici, mai rozând din mine.
M-am cununat voit cu singurătatea,
oaspeţii noştri au murit cu toţii,
aşezată comod pe fundul butoiului,
după ce singură i-am potrivit capacul,
mă simt ca pasărea nopţii primăvara.
Doar îngerul păzitor, săracul,
aer pur îmi cară cu pumnii,
întreţinându-mi aşa iluzia sângelui.
Oare de câtă libertate şi de câtă temniţă
are nevoie Dumnezeu să fie Dumnezeu,
îngerul să fie înger, şi eu să fiu eu?
Nicoleta Dabija
MLL
Desi nu e un poem de dragoste, desi cumva discret, in filigran, e foarte frumos, de o interesanta forta melancolica, sau asa ceva, nu am chiar cuvintele cele mai potrivite, probabil. Iar finalul, desi aparent interogativ, cade cumva implacabil. Excelent.
E iesit din melancolie! Dar aveti dreptate, in filigran e totusi un poem de dragoste. Si al singuratatii.Ma bucur ca va place. Si multumesc!
MLL
Pai, daca e bun, sigur ca imi place. Cu multumirile, am mai spus, nu se stie cine si cui le datoreaza!
Decit sa nu fie, la multumiri ma refer, mai bine sa fie reciproce!
MLL
Da, cred ca este un “tirg” bun! Inca o data, felicitari, am recitit poemul si imi place la fel de mult!
E bine daca se pastreaza si la a doua lectura bun! Multumesc!
MLL
De fapt, ar fi a patra lectura. In prima sedinta, am citit de trei ori, ca sa percep cit mai bine ce se vede si ce nu se vede!
Sunt impresionata! Sunteti cititorul-ideal pina la urma…
Ce minunat!!
Multumesc!