Strigai: mă sufoc
Nu am mai postat de ceva vreme nici un poem tradus din poetul meu frate, Ungaretti. Public acest poem sfâşietor, scris după moartea fiului său, de numai nouă ani.
Nu puteai dormi, nu dormeai…
Strigai: mă sufoc…
De pe chipul tău, deja dispăruţi în craniu,
Ochii, care erau încă luminoşi
Cu o clipă înainte,
Ochii se dilată… Se vor pierde…
Mereu am fost timid,
Rebel, tulburat; dar pur, liber
Ferice renăşteam în privirea ta…
Apoi gura, gura
Care odată părea, de-a lungul zilelor,
O lampă de graţie şi veselie,
Gura se contorsionează într-o luptă mută…
Un copil a murit…
Nouă ani şi s-a închis cercul,
Nouă ani la care nici zile, nici minute
Nu se vor mai adăuga vreodată:
Din ei se hrăneşte
Focul unic al speranţei mele.
Te pot căuta, te pot regăsi,
Pot înainta, continui să mă întorc
Să te revăd crescând
Dintr-un punct în altul
Al celor nouă ani ai tăi.
Pot fără întrerupere,
Diferit pot
Să-ţi simt mâinile în ale mele:
Mâinile tale de copilaş
Care le strângeau pe ale mele fără să le ştie;
Mâinile tale care erau sensibile,
Mereu mai conştiente
Abandonându-se mâinilor mele;
Mâinile tale devenite uscate
Şi, singure – palide –
Singure în umbră oprite…
Săptămâna trecută erai înfloritor…
Te petrec cum îţi pui haina în casă,
Apoi în coşciug te vor vedea închis
Pentru totdeauna. Nu, pentru totdeauna
Eşti suflet din sufletul meu, şi liber în el.
Acum, mai bine liber în el
Decât să nu-ţi fi cunoscut surâsul viu:
Încearcă-l iar, mai cu forţă,
Dacă vrei – până la tine, dragul meu! – să mă ridic
Acolo unde trăirea e liniştită, e fără moarte.
Calculez, supravieţuindu-ţi, oroarea
Din anii pe nedrept ai mei,
Şi pe care îi adaug la ai tăi,
Dementă remuşcarea,
Cum dacă, încă printre noi, nemaipomenit,
Tu ai continua să creşti;
Dar creşte singură, goală,
Bătrâneţea mea dezgustătoare…
Ca acum, era noapte,
Şi îmi dădeai mâna, dulcea ta mână…
Înspăimântat în mine pe mine mă ascultam:
E prea albastru cerul acesta sudic,
Prea multe stele se îngrămădesc în el,
Prea multe şi, pentru noi, nici una familiară…
(Cer surd, care coboară fără o suflare,
Surd că voi simţi neîncetat apăsarea
Mâinilor încordate să scape…)
Nicoleta Dabija
@) MLL
Cumplita poezie, frumoasa, dar cumplita. Oamenii sint, in general, extrem de afectati de pierderea celor dragi, sint foate sensibili in privinta mortii. Insa poetii sint, cred, cumva supra-sensibili, din acest motiv simt si mai profund pierderea si pot metamorfoza trairea in astfel de explozii dureroase de lirism. Exceptionala, aproape ca-ti vine sa plingi, cit de barbat matur vei fi fiind…
Da, e o poezie sfisietoare si foarte frumoasa totusi. Efectiv nu am putut sa o traduc intr-o singura zi, mi-au trebuit trei zile, trei runde, ca sa pot suporta durerea din ea. Cred ca din cele traduse deja, e cea mai tragica. Pentru ca intr-adevar, poate nu exista durere mai mare decit moartea propriului copil.